ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4639/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4639/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

În baza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data

de 14 decembrie 2010 în dosarul penal nr. 34884.01/3/2009 (3029/2010), Curtea

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

- a dispus, între altele, respingerea, ca nefondată a cererii de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de apelantul inculpat R.E., a

constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de

inculpat și a menținut starea de arest preventiv a acestuia.

În motivarea încheierii, instanța a

reținut că inculpatul-apelant R.E. a solicitat punerea în libertate provizorie

sub control judiciar susținând, în esență, că îndeplinește condițiile prevăzute

de art. 160

2

C. proc. pen., în sensul că infracțiunile pentru care a

fost trimis în judecată sunt pedepsite de lege cu închisoarea ce nu depășește

18 ani și nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să

comită alte infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă, sau că lăsat în libertate ar prezenta un pericol concret

pentru ordinea publică.

Constatând că cererea formulată de inculpatul

R.E. îndeplinește condițiile de admisibilitate, instanța de prim control

judiciar a admis-o în principiu, în conformitate cu dispozițiile art. 160

8

C. proc. pen.

Pe fondul cererii, curtea de apel a

reținut că prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu la data de 9

aprilie 2009, Tribunalul București, secția I penală, a dispus în baza art. 149

1

alin. (10) și art. 148 lit. f) C. proc. pen., arestarea preventivă a

inculpatului R.E. pentru 29 de zile, de la 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010,

inclusiv.

Pentru a lua această măsură

preventivă, judecătorul fondului a reținut că din datele existente în cauză rezultă

indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen. de natură a forma

bănuiala rațională că inculpatul a săvârșit infracțiunile prevăzute și

pedepsite de art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în perioada

noiembrie 2007- aprilie 2009, la intervale diferite de timp, dar în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, cu scopul obținerii de date informatice,

constând în date de identificare ale unor instrumente de plată electronică

utilizate pentru efectuarea de plăți la POS și cu încălcarea măsurilor de securitate,

inculpatul a accesat fără drept sistemele informatice aparținând unor companii farmaceutice

din SUA care utilizau programul informatic „Emporo’s Merchant Soft” și

sistemele informatice aparținând companiei Brandi Inc./Burger King din SUA care

utilizau pachetul Software ALOHA pentru procesarea plăților cu cărți de credit,

precum și contul e-mail bks01@brandicompanies.com, aparținând numitului R.H.,

director la compania susmenționată.

S-a mai reținut că inculpatul R.E. a

interceptat fără drept în perioada noiembrie 2007- aprilie 2009, la diferite

intervale de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale,

transmisiile de date informatice între sistemele implicate în

realizarea/autentificarea plăților cu cărți de credit, cu ajutorul unei

aplicații informatice (program informatic) tip „Keylogger”, instalată de

inculpat fără drept pe acele sisteme informatice.

Temeiurile de drept ale luării

măsurii arestării preventive le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și

f) C. proc. pen., instanța care a dispus arestarea preventivă a inculpatului,

reținând că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care a fost cercetat

este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Sub acest ultim aspect s-a

reținut că gradul de pericol social sporit al activității infracționale

presupusă a fi săvârșită de inculpat rezultă, în principal, din siguranța afișată

de acesta în executarea actelor materiale care compun latura obiectivă a infracțiunilor

reținute în sarcina sa, atitudinea sa subiectivă de desconsiderare a valorilor

sociale ocrotite - inviolabilitatea domiciliului informatic, a comunicărilor de

orice tip, patrimoniul – care au urmări nefaste asupra încrederii și

stabilității de care trebuie să se bucure mediul economic și de afaceri,

circulația și folosirea instrumentelor de plată electronică în realitatea fizică,

ori pe Internet.

Făcând referire la conținutul

dispozițiilor legale cuprinse în art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

instanța de prim control judiciar a constatat că liberarea provizorie este o

măsură facultativă, și nu un drept al inculpatului, neputând fi luată această

măsură în mod automat, după verificarea îndeplinirii condițiilor formale

prevăzute în textul de lege menționat, ci trebuie să fie analizată

oportunitatea luării acesteia și prin raportare la dispozițiile art. 136 C.

proc. pen., care reglementează scopul și categoriile măsurilor preventive.

În opinia curții de apel, în

condițiile în care legea nu limitează și nici nu indică criteriile ce urmează a

fi avute în vedere, instanța urmează a se raporta la elementele ce privesc

fapta săvârșită, gradul ei de pericol social concret, împrejurările în care a

fost comisă, urmările produse și persoana inculpatului.

