ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8104/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8104/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin Sentința civilă nr. 609/D din 19 mai

2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acțiunea

reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Agenția Domeniilor Statului, și Ministerul Agriculturii și

Alimentației și, în consecință:

A fost obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantei suma de 514.000 RON despăgubiri pentru imobilul de care a fost

evinsă, înscris în CF nr. X Petin nr. top. (...), în natură teren în suprafață

de 3973 mp cu construcții.

Au fost respinse

celelalte cereri ale reclamantei.

A fost obligat

pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 3500 RON cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Între Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, în calitate de vânzător și S.A. A.

Satu Mare, acționar majoritar al reclamantei, în calitate de cumpărător, a

intervenit contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 11 mai 2001, având ca

obiect cumpărarea unui număr de 4.868.904 acțiuni cu o valoare nominală de 1000

lei fiecare, în sumă totală de 4.868.904 mii lei vechi, reprezentând 76,10% din

valoarea capitalului social subscris al societății. Contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 198/1999 privind privatizarea societăților agricole care dețin în

administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă

și H.G. nr. 97/2000 privind Normele metodologice de aplicare.

În dosarul de

prezentare a ofertei de vânzare de acțiuni în capitolul 1.2. intitulat „Date

privind situația patrimonială” la punctul 1.2.1 - Terenuri conform titlului de

proprietate, este menționată suprafața de 85616 mp teren iar la punctul 1.2.2.

- Clădiri principale, la poziția 15, este înscrisă clădirea administrativă - conac,

în suprafață de 450 mp, având destinația de carmangerie în localitatea Petin.

Din extrasul de carte

funciară nr. X Petin rezultă că societatea A. Satu Mare este proprietara

terenurilor înscrise la pozițiile 1 - 62 în suprafață totală de 4 ha 3100 mp,

dobândite cu titlu juridic prin H.G. nr. 834/1991. În aceeași cartea funciară,

sub nr. top (...) este trecut și terenul cu sediul administrativ în suprafață

totală de 3900 mp. Acestui imobil în natură îi corespunde un conac, cu terenul

aferent astfel cum a fost precizat. Aceste numere topografice au rezultat în

urma comasării fiind inițial înscrise sub nr. top. (...), în CF nr. Y Petin. Ca

atare, la data privatizării, în valoarea acțiunilor cumpărate s-a reflectat și

cea a bunurilor indicate în oferta de vânzare, adică teren cu construcții.

Prin Sentința nr.

3689 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Satu Mare pronunțată în Dosar nr.

2241/2000, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a dispus restituirea

în natură a imobilului - casa de locuit și teren aferent cuprins în CF nr. Y

Petin de sub nr. top (...), cu suprafața totală de 3970 mp., imobil ce

reprezintă conacul cu teren aferent din litigiu.

Având în vedere că

acest imobil a fost restituit în natură foștilor proprietari, reclamanta a

solicitat să fie despăgubită, apreciind că vânzătorul nu și-a respectat

obligația de garanție contra evicțiunii.

Conform dispozițiilor

art. 3 din O.U.G. nr. 198/1999, privatizarea societăților comerciale s-a făcut

în numele statului de către Ministerul Agriculturii și Alimentației. Deși în

acțiunea ce are ca obiect obligarea statului la plata de despăgubiri în bani

acesta este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză

instanța trebuie să verifice și să aprecieze și dacă sunt îndeplinite condițiile

angajării răspunderii Statului pentru evicțiune. În acest scop instanța a

apreciat ca fiind necesară și împrocesuarea reprezentantului acestuia la

perfectarea contractului, respectiv a Ministerului Agriculturii și

Alimentației, cu atât mai mult cu cât în contract apare ca parte contractantă,

respectiv ca vânzător.

Din aceste

considerente, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de acest minister.

Pe fond, având în

vedere starea de fapt deja reținută, instanța a apreciat ca fiind îndeplinite

cerințele angajării răspunderii Statului pentru evicțiune. Astfel, există o

tulburare de drept din partea unui terț, reclamanta pierzând dreptul de

proprietate asupra terenului și construcției situate pe acesta, de sub nr. top.

