ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta S.M.I. a solicitat (ca moștenitoare a defunctului soț S.M.), în contradictoriu cu pârâții RA A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, A.M.A. și Partidul Social Democrat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în urma comparării titlurilor părților, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Ulterior, reclamanta a formulat și cerere de chemare în judecată a altei persoane întemeiată pe art. 57 C. proc. civ., respectiv a numitei D.R.G., care a devenit astfel intervenient forțat în cauză.

De asemenea, numiții C.D.M., M.C.V., M.C.A., C.M.V., C.L.Ș. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând să se constate că garsoniera nr. 6, situată la etajul 1 în imobilul din București, sector 1, este proprietatea lor și să fie obligați pârâții să le-o lase în deplină proprietate și liniștită posesie și folosință. Au arătat, în motivarea cererii, că garsoniera a fost dobândită de autoarea lor, M.C.E. prin cumpărare de la autorul reclamantei, S.A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 21702 din 10 iulie 1948 și transcris sub nr. 14400/1948, unica moștenitoare a acesteia fiind C.E.M., pe care intervenienții au moștenit-o la rândul lor. Prin sentința civilă nr. 649 din 07 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei A.E.

și excepția autorității de lucru judecat; a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice; a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta S.M.I. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și RA A.P.P.S.; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins pe acest temei acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu ceilalți pârâți; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a altei persoane și cea privind pe intervenienta în interes propriu P.; a disjuns cererea de intervenție în interes propriu, cu formarea unui nou dosar.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că excepția lipsei capacității procesuale de folosință a numitei A.E. (decedată în 2004), este neîntemeiată, în condițiile în care, mai înainte de prima zi de înfățișare , reclamanta a precizat că înțelege să cheme ca pârât pe moștenitorul acesteia, pârâtul A.M.A., astfel că autoarea acestuia nu mai este parte în cauză.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, raportat la principiul specialia generalibus derogant , tribunalul a apreciat că este întemeiată față de pretenția formulată în contradictoriu cu pârâții persoane juridice Statul Român și respectiv, RA A.P.P.S., reclamanta având la îndemână procedura specială de reparații reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care de altfel a și urmat-o (conform notificării nr. 253 din 22 mai 2001), acțiunea în revendicare apărând ca inadmisibilă și prin prisma adagiului electa una via non datur recursus ad alteram . Referitor la acțiunea principală precizată, formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți persoane fizice, tribunalul a considerat că, în condițiile în care, până în prezent, reclamanta, deși a urmat procedura legii speciale, nu a primit vreo reparație, nu se poate respinge acțiunea a priori ca inadmisibilă, în condițiile în care se solicită cercetarea aspectului referitor la existența unui bun care trebuie protejat în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

A fost găsită nefondată și excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul A.M.A., întrucât sentința la care s-a raportat acesta (nr. 3422/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București), a fost pronunțată între intervenienta forțată P.D.R.G., pe de o parte și A.E. (al cărei succesor în drepturi este pârâtul), reclamanta nefiind parte în acel proces, iar obiectul a vizat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 29 noiembrie 1951 și a contractului de vânzare adițional și rectificator autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953, în timp ce prezenta acțiune este una în revendicare. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active în cadrul acțiunii principale precizate, tribunalul a reținut că la dosar au fost depuse acte din care rezultă că imobilul a fost parțial naționalizat de la SAR Chibrituri, nu de la autorii reclamantei, S.M.

și A., iar părțile din imobil (apartament și garsonieră) pe care le dobândiseră aceștia prin cumpărare și, ulterior construire, identificate prin raportul de expertiză construcții dispus în cauză au fost înstrăinate de aceștia (numitul S.A. a vândut garsoniera nr.6, către autoarea intervenienților, C.M.E. prin contractul de vindere-cumpărare sub semnătură privată atestată de avocat și purtând dată certă 10 iulie 1948, iar numita S.M. a vândut numitei A.E., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 29 noiembrie 1951, completat și rectificat prin contractul de vânzare adițional și rectificator autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953 (a căror veridicitate a fost contestată de reclamantă, dar a fost confirmată prin expertiza grafologică dispusă în cauză) celălalt apartament.

Tot de la A.E. și nu de la autoarea reclamantei, a fost preluat apartamentul în folosința gratuită a C.C. al R.M.R., motiv pentru care prin sentința civilă nr. 2884 din 23 martie 1994, rămasă irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a și dispus retrocedarea imobilului către aceasta. Față de aspectul că autorii reclamantei au înstrăinat prin acte valabile și nedesființate până în prezent, părțile din imobil pe care le dobândiseră anterior în proprietate și cum acțiunea în revendicare este pusă doar la îndemâna proprietarului care a pierdut posesia imobilului său, nu și a persoanei care și-a pierdut însăși calitatea de proprietar prin înstrăinarea voluntară a bunului, văzând și dispozițiile art. 109 C. proc.