Astfel, având în vedere natura infracțiunilor

reținute în sarcina inculpatului (infracțiuni de efectuare de operațiuni

frauduloase cu instrumente de plată electronică, deținerea unui program informatic

fără drept, spălarea banilor), gradul ridicat de pericol social al acestor

infracțiuni, dat în primul rând de limitele de pedeapsă prevăzute de lege,

modalitatea de săvârșire – folosirea unui program informatic și a cunoștințelor

dobândite de inculpat cu scopul obținerii unor mijloace financiare în mod

ilicit, – perioada de timp pe durata căreia s-a desfășurat activitatea reținută

în sarcina inculpatului, în decursul a aproape doi ani, urmările produse sau

care s-ar fi putut produce, conduita inculpatului care pentru a-și ascunde

activitățile presupus ilegale a aruncat laptop-ul pe geam, pentru a nu putea fi

recuperate bazele de date, siguranța afișată de acesta în săvârșirea

presupuselor infracțiuni, modul în care a desfășurat activitățile de accesare a

conturilor pentru a nu fi depistat, precum și circumstanțele personale ale

inculpatului care, în contradicție cu vârsta sa, a folosit cunoștințele în

domeniul informatic pentru a crea un prejudiciu societăților părți vătămate, a

încercat să dea o valență legală sumelor de bani pretins a fi obținute prin

crearea aparenței că sunt provenite din veniturile familiei, curtea a apreciat

că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului.

Aspectele favorabile, ținând de

persoana și familia inculpatului, în opinia curții de apel, nu pot fi avute în

vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanțelor reale în care s-au comis faptele

de care acesta este bănuit.

În ce privește durata rezonabilă a

detenției, în conformitate art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că trebuie apreciată în concret,

instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele menținerii măsurii

prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu

privire la comiterea unei infracțiuni după trecerea unei perioade de timp, nu

mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze

existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni,

fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată

cauza de către autorități, prin sublinierea complexității acesteia.

Raportându-se la cauza dedusă

judecății, curtea de apel a constatat că există suficiente elemente ce impun în

continuare privarea de libertate a inculpatului și a invocat, în concret, gravitatea

particulară a faptelor, modul de comitere a acestora, durata mare de timp în

care s-au săvârșit pretinsele activități ilicite (aproape doi ani), urmările

faptelor – crearea unui prejudiciu important societăților comerciale părți

vătămate, reacția publicului la săvârșirea unor asemenea infracțiuni,

tulburarea socială de natură a justifica o detenție provizorie, pericolul

efectiv ca odată pus în libertate, acuzatul să comită activități nelegale

similare celor pentru care este cercetat, pericolul concret de sustragere de la

cercetare penală și, nu în ultimul rând, existența unui risc general ce derivă

din natura activităților infracționale ale inculpatului.

A concluzionat instanța de apel că soluția

ce se impune a fi pronunțată în cauză este aceea de respingere ca nefondată a

cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

Deliberând asupra stării de arest a

inculpatului, instanța de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - nr. 326/D/P/2008 din

data de 1 septembrie 2009, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest

preventiv a inculpatului R.E. pentru săvârșirea infracțiunilor de acces fără

drept în sisteme informatice în formă continuată, interceptarea fără drept de

date informatice în formă continuată, efectuarea de operațiuni frauduloase cu

instrumente de plată electronică în formă continuată, spălare a banilor în

formă continuată, fapte prevăzute și pedepsite de art. 42 alin. (1), (2), (3)

din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. și art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. Prin același rechizitoriu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii

penale și trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.E.

pentru comiterea infracțiunii de deținere fără drept a unui program informatic,

date informatice, cod, parole cu scopul comiterii uneia din infracțiunile prevăzute

de art. 42-45 din Legea nr. 161/2003, și de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003,

toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentința penală nr. 700 din 23

septembrie 2010, Tribunalul București, secția

I

penală, a condamnat pe inculpatul R.E. la pedeapsa

rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare cu executare în condițiile art. 57,

art. 71 C. pen. pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Verificând actele și lucrările

dosarului, instanța de apel a constatat că și la acest moment procesual,

temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului R.E. se

mențin și impun, în continuare privarea de libertate, fiind îndeplinită una din

condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen.

Astfel, probatoriul administrat până

la acest moment procesual nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, fiind îndeplinită

condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen.