(...) înscrise în CF nr. X Petin, deoarece prin Sentința civilă nr. 3689/2000 a

Judecătoriei Satu Mare i s-a recunoscut fostului proprietar dreptul asupra

aceluiași imobil. De asemenea, cauza evicțiunii este anterioară vânzării,

contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat la 11 mai 2001, deci după

restituirea imobilului prin sentința menționată. Cauza evicțiunii nu i-a fost

cunoscută reclamantei la data cumpărării întrucât nu a fost parte în procesul

finalizat cu sentința amintită iar în oferta de vânzare de acțiuni, la punctul

1.1.13, se menționează că societatea nu are proprietăți „care sunt provenite

prin naționalizare și/sau care sunt posibil revendicabile”.

În temeiul

dispozițiilor art. 1337 - 1351 C. civ., fiind evinsă, reclamanta are dreptul să

fie despăgubită pentru toate pierderile suferite. Dreptul la despăgubiri al

acesteia este consfințit și prin dispozițiile speciale cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei

economice potrivit cărora „Instituțiile publice implicate asigură repararea

prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de

privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile

preluate de stat”.

În ceea ce privește

natura despăgubirilor, instanța a reținut că, prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat, în principal, compensarea cu o suprafață de

teren, situată într-o altă localitate, având altă categorie de folosință și o

suprafață mult mai mare, teren care, în prezent, constituie obiectul unui

contract de concesiune pe care l-a încheiat cu pârâta Agenția Domeniilor

Statului. Compensarea presupune o echivalență valorică a imobilelor ori

reclamantul nu a administrat și nu a propus nicio probă în acest scop.

Pe parcursul

soluționării cauzei, întreaga probațiune propusă de reclamantă s-a concentrat

pe capătul de cerere subsidiar, respectiv acordarea de despăgubiri în bani, în

acest sens fiind și concluziile reclamantei în fața instanței de rejudecare,

motiv pentru care vor fi acordate astfel de despăgubiri.

În ceea ce privește

întinderea creanței instanța a avut în vedere dispozițiile art. 1344 C. civ.,

potrivit cărora „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare

mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului,

pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.”

În temeiul acestor

dispoziții, vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferența

dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului

și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de

valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau

rea-credință. Cu alte cuvinte, instanța va acorda despăgubiri în limitele

valorii de circulație a imobilului de a cărui proprietate a fost lipsită

reclamanta. Această soluție este în concordanță și cu opinia Curții Europene a

Drepturilor Omului, exprimată în cauza Tudor împotriva României unde a reținut

că „se declară mulțumită că această cale de atac, oferită de Codul civil, este

suficientă pentru a asigura o reparație” în astfel de situații.

Pentru a se stabili

cuantumul creanței în despăgubire, la solicitarea reclamantei a fost efectuată

o expertiză tehnică judiciară evaluatoare potrivit căreia valoarea totală a

proprietății pierdute este de 514.100 RON.

Deși Ministerul

Finanțelor Publice, în reprezentarea pârâtului Statul Român, prin note de

ședință a declarat că nu își însușește această expertiză, nu a solicitat

efectuarea unei alte lucrări și nici nu a indicat o altă valoare. De altfel,

din aceleași note de ședință se poate observa că nu se critică expertiza în

sine și valoarea stabilită, ci doar se arată că nu datorează despăgubirile, că

acestea urmează să fie plătite de Comisia Centrală înființată în acest scop.

Această Comisie, însă, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează

înființarea și funcționarea sa, acordă măsurile reparatorii stabilite în baza

legilor speciale nu și a celor stabilite în temeiul dispozițiilor de drept

comun, cum este în prezenta cauză.

Din toate aceste

considerente, instanța a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantei suma de 514.100 RON cu titlu de despăgubiri pentru evicțiune. A

respins însă acțiunea față de pârâta Agenția Domeniilor Statului, aceasta

putând fi obligată doar în ipoteza în care s-ar fi dispus compensarea cu

terenul solicitat.

Reținând culpa

procesuală a pârâtului Statul Român, acesta a fost obligat să plătească

reclamantei suma de 3500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de

avocat, conform chitanței depusă în dosarul inițial.

Prin Încheierea dată

în cameră de consiliu și pronunțată în ședința publică din 24 August 2010 a

fost admisă cererea înaintată de petenta SC A. SA Satu Mare și în consecință:

A fost îndreptată

eroarea materială strecurată în minuta și dispozitivul Sentinței civile nr.

609/D din 19 mai 2010 în sensul că alineatul 4 are următorul cuprins:

„Obligă pârâtul

Statul Român să plătească reclamantei suma de 21.300 RON cheltuieli de

judecată”.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sus-menționatei sentințe.