civ., tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea principală precizată îndreptată împotriva pârâtului A.M.A. și intervenienților C.D.M., M.C.V., M.C.A., C.M.V., C.L.Ș., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Aceeași soluție a fost dispusă și cu privire la acțiunea îndreptată împotriva pârâtului PSD, întrucât reclamanta nu a dovedit în cauză că PSD ar ocupa în prezent o altă parte din imobilul din str. A. decât apartamentul retrocedat lui A.E. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele S.M.I. și P.D.R.G., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - Instanța de fond trebuia să rețină că autoarea M.A.S.

a fost constrânsă să semneze vânzarea unui bun care nu-i mai aparținea, contractul nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 fiind lovit de nulitate absolută. Sancțiunea nulității absolute se aplică și contractului de vânzare-cumpărare rectificator autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953 cu privire la o parte din imobilul în litigiu; - Tribunalul trebuia să rețină că nu s-a încheiat niciun contract prin care autorul S.A.

să vândă dreptul de proprietate asupra garsonierei și dependințelor acesteia; - Decretul nr. 92/1950 nu a reprezentat un titlu valabil al statului aspra imobilului în litigiu, constituind doar o justificare a abuzurilor statului comunist; - Instanța de fond trebuia să facă aplicarea art. 480 C. civ., art. 20 din Constituția României, art. 6 din CEDO și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, precum și a întregii jurisprudențe CEDO și să constate dreptul reclamantei asupra imobilului în litigiu și preferabilitatea acestui drept comparativ cu dreptul de proprietate al pârâților. Drept consecință, trebuia admisă acțiunea în revendicare și obligați pârâții să lase în deplină proprietate reclamantei imobilul în litigiu.

Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei nr. 121/A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. În considerentele deciziei s-a reținut că motivele de apel formulate vizează atât critici împotriva reținerii excepției lipsei calității procesuale active cât și critici pe fondul cauzei, respectiv, neaplicarea de către prima instanță a prevederilor art. 480 C. civ., art. 20 Constituție, art. 6 CEDO și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Față de împrejurarea că instanța de apel este instanță de control judiciar s-a constatat că nu pot fi analizate decât criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu criticile referitoare la ceea ce prima instanță nu a soluționat, respectiv fondul cauzei.

Au fost găsite neîntemeiate susținerile apelantei S.M. conform cărora ar avea calitate procesuală activă întrucât i s-a transmis de la autorii ei dreptul de proprietate asupra părții de imobil revendicate deoarece contractul de vânzare-cumpărare nr. 4866/1951 încheiat de S.M. cu A.E. este lovit de nulitate absolută, vânzătoarea fiind forțată să-l semneze, în timp ce garsoniera care a aparținut în proprietate autorului S.A. nu a fost vândută niciodată de acesta. Astfel, s-a constatat că reclamanta nu poate invoca în apel un nou obiect și o nouă cauză ale acțiunii, respectiv constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 prin care S.M.

a vândut apartamentul în litigiu către A.E., întrucât acest lucru este interzis de dispozițiile imperative ale art. 294 C. proc. civ. Reclamanta S.M.I. nu a învestit instanța de fond și cu constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către autoarea sa S.M. și ca atare, acest act juridic autentic este valabil și translativ de proprietate, fapt care face ca în patrimoniul reclamantei să nu se mai regăsească niciun drept cu privire la acest apartament. În al doilea rând, autenticitatea semnăturilor autoarei vânzătoare pe actul de vânzare-cumpărare nr. 4866/1951 și pe cel rectificator nr. 1332/1953 a fost constatată prin expertiza grafologică administrată în fața instanței de fond.

Apelanta nu a adus probe noi în apel prin care să combată cele reținute de prima instanță, mulțumindu-se doar să susțină prin motivele de apel că autoarea sa a fost „forțată” să semneze cele două contracte. În ceea ce privește garsoniera din imobil care inițial a fost proprietatea autorului S.A., Curtea a constatat că la dosar s-a depus actul autentic 31702 din 06 iulie 1948, prin care acesta a înstrăinat locuința către C.M., astfel încât apelanta nu poate susține că acest act juridic translativ de proprietate nu există. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta S.M.I. și intervenienta P.D.R.G. - În dezvoltarea motivelor de recurs a fost prezentată detaliat desfășurarea judecății în etapele procesuale anterioare, începând cu sesizarea instanței, obiectul cererii de chemare în judecată, al cererii precizatoare și al cererilor de intervenție formulate în cauză.

- De asemenea, au fost înfățișate o serie de situații de fapt legate de momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către autorii recurentelor, de privarea de libertate a numitului A.S. și de preluarea imobilului în proprietatea statului. - S-a susținut că autoarea părților, M.A.S. a fost constrânsă să înstrăineze un bun care nu îi mai aparținea și că respectivul contract este lovit de nulitate absolută de drept, nemafiind nevoie să se solicite constatarea nulității acestuia. De altfel, nu mai este nevoie să se facă dovada constatării nulității absolute a trecerii în proprietatea statului a imobilului revendicat, având în vedere dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora legiuitorul a instituit o prezumție irefragabilă în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada 1945 – 1989 au fost preluate abuziv, nereprezentând un titlu valabil pentru stat.

