ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8104/2011

Prin Sentința civilă nr. 609/D din 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Domeniilor Statului, și Ministerul Agriculturii și Alimentației și, în consecință: A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 514.000 RON despăgubiri pentru imobilul de care a fost evinsă, înscris în CF nr. X Petin nr. top. (...), în natură teren în suprafață de 3973 mp cu construcții. Au fost respinse celelalte cereri ale reclamantei. A fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 3500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, în calitate de vânzător și S.A. A. Satu Mare, acționar majoritar al reclamantei, în calitate de cumpărător, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 11 mai 2001, având ca obiect cumpărarea unui număr de 4.868.904 acțiuni cu o valoare nominală de 1000 lei fiecare, în sumă totală de 4.868.904 mii lei vechi, reprezentând 76,10% din valoarea capitalului social subscris al societății. Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților agricole care dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă și H.G.

nr. 97/2000 privind Normele metodologice de aplicare. În dosarul de prezentare a ofertei de vânzare de acțiuni în capitolul 1.2. intitulat „Date privind situația patrimonială” la punctul 1.2.1 - Terenuri conform titlului de proprietate, este menționată suprafața de 85616 mp teren iar la punctul 1.2.2. - Clădiri principale, la poziția 15, este înscrisă clădirea administrativă - conac, în suprafață de 450 mp, având destinația de carmangerie