De asemenea, relevanță sub aspectul incidenței

în cauză a prevederilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen. s-a reținut a avea și faptul că a intervenit o

hotărâre de condamnare a inculpatului în primă instanță.

Curtea a constatat ca fiind

incidente și disp. art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., respectiv, că există date,

că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului și că pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina sa este mai mare de

4 ani, iar lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

La aprecierea acestei ultime

condiții, instanța de prim control judiciar a avut în vedere natura și

gravitatea infracțiunilor presupus a fi fost comise de inculpat, modalitatea

concretă de săvârșite a acestora (folosirea unor programe informatice prin care

au fost copiate date de identificare a cardurilor și utilizatorilor conturilor

de card), perioada mare de timp în care au fost comise actele materiale(

2007-aprilie 2009), ceea ce creează presupunerea întemeiată că inculpatul va

mai săvârși și alte infracțiuni, atitudinea acestuia de desconsiderare și

ignorare a valorilor sociale pe care legea penală le ocrotește, urmările

nefaste asupra încrederii și stabilității de care trebuie să se bucure mediul

economic și de afaceri, prin vătămarea intereselor unor cetățeni titulari ai

instrumentelor de plată electronică legal utilizate, dar și circumstanțele personale

ale inculpatului care, în ciuda vârstei sale, s-a folosit de cunoștințele

dobândite în domeniu pentru a produce un prejudiciu extrem de ridicat

societăților părți vătămate și a folosit această activitate pentru a dobândi

numeroase bunuri de valoare, a căror proveniență a încercat să o ascundă prin

crearea aparenței că acestea sunt în proprietatea membrilor familiei sau a

altor persoane.

În consecință, având în vedere

dispozițiile art. 160

b

raportat la art. 300

2

C. proc.

pen. și ale art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, curtea de apel a menținut starea de arest a

inculpatului R.E.

Împotriva dispozițiilor din încheiere,

vizând respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar și

menținerea stării de arest preventiv a declarat recurs inculpatul care, prin

apărătorul ales a solicitat casarea încheierii și judecarea sa în stare de

libertate. A învederat faptul că, la motivarea soluției de respingere a cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, instanța de apel în mod greșit a

avut în vedere menținerea temeiurilor care au determinat luarea măsurii

arestării preventive, în cauză, nefiind dovedită nici una dintre cerințele

înscrise în art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. A mai susținut

inculpatul că nu există date că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului

sau că, odată pus în libertate va mai comite alte infracțiuni.

În ultimul cuvânt, inculpatul a cerut

să fie pus în libertate pentru a-și continua studiile și a fi alături de

familie, arătând că a colaborat cu organele de urmărire penală, a recunoscut săvârșirea

faptelor, iar laptop-ul l-a aruncat, nu pentru a ascunde activitatea

infracțională desfășurată, ci datorită faptului că s-a speriat de organele de

poliție.

Examinând încheierea atacată, atât

prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu în conformitate cu

dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

În ce privește cererea prin care

recurentul inculpat a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar,

Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă ca nefondată de instanța

de prim control judiciar, investită cu soluționarea apelurilor declarate de

parchet și de inculpat împotriva sentinței penale nr. 700 din 23 septembrie

2010 pronunțată de Tribunalul București prin care a fost condamnat la o

pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare cu executare în condițiile art. 57, art.

71 C. pen.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că prin încheierea din data de 9 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția I penală, în dosarul nr. 15165/3/2009 s-a dispus în baza art.

149

1

alin. (10) și art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., arestarea

preventivă a inculpatului R.E. pe o durată de 29 de zile, de la 10 aprilie 2010

până la 8 mai 2010, inclusiv.

Pentru a lua această măsură instanța

a reținut că din datele existente la acel moment al anchetei, au rezultat

indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen. de natură a duce

la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile prevăzute și

pedepsite de art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., art. 44 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt, s-a reținut că în perioada

noiembrie 2007- aprilie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, cu scopul obținerii de date informatice, constând în date de

identificare ale unor instrumente de plată electronică, utilizate pentru

efectuarea de plăți la POS și cu încălcarea măsurilor de securitate, recurentul

inculpat a accesat fără drept, sistemele informatice aparținând unor companii farmaceutice

din SUA care utilizau programul informatic „Emporo’s Merchant Soft”, sistemele

informatice aparținând companiei Brandi Inc./ Burger King din SUA care foloseau

pachetul Software ALOHA pentru procesarea plăților cu cărți de credit, precum

și contul e-mail bks01@brandicompanies.com, aparținând numitului Rady Horsley,

director al companiilor susmenționate.

