ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta S.M.I.

a solicitat (ca moștenitoare a defunctului soț S.M.), în contradictoriu cu pârâții

RA A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, A.M.A. și

Partidul Social Democrat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în urma

comparării titlurilor părților, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1.

Ulterior, reclamanta

a formulat și cerere de chemare în judecată a altei persoane întemeiată pe art.

57 C. proc. civ., respectiv a numitei D.R.G., care a devenit astfel

intervenient forțat în cauză.

De asemenea, numiții C.D.M.,

M.C.V., M.C.A., C.M.V., C.L.Ș. au formulat cerere de intervenție în interes

propriu, solicitând să se constate că garsoniera nr. 6, situată la etajul 1 în

imobilul din București, sector 1, este proprietatea lor și să fie obligați

pârâții să le-o lase în deplină proprietate și liniștită posesie și folosință.

Au arătat, în

motivarea cererii, că garsoniera a fost dobândită de autoarea lor, M.C.E. prin

cumpărare de la autorul reclamantei, S.A., în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat nr. 21702 din 10 iulie 1948 și transcris sub nr.

14400/1948, unica moștenitoare a acesteia fiind C.E.M., pe care intervenienții

au moștenit-o la rândul lor.

Prin sentința civilă

nr. 649 din 07 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei A.E. și excepția

autorității de lucru judecat; a admis excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice; a respins ca inadmisibilă

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta S.M.I. în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și RA A.P.P.S.; a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins pe

acest temei acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu

cu ceilalți pârâți; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a

altei persoane și cea privind pe intervenienta în interes propriu P.; a disjuns

cererea de intervenție în interes propriu, cu formarea unui nou dosar.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că excepția lipsei capacității procesuale

de folosință a numitei A.E. (decedată în 2004), este neîntemeiată, în

condițiile în care, mai înainte de prima zi de înfățișare , reclamanta a precizat

că înțelege să cheme ca pârât pe moștenitorul acesteia, pârâtul A.M.A., astfel

că autoarea acestuia nu mai este parte în cauză.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, raportat la principiul

specialia

generalibus derogant

, tribunalul a apreciat că este întemeiată față de

pretenția formulată în contradictoriu cu pârâții persoane juridice Statul Român

și respectiv, RA A.P.P.S., reclamanta având la îndemână procedura specială de

reparații reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care de altfel a și urmat-o

(conform notificării nr. 253 din 22 mai 2001), acțiunea în revendicare apărând

ca inadmisibilă și prin prisma adagiului

electa una via non datur recursus

ad alteram

.

Referitor la acțiunea

principală precizată, formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți persoane

fizice, tribunalul a considerat că, în condițiile în care, până în prezent,

reclamanta, deși a urmat procedura legii speciale, nu a primit vreo reparație,

nu se poate respinge acțiunea a priori ca inadmisibilă, în condițiile în care

se solicită cercetarea aspectului referitor la existența unui bun care trebuie

protejat în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

A fost găsită

nefondată și excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul A.M.A.,

întrucât sentința la care s-a raportat acesta (nr. 3422/2003 a Judecătoriei

Sectorului 1 București), a fost pronunțată între intervenienta forțată P.D.R.G.,

pe de o parte și A.E. (al cărei succesor în drepturi este pârâtul), reclamanta

nefiind parte în acel proces, iar obiectul a vizat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 29

noiembrie 1951 și a contractului de vânzare adițional și rectificator

autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953, în timp ce prezenta acțiune este una

în revendicare.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active în cadrul acțiunii principale precizate, tribunalul

a reținut că la dosar au fost depuse acte din care rezultă că imobilul a fost

parțial naționalizat de la SAR Chibrituri, nu de la autorii reclamantei, S.M.

și A., iar părțile din imobil (apartament și garsonieră) pe care le dobândiseră

aceștia prin cumpărare și, ulterior construire, identificate prin raportul de

expertiză construcții dispus în cauză au fost înstrăinate de aceștia (numitul S.A.

a vândut garsoniera nr.6, către autoarea intervenienților, C.M.E. prin

contractul de vindere-cumpărare sub semnătură privată atestată de avocat și

purtând dată certă 10 iulie 1948, iar numita S.M. a vândut numitei A.E., prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 29 noiembrie 1951, completat

și rectificat prin contractul de vânzare adițional și rectificator autentificat

sub nr. 1322 din 27 iunie 1953 (a căror veridicitate a fost contestată de

reclamantă, dar a fost confirmată prin expertiza grafologică dispusă în cauză)

celălalt apartament.