Împotriva acestei

sentințe în termen a declarat apel pârâtul Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în

sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale a acestuia.

În motivarea

apelului, s-a arătat că, pentru a se face aprecieri cu privire la calitatea

procesuală pasivă, instanța de fond trebuia să facă verificări cu privire la

partea beneficiară a contractului de vânzare-cumpărare din 11 mai 2001, care în

cauză este Agenția Domeniilor Statului, cum rezultă de altfel în mod

indubitabil din clauza contractuală înserată la capitolul nr. 6 pct. 6.1.1. din

contract.

Mai mult, între

minister și Agenția Domeniilor Statului s-a încheiat un protocol prin care

aceasta din urmă a preluat toate contractele de privatizare, inclusiv cele ale

societăților privatizate, în vederea urmăririi și executării clauzelor asumate

prin contract, potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 626/2001.

Apel a declarat și

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, apel nemotivat.

Prin Decizia civilă

nr. 17 din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

respins apelurile declarate.

În motivarea

hotărârii s-a reținut că apelul declarat de Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale acesta este lipsit de interes câtă vreme prin hotărârea

atacată apelantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu a fost

obligat la plata vreunei sume de bani față de reclamanta-intimată.

Prezența în proces a

apelantului și implicit calitatea procesuală pasivă a acestuia este justificată

de împrejurarea că actul, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 11 mai 2011 a fost încheiat de Ministerul Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor, Agenția Domeniilor Statului la care face trimitere apelantul fiind o

structură în subordinea acestuia, fapt ce rezultă de altfel din antetul

contractului mai sus evocat.

Referitor la apelul

declarat de pârâtul Statul Român, Curtea a constatat că acesta este nemotivat,

nefiind formulată nicio critică cu privire la hotărârea atacată, prin care în

mod corect instanța de fond a reținut că în cauză sunt îndeplinite cerințele

angajării răspunderii Statului pentru evicțiune, în condițiile în care cauza

evicțiunii (retrocedarea către fostul proprietar a imobilului în litigiu prin

Sentința civilă nr. 3689/2000 Judecătoria Satu Mare) este anterioară vânzării

către societatea intimată a imobilului și nu i-a fost cunoscută acesteia

întrucât nu a fost parte în procesul finalizat cu hotărârea mai sus arătată,

iar în oferta de vânzare de acțiuni la punctul 1.1.13 se face mențiunea că

societatea nu are proprietăți provenite din naționalizare sau care sunt

revendicabile.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu

Mare, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că din interpretarea prevederilor Legii nr.

10/2001, republicată, rezultă că Ministerul Finanțelor Publice nu este abilitat

nici să anuleze, nici să acorde despăgubiri și nici să emită în numele și pe

seama statului titluri de despăgubiri, iar potrivit art. 16 alin. (1) și 2 din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 documentația aferentă notificării în baza

Legii nr. 10/2001, însoțită de dispozițiile emise de entitatea învestită cu

soluționarea, cu predarea pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Emiterea în numele și

pe seama statului de astfel de titluri de despăgubiri este de competența

exclusivă a Comisiei Centrale aflate în subordinea Cancelariei Primului

Ministru.

Recurentul a expus

procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 susținând că și în

cazul despăgubirilor solicitate de către reclamantă trebuia urmată procedura

prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Pe fondul cauzei s-a

susținut că O.U.G. nr. 198/1999 a avut ca obiect de legiferare terenurile

agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă iar privatizarea s-a

făcut în numele statului de Ministerul Agriculturii și Alimentației, în colaborare

cu Fondul Proprietății de Stat, astfel că imobilul în litigiu nu a făcut

obiectul contractului de privatizare.

S-a susținut că

raportat la obiectul judecății și raportul juridic care a generat litigiul

Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 11 mai 2001 s-a încheiat între Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor în calitate de vânzător și S.C. „A.” în

calitate de cumpărător în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 198 din 10 decembrie

1999, potrivit cu care privatizarea societăților comerciale se face, în numele

statului, de Ministerul Agriculturii și Alimentației, în colaborare cu Fondul

Proprietății de Stat, prin vânzare de acțiuni, vânzare de active și prin

privatizarea managementului.

Contractul de

vânzare-cumpărare s-a încheiat conform prevederilor dispozițiilor art. 10 - 17

din O.U.G. nr. 198/1999.