S-a mai reținut că recurentul

inculpat R.E. a interceptat fără drept în perioada noiembrie 2007 - aprilie

2009, la diferite intervale de timp și în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, transmisiile de date informatice între sistemele implicate în

realizarea/autentificarea plăților cu cărți de credit cu ajutorul unei

aplicații informatice tip „Keylogger”, instalată de recurent, fără drept, pe

acele sisteme informatice.

Ulterior, prin rechizitoriul nr. 326/D/P/2008

din data de 1 septembrie 2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism, recurentul inculpat a fost trimis în judecată în stare

de arest preventiv pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de

art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, toate cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen., procurorul reținând, în esență, următoarea situație de fapt:

În perioada noiembrie 2007-aprilie

2009, recurentul-inculpat, la diferite intervale de timp, în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, a accesat fără drept, cu scopul obținerii de

date informatice, constând în date de identificare ale unor instrumente de plată

electronică utilizate pentru efectuarea de plăți la POS și cu încălcarea măsurilor de securitate, sistemele informatice prin care se realiza

controlul terminalelor de plată cu cărți de credit (POS – Point of Sale)

instalate în punctele de vânzare ale mai multor companii farmaceutice

americane, dispozitive a căror mentenanță/administrare era asigurată de la

distanță, prin aplicația LogMein și programul informatic „Emporo’s Merchant

Soft”.

S-a mai reținut că, în perioada

decembrie 2008 – aprilie 2009, în scopul obținerii de date informatice și cu

încălcarea măsurilor de securitate, recurentul inculpat a accesat fără drept

mai multe sisteme informatice aparținând companiei Brandi Inc./Burger King din

Statele Unite ale Americii, care utilizau pachetul software ALOHA pentru

procesarea plăților cu cărți de credit, precum și contul de e-mail bks01@brandicompanies.com aparținând numitului

Randy Horsley, director de operațiuni la compania menționată.

De asemenea, în perioada noiembrie

2007 – aprilie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, recurentul inculpat a interceptat fără drept transmisiile de

date informatice între sistemele implicate în realizarea/ autentificarea

plăților cu cărți de credit, cu ajutorul unei aplicații informatice tip

„Keylogger”, instalată de inculpat fără drept pe acele sisteme informatice.

Punerea în executare a ordonanței

provizorii nr.283 din data de 27 august 2009, confirmată prin încheierea nr.901

din 28 august 2009, în raport de adresa e-mail gestapo09@gmail.com folosită de recurent, a pus în evidență

faptul că programul ARDAMAX Keylogger, rămas instalat pe 5 sisteme informatice,

dintre cele inițial compromise în perioada decembrie 2008 – ianuarie 2009

transmitea în continuare sesiunile de date interceptate în căsuța de poștă

electronică gestapo09@gmail.com.

Percheziția informatică executată

asupra mediilor de stocare a datelor informatice ridicate de la recurent a

evidențiat faptul că acesta deținea un program informatic tip „Keylogger”,

adaptat și configurat pentru interceptarea de date informatice, precum și date

informatice de natura celor care permit accesul la un sistem informatic.

În scopul obținerii de beneficii

materiale, recurentul-inculpat a vândut datele instrumentelor de plată

electronică interceptate, către diferite persoane – rezidenți în Statele Unite

ale Americii – care le-au utilizat fraudulos, prin achiziționarea de bunuri sau

servicii sau prin efectuarea de retrageri de numerar de la bancomate.

Pentru a ascunde proveniența ilicită

a sumelor de bani obținute cu titlu de plată din vânzarea datelor cărților de

credit capturate din sistemele informatice infectate cu aplicațiile tip

„Keylogger”, recurentul-inculpat a dispus, în perioada noiembrie 2007 – aprilie

2009, transferul cu privire la diferite sume de bani, prin circuite financiare

cu numerar de tip Western Union, dar și cu unități de valoare de tip „Webmoney”

(create în scopul de a ascunde atât destinatarul și expeditorul). Recurentul

inculpat a achiziționat și înstrăinat diferite bunuri de valoare, precum

autoturismul marca BMW 318 CI cu numărul de înmatriculare, în valoare de circa

8.000 euro, autoturismul marca Infinity FX45 cu numărul de înmatriculare în

valoare de aproximativ 30.000 Euro, indigenizând astfel beneficiul

realizat/încasat prin intermediul circuitelor financiare cu numerar de tip

Western Union, ori implicând unități de valoare de tip „Webmoney”, personal sau

prin interpuși.

Potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate

acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani”.

Alin. (2) al textului de lege

sus-menționat dispune că „liberarea provizorie sub control judiciar nu se

acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte”.

Din interpretarea dispozițiilor

legale sus-menționate rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub

control judiciar trebuie să fie îndeplinite trei condiții, două pozitive și una

negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv, iar cea de-a doua condiție pozitivă vizează natura și

gravitatea infracțiunii săvârșite [art. 160

2

alin. (1) C. proc.

pen.].

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea

provizorie [art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.].

Îndeplinirea condițiilor

sus-menționate nu conferă însă celui arestat un drept la liberarea provizorie,

ci numai o vocație – concluzie la care a ajuns și instanța de prim control

judiciar și care se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.,

care prevede că „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda

...”, instanța de judecată având facultatea și nu obligația de a dispune

liberarea celui aflat în stare de arest preventiv. Instanța poate refuza

liberarea provizorie dacă apreciază că detenția provizorie este absolut

necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C.

proc. pen., nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării

preventive.

Detenția provizorie poate fi

menținută atunci când instanța de judecată constată insuficiența controlului

judiciar, cu respectarea pe toată durata procesului a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a

făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene

a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană

arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din

prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unor

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Cu valoare de principiu, instanța

europeană a decis că termenul final al detenției provizorii la care se referă

art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de condamnare a

devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie

chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea, că gravitatea unei fapte

penale poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând dispozițiile cuprinse în

legea națională (art. 160

2

și următoarele C. proc. pen.) coroborate

cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție la speța dedusă judecății,

Înalta Curte constată că la acest moment, un control judiciar instituit în

sarcina recurentului-inculpat ar fi insuficient pentru realizarea scopului

procesului penal astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și

că se impune menținerea măsurii arestării preventive dispusă față de acesta,

fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea infracțiunilor pentru care recurentul inculpat a fost trimis în

judecată.

Așa cum a reținut și instanța de

apel, aspectele favorabile ținând de persoana recurentului-inculpat, nu pot fi

avute în vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanțelor reale în care

s-au comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în

primă instanță.

Înalta Curte nu consideră întemeiată

susținerea apărării în sensul că, la analizarea cererii de liberare provizorie

sub control judiciar nu trebuie avute în vedere natura și gravitatea

infracțiunilor deduse judecății, ci numai datele ce caracterizează persoana

inculpatului și care justifică admiterea cererii. Dimpotrivă, Înalta Curte

apreciază că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea

temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate trebuie

analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită

instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta recurentul-inculpat dacă ar fi pus în

libertate – condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. – și

care a constituit unul din temeiurile legale ce au stat la baza luării măsurii

arestării preventive a inculpatului.

A decide altfel, în sensul solicitat

de recurent și anume, a analiza instituția liberării provizorii sub control

judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen. și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, înseamnă

ignorarea cu bună știință a dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor

preventive, printre care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului

penal. Tot astfel, ar însemna ca analizând numai condițiile menționate în art. 160

2

C. proc. pen., să se ajungă la punerea în libertate a unei persoane care, în

raport de infracțiunile grave pentru care a fost trimisă în judecată (acces

fără drept în sisteme informatice, interceptare fără drept de date informatice,

efectuare de operațiuni frauduloase cu instrumente de plată electronică,

spălare a banilor, deținere fără drept a unui program informatic, date

informatice, cod, parole, cu scopul comiterii uneia din infracțiunile prevăzute

de art. 42-45 din Legea nr. 161/2003, toate săvârșite în formă continuată), de

modalitatea concretă în care se reține că au fost comise și de urmările

produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, ceea ce este în

disonanță cu prevederile legale sus-menționate.

Nu lipsită de relevanță este

împrejurarea că există date din care rezultă că, odată pus în libertate,

recurentul inculpat va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, condiție prevăzută în art. 148 alin.

(1) lit. b) C. proc. pen. și care a constituit temei al luării măsurii

arestării preventive a recurentului inculpat.