De aceea, în cadrul acțiunii în revendicare promovate trebuia să se constate că titlul reclamantei și al intervenientei este preferabil. - La fel ca prima instanță a fondului, instanța de apel face aceeași greșeală, reținând că autorii reclamantelor au înstrăinat apartamentul și garsoniera prin contracte de vânzare-cumpărare autentice, anterioare măsurii naționalizării. În realitate, Decretul de naționalizare nu a produs efecte legale, iar în ce privește nulitatea unui act juridic, aceasta poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, în speță reclamanta invocând pe cale de excepție că autoarea sa a fost constrânsă la semnarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1951 și a celui rectificator, autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953. În drept, au fost invocate disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă R.A.P.P.S. a solicitat în principal constatarea nulității recursului întrucât nu se invocă niciunul din cazurile de modificare sau casare prev. de art. 304 C. proc. civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținându-se că instanțele fondului au dat o corectă dezlegare excepției lipsei calității procesuale active în condițiile în care, potrivit istoricului de rol fiscal, autoarea reclamantei apare ca proprietar al apartamentului revendicat doar până în anul 1951, dată la care l-a înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat. De altfel, cu privire la imobil (apartament și respectiv, garsonieră) au fost formulate notificări de către alte persoane (A.E., C.M.) care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu S.A.

(în 1948) și S.M. (în 1951), solicitându-se restituirea în natură a bunurilor. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele: - Așa cum în mod corect se susține în întâmpinare, cea mai mare parte a motivelor de recurs este nesusceptibilă de încadrare în drept, reprezentând doar situații de fapt sau înfățișarea expozitivă a desfășurării judecății în etapele procesuale anterioare. - Se va constata totuși că, pretinzându-se greșita apreciere asupra nevalabilității titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, recurentul formulează o critică ce vizează legalitatea deciziei, din perspectiva aplicării normei de drept material care ar fi fost incidentă cauzei și care ar fi justificat inclusiv calitatea procesuală activă a reclamantei și intervenientei în interes propriu.

Sub acest aspect, recurentele susțin că în mod greșit instanțele fondului au apreciat că, atâta vreme cât nu s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentice încheiate de autorii acestora, nu și-au dovedit legitimarea în acțiunea în revendicare promovată, având în vedere că prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit o prezumție absolută de preluare abuzivă în favoarea statului. Critica nu poate fi primită întrucât deplasează obiectul de reglementare al normei art. 2 din Legea nr. 10/2001 la situația unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate între persoane fizice. Așa cum înseși recurentele susțin, prezumția de preluare abuzivă este instituită cu privire la stat și nu cu privire la dobânditorii persoane fizice din acte juridice cu titlu oneros (contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică încheiate în anii 1948 și 1951 de autorii recurentelor).

Contrar susținerii recurentelor, în privința unor asemenea acte trebuia să se facă dovada că au fost desființate, lipsite de efecte juridice, pentru a se putea considera că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul autorilor și că astfel, transmițându-se pe cale succesorală, este justificat demersul în justiție pentru recuperarea bunurilor. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că autoarea S.M. a înstrăinat, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 apartamentul în litigiu către numita A.E. (cea care, de altfel, a și formulat notificare solicitând restituirea bunului) și că, potrivit expertizei efectuate în primă instanță, s-a stabilit autenticitatea semnăturii vânzătoarei pe contract (ca urmare a contestării formulate de către reclamantă).

Ca atare, concluzia care s-a impus a fost aceea a validității contractului și a producerii efectelor sale translative de proprietate, ceea ce a făcut ca în patrimoniul reclamantei să nu se mai poată regăsi niciun drept cu privire la apartament. - Față de împrejurarea că apărările la fond au vizat doar lipsa autenticității semnăturii autoarei (fiind motivul pentru care s-a solicitat efectuarea expertizei grafice), în mod corect instanța de apel a constatat că nu se pot valorifica în această fază procesuală aspecte legate de „forțarea” reclamantei la semnarea contractului. Pe lângă aspectul că sunt două cauze de nulitate a actului juridic care se exclud (lipsa consimțământului dedusă din nesemnarea contractului și respectiv, vicierea acestuia, ca urmare a „forțării” părții), instanța de apel a stabilit corect că verificarea jurisdicțională pe acest aspect ar fi echivalat și cu o modificare a cauzei juridice a acțiunii, interzisă de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. - În mod egal, legitimarea procesuală nu a fost justificată nici în privința garsonierei nr. 6 (situată în același imobil) care a reprezentat de asemenea, obiect material al cererii de chemare în judecată. Așa cum s-a reținut în fapt cu privire la această garsonieră, ea a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. 31702 din 6 iulie 1948) încheiat de S.A. cu C.M. (cea care a și formulat notificare de restituire a bunului, conform Legii nr. 10/2001), contract care în drept își produce efectele, câtă vreme nu s-a invocat și demonstrat în privința lui existența vreunei cauze de nulitate. Ca atare, prin translarea proprietății de la autorul reclamantelor către altă persoană, în patrimoniul reclamantei și al intervenientei nu mai subzistă vreun drept de proprietate care să le poată justifica acestora calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare promovată.

Față de toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.M.I. și P.D.R.G. împotriva deciziei nr. 121 A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.