O.U.G. nr. 198/1999

are caracterul unei legi speciale, întrucât reglementează privatizarea

societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri

aflate permanent sub luciu de ape, în raport de O.U.G. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăților comerciale.

Primul act normativ

care a prevăzut plata unor despăgubiri este O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin

Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare. În acest act

normativ se regăsește dispoziția legală respectiv art. 32

4

alin. (1)

potrivit căruia „instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor

cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”.

Art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și

completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr.

137/2002, cu modificările și completările ulterioare. Noul act normativ a

introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit

căruia „instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat

contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate

acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat”, precum și un plafon maxim al acestor despăgubiri,

ele neputând depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor.

Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată Legea nr. 44/1998. cu modificările și

completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii.

Din analiza acestor

texte legale rezultă că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalități

diferite de plată a despăgubirilor: cea inițială, din O.U.G. nr. 88/1997, care

stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, și cea

ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare,

care stabilește plata despăgubirilor către cumpărătorul acțiunilor din cadrul

procesului de privatizare.

Prima reglementare nu

conține norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate

societății comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare,

raportându-se la cumpărătorul acțiunilor, limitează cuantumul maxim al

despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din prețul efectiv plătit pe acțiuni.

Prin prevederea

expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare,

a faptului că textul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. aprobată prin

Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămâne aplicabil

contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o

situație de ultraactivitate a legii, respectiv de excepție ce trebuie analizată

ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare în consecință, pentru

contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind

aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată

prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, nu există

norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru

contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate sub imperiul Legii nr.

137/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, din

analiza textelor legale prezentate se desprind două idei principale:

- în primul rând,

titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și

completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării

unor imobile către foștii proprietari, este întotdeauna societatea comercială

privatizată, calitate procesuală pasivă având instituția publică implicată în

privatizare;

- în al doilea rând,

prin menținerea în aplicare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările

ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile ce pot

fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face

raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50%

din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor.

Obligația de reparare

a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost

retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă),

actualizată în raport cu indicele de inflație.

Societatea comercială

prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie

despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății,

în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în

locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în

urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Această valoare

acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza

principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului

evidențiată în bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare

la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat -

lucruum cesans).

În măsura în care

despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului

retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât

valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a

menține în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excedează acestei valori

contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a

capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni. Or, scopul

legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a

fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor

Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci

acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta

este reflectată în activele societății.

Stabilirea

despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin

retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și

dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de „bun”, reglementat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța europeană a arătat că, în situațiile ce presupun indemnizarea

unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe

economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale

trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile

de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de

proprietate, ci și în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor

asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării

pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare

inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest

principiu, în accepțiunea instanței europene, este aplicabil cu deosebire în

situațiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de

proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a

atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce este imputabilă

acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul

indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în

discuție.

De asemenea într-o

altă decizie având a analiza disproporția susținută de petenți între

indemnizație și valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reținut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că

sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât și profitul unei

eventuale creșteri, că orice dezvoltare a societăților se explică și prin

factori exteriori, că trebuie să se țină cont de evoluția previzibilă și că

orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică și

așteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foștii proprietari și

permițând distorsiuni ale valorilor.

Se constată că

instanțele au făcut o greșită aplicare a legii prin soluționarea cauzei din

perspectiva dispozițiilor art. 1337 - 1351 C. civ., în condițiile existenței

unei reglementări speciale privind despăgubirile acordate societăților

comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca

urmare a retrocedării unor imobile.

Dispozițiile cuprinse

în norma specială sunt dispoziții imperative și se aplică cu prioritate față de

dispozițiile cuprinse în C. civ. care cuprind norme cu caracter general privind

răspunderea contractuală.

Calitatea procesuală

a Statului Român, reprezentat fiind de Ministerul Finanțelor, se impune a fi

analizată din perspectiva legii speciale, și nu a legii generale, avându-se în

vedere și dispozițiile art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954.

Avându-se în vedere

aceste considerente și constatând că instanțele nu au intrat în cercetarea

fondului, prin aplicarea greșită a legii, urmează ca în baza dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa ambele hotărâri și a trimite

cauza spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 17

din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Casează decizia și

Sentința civilă nr. 609/D din 19 mai 2010 a Tribunalului Satu Mare și trimite

cauza spre rejudecare la prima instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.