Astfel, așa cum rezultă din actele

de la dosar, pentru a-și ascunde activitățile presupus ilegale,

recurentul-inculpat a aruncat laptop-ul pe fereastră, punând astfel în

imposibilitate organele de cercetare penală să recupereze bazele de date

necesare pentru a contribui la aflarea adevărului în cauză. De asemenea, pentru

a ascunde proveniența ilicită a sumelor de bani obținute cu titlu de plată din

vânzarea datelor cărților de credit capturate din sistemele informatice

infectate cu aplicațiile tip „Keylogger” (program informativ deținut de

inculpat, adaptat și configurat pentru interceptarea de date informatice)

recurentul a dispus în mod repetat transferul cu privire la diferite sume de

bani, prin circuite financiare cu numerar tip Western Union, dar și cu unități

de valoare de tip „Webmoney”, create în scopul de a ascunde atât destinatarul,

cât și expeditorul, a achiziționat și înstrăinat bunuri de valoare,

indigenizând astfel beneficiul realizat/încasat prin intermediul circuitelor

financiare cu numerar sau implicând unități de valoare de tip „Webmoney”,

personal sau prin interpuși.

În consecință, Înalta Curte constată

că soluția pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, în acest

moment procesual nefiind oportună punerea în libertate provizorie sub control

judiciar a recurentului inculpat.

Referitor la menținerea stării de

arest preventiv a recurentului-inculpat, Înalta Curte constată că și sub acest

aspect încheierea care face obiectul recursului de față este legală și

temeinică, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului se

mențin și impun în continuare privarea sa de libertate, fiind îndeplinită una

din condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen. la care trimite art. 300

2

C. proc. pen.

Așa cum în mod corect a apreciat

instanța de apel, probatoriul administrat până la momentul sesizării instanței

cu apelurile declarate de procuror și de inculpat împotriva hotărârii pronunțate

de tribunal, nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că recurentul a

comis infracțiunile pentru care a fost cercetat și, ulterior trimis în

judecată, fiind îndeplinită condiția înscrisă în art. 143 C. proc. pen.

De asemenea, sunt incidente și dispozițiile

art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen. în baza cărora s-a dispus

arestarea preventivă a recurentului-inculpat, în sensul că există date din care

rezultă că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, prin distrugerea

mijloacelor de probă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile deduse

judecății este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea acestei din urmă

condiții, așa cum a reținut și instanța de apel, trebuie avute în vedere natura

și gravitatea infracțiunilor presupus a fi comise de recurent, modalitatea

concretă de săvârșire a acestora – folosirea unui program informatic și a

cunoștințelor dobândite de inculpat în scopul obținerii unor mijloace

financiare în mod ilicit – perioada mare de timp în care au fost săvârșite

actele materiale ce intră în conținutul constitutiv al faptelor 2007 - aprilie

2009-, urmările produse, constând în crearea de prejudicii importante unor societăți

comerciale, ceea ce creează presupunerea rezonabilă că inculpatul, odată pus în

libertate, va săvârși și alte infracțiuni, reacția publicului la comiterea unor

astfel de fapte penale, tulburarea socială de natură a justifica o detenție

provizorie, pericolul concret de sustragere de la cercetarea judecătorească și,

nu în ultimul rând, existența unui risc general ce derivă din natura

presupuselor activități infracționale desfășurate de inculpat.

Nu lipsit de relevanță este faptul

că, în cauză, s-a pronunțat deja o instanță, care a dispus condamnarea

inculpatului recurent la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare cu executare

în condițiile art. 57, art. 71 C. pen.

În ce privește perioada de 1 an și

10 luni de când recurentul inculpat se află în stare de detenție, Înalta Curte

constată că nu poate fi apreciată ca nerezonabilă, dată fiind complexitatea

cauzei, determinată de multitudinea de acte materiale pretins a fi săvârșite de

inculpat într-un interval de timp de aproximativ 2 ani și de numărul mare al

persoanelor vătămate prejudiciate prin activitatea infracțională a acestuia.

În consecință, reținând că în cauză

sunt îndeplinite, atât cerințele art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., cât și exigențele art. 5 paragraful 1 lit. a)

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu este oportună punerea în

libertate a recurentului-inculpat și luarea față de el a unei măsuri preventive

mai puțin intruzive, concluzie la care în mod corect a ajuns și instanța de

apel.

Față de cele ce preced, recursul

declarat de inculpatul R.E. se privește ca nefondat și se va respinge ca atare,

potrivit dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând

onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.E. împotriva

încheierii din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 34884.01/3/2009.

Obligă

pe recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 29 decembrie 2010.