Tot de la A.E. și nu

de la autoarea reclamantei, a fost preluat apartamentul în folosința gratuită a

C.C. al R.M.R., motiv pentru care prin sentința civilă nr. 2884 din 23 martie 1994,

rămasă irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a și dispus retrocedarea

imobilului către aceasta.

Față de aspectul că

autorii reclamantei au înstrăinat prin acte valabile și nedesființate până în

prezent, părțile din imobil pe care le dobândiseră anterior în proprietate și

cum acțiunea în revendicare este pusă doar la îndemâna proprietarului care a

pierdut posesia imobilului său, nu și a persoanei care și-a pierdut însăși

calitatea de proprietar prin înstrăinarea voluntară a bunului, văzând și

dispozițiile art. 109 C. proc. civ., tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale active și a respins acțiunea principală precizată îndreptată

împotriva pârâtului A.M.A. și intervenienților C.D.M., M.C.V., M.C.A., C.M.V., C.L.Ș.,

ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Aceeași soluție a

fost dispusă și cu privire la acțiunea îndreptată împotriva pârâtului PSD, întrucât reclamanta nu a dovedit în cauză că PSD ar ocupa în prezent o altă parte din

imobilul din str. A. decât apartamentul retrocedat lui A.E.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele S.M.I. și P.D.R.G., criticând-o ca

nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

- Instanța de fond

trebuia să rețină că autoarea M.A.S. a fost constrânsă să semneze vânzarea unui

bun care nu-i mai aparținea, contractul nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 fiind

lovit de nulitate absolută. Sancțiunea nulității absolute se aplică și

contractului de vânzare-cumpărare rectificator autentificat sub nr. 1322 din 27

iunie 1953 cu privire la o parte din imobilul în litigiu;

- Tribunalul trebuia

să rețină că nu s-a încheiat niciun contract prin care autorul S.A. să vândă

dreptul de proprietate asupra garsonierei și dependințelor acesteia;

- Decretul nr. 92/1950

nu a reprezentat un titlu valabil al statului aspra imobilului în litigiu,

constituind doar o justificare a abuzurilor statului comunist;

- Instanța de fond

trebuia să facă aplicarea art. 480 C. civ., art. 20 din Constituția României,

art. 6 din CEDO și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, precum și a

întregii jurisprudențe CEDO și să constate dreptul reclamantei asupra

imobilului în litigiu și preferabilitatea acestui drept comparativ cu dreptul

de proprietate al pârâților. Drept consecință, trebuia admisă acțiunea în

revendicare și obligați pârâții să lase în deplină proprietate reclamantei

imobilul în litigiu.

Apelul a fost respins

ca nefondat conform deciziei nr. 121/A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

În considerentele

deciziei s-a reținut că motivele de apel formulate vizează atât critici

împotriva reținerii excepției lipsei calității procesuale active cât și critici

pe fondul cauzei, respectiv, neaplicarea de către prima instanță a prevederilor

art. 480 C. civ., art. 20 Constituție, art. 6 CEDO și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Față de împrejurarea

că instanța de apel este instanță de control judiciar s-a constatat că nu pot

fi analizate decât criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei

calității procesuale active și nu criticile referitoare la ceea ce prima instanță

nu a soluționat, respectiv fondul cauzei.

Au fost găsite

neîntemeiate susținerile apelantei S.M. conform cărora ar avea calitate

procesuală activă întrucât i s-a transmis de la autorii ei dreptul de

proprietate asupra părții de imobil revendicate deoarece contractul de

vânzare-cumpărare nr. 4866/1951 încheiat de S.M. cu A.E. este lovit de nulitate

absolută, vânzătoarea fiind forțată să-l semneze, în timp ce garsoniera care a

aparținut în proprietate autorului S.A. nu a fost vândută niciodată de acesta.

Astfel, s-a constatat

că reclamanta nu poate invoca în apel un nou obiect și o nouă cauză ale

acțiunii, respectiv constatarea nulității absolute a actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 prin care S.M.

a vândut apartamentul în litigiu către A.E., întrucât acest lucru este interzis

de dispozițiile imperative ale art. 294 C. proc. civ.

Reclamanta S.M.I. nu

a învestit instanța de fond și cu constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de către autoarea sa S.M. și ca atare, acest act juridic autentic este

valabil și translativ de proprietate, fapt care face ca în patrimoniul

reclamantei să nu se mai regăsească niciun drept cu privire la acest

apartament.

În al doilea rând,

autenticitatea semnăturilor autoarei vânzătoare pe actul de vânzare-cumpărare

nr. 4866/1951 și pe cel rectificator nr. 1332/1953 a fost constatată prin

expertiza grafologică administrată în fața instanței de fond. Apelanta nu a

adus probe noi în apel prin care să combată cele reținute de prima instanță,

mulțumindu-se doar să susțină prin motivele de apel că autoarea sa a fost

„forțată” să semneze cele două contracte.

În ceea ce privește

garsoniera din imobil care inițial a fost proprietatea autorului S.A., Curtea a

constatat că la dosar s-a depus actul autentic 31702 din 06 iulie 1948, prin

care acesta a înstrăinat locuința către C.M., astfel încât apelanta nu poate

susține că acest act juridic translativ de proprietate nu există.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanta S.M.I. și intervenienta P.D.R.G.

- În dezvoltarea

motivelor de recurs a fost prezentată detaliat desfășurarea judecății în

etapele procesuale anterioare, începând cu sesizarea instanței, obiectul

cererii de chemare în judecată, al cererii precizatoare și al cererilor de

intervenție formulate în cauză.

- De asemenea, au

fost înfățișate o serie de situații de fapt legate de momentul încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare de către autorii recurentelor, de privarea de

libertate a numitului A.S. și de preluarea imobilului în proprietatea statului.

- S-a susținut că

autoarea părților, M.A.S. a fost constrânsă să înstrăineze un bun care nu îi

mai aparținea și că respectivul contract este lovit de nulitate absolută de

drept, nemafiind nevoie să se solicite constatarea nulității acestuia.

De altfel, nu mai

este nevoie să se facă dovada constatării nulității absolute a trecerii în

proprietatea statului a imobilului revendicat, având în vedere dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora legiuitorul a instituit o

prezumție irefragabilă în sensul că toate imobilele preluate de stat în

perioada 1945 – 1989 au fost preluate abuziv, nereprezentând un titlu valabil

pentru stat.

De aceea, în cadrul

acțiunii în revendicare promovate trebuia să se constate că titlul reclamantei

și al intervenientei este preferabil.

- La fel ca prima

instanță a fondului, instanța de apel face aceeași greșeală, reținând că

autorii reclamantelor au înstrăinat apartamentul și garsoniera prin contracte

de vânzare-cumpărare autentice, anterioare măsurii naționalizării.

În realitate,

Decretul de naționalizare nu a produs efecte legale, iar în ce privește

nulitatea unui act juridic, aceasta poate fi invocată atât pe cale de acțiune,

cât și pe cale de excepție, în speță reclamanta invocând pe cale de excepție că

autoarea sa a fost constrânsă la semnarea contractului de vânzare-cumpărare din

anul 1951 și a celui rectificator, autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953.

În drept, au fost

invocate disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

formulată, intimata-pârâtă R.A.P.P.S. a solicitat în principal constatarea

nulității recursului întrucât nu se invocă niciunul din cazurile de modificare

sau casare prev. de art. 304 C. proc. civ. În subsidiar, s-a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, susținându-se că instanțele fondului au dat

o corectă dezlegare excepției lipsei calității procesuale active în condițiile

în care, potrivit istoricului de rol fiscal, autoarea reclamantei apare ca

proprietar al apartamentului revendicat doar până în anul 1951, dată la care

l-a înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat. De altfel,

cu privire la imobil (apartament și respectiv, garsonieră) au fost formulate

notificări de către alte persoane (A.E., C.M.) care au încheiat contracte de

vânzare-cumpărare cu S.A. (în 1948) și S.M. (în 1951), solicitându-se

restituirea în natură a bunurilor.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată

următoarele:

- Așa cum în mod

corect se susține în întâmpinare, cea mai mare parte a motivelor de recurs este

nesusceptibilă de încadrare în drept, reprezentând doar situații de fapt sau

înfățișarea expozitivă a desfășurării judecății în etapele procesuale

anterioare.

- Se va constata

totuși că, pretinzându-se greșita apreciere asupra nevalabilității titlului statului

din perspectiva dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, recurentul

formulează o critică ce vizează legalitatea deciziei, din perspectiva aplicării

normei de drept material care ar fi fost incidentă cauzei și care ar fi

justificat inclusiv calitatea procesuală activă a reclamantei și intervenientei

în interes propriu.

Sub acest aspect,

recurentele susțin că în mod greșit instanțele fondului au apreciat că, atâta

vreme cât nu s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

autentice încheiate de autorii acestora, nu și-au dovedit legitimarea în

acțiunea în revendicare promovată, având în vedere că prin art. 2 din Legea nr.

10/2001 legiuitorul a instituit o prezumție absolută de preluare abuzivă în

favoarea statului.

Critica nu poate fi

primită întrucât deplasează obiectul de reglementare al normei art. 2 din Legea

nr. 10/2001 la situația unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate între

persoane fizice.

Așa cum înseși

recurentele susțin, prezumția de preluare abuzivă este instituită cu privire la

stat și nu cu privire la dobânditorii persoane fizice din acte juridice cu

titlu oneros (contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică încheiate în

anii 1948 și 1951 de autorii recurentelor).

Contrar susținerii

recurentelor, în privința unor asemenea acte trebuia să se facă dovada că au

fost desființate, lipsite de efecte juridice, pentru a se putea considera că

dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul autorilor și că astfel,

transmițându-se pe cale succesorală, este justificat demersul în justiție

pentru recuperarea bunurilor.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut corect că autoarea S.M. a înstrăinat, conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 4866 din 21 noiembrie 1951

apartamentul în litigiu către numita A.E. (cea care, de altfel, a și formulat

notificare solicitând restituirea bunului) și că, potrivit expertizei efectuate

în primă instanță, s-a stabilit autenticitatea semnăturii vânzătoarei pe

contract (ca urmare a contestării formulate de către reclamantă).

Ca atare, concluzia

care s-a impus a fost aceea a validității contractului și a producerii

efectelor sale translative de proprietate, ceea ce a făcut ca în patrimoniul

reclamantei să nu se mai poată regăsi niciun drept cu privire la apartament.

- Față de împrejurarea

că apărările la fond au vizat doar lipsa autenticității semnăturii autoarei

(fiind motivul pentru care s-a solicitat efectuarea expertizei grafice), în mod

corect instanța de apel a constatat că nu se pot valorifica în această fază

procesuală aspecte legate de „forțarea” reclamantei la semnarea contractului.

Pe lângă aspectul că

sunt două cauze de nulitate a actului juridic care se exclud (lipsa

consimțământului dedusă din nesemnarea contractului și respectiv, vicierea

acestuia, ca urmare a „forțării” părții), instanța de apel a stabilit corect că

verificarea jurisdicțională pe acest aspect ar fi echivalat și cu o modificare

a cauzei juridice a acțiunii, interzisă de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

- În mod egal,

legitimarea procesuală nu a fost justificată nici în privința garsonierei nr. 6

(situată în același imobil) care a reprezentat de asemenea, obiect material al

cererii de chemare în judecată.

Așa cum s-a reținut

în fapt cu privire la această garsonieră, ea a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. 31702 din 6 iulie 1948) încheiat de S.A.

cu C.M. (cea care a și formulat notificare de restituire a bunului, conform

Legii nr. 10/2001), contract care în drept își produce efectele, câtă vreme nu

s-a invocat și demonstrat în privința lui existența vreunei cauze de nulitate.

Ca atare, prin

translarea proprietății de la autorul reclamantelor către altă persoană, în

patrimoniul reclamantei și al intervenientei nu mai subzistă vreun drept de

proprietate care să le poată justifica acestora calitatea procesuală activă în

acțiunea în revendicare promovată.

Față de toate aceste

considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele S.M.I. și P.D.R.G. împotriva deciziei nr. 121

A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 martie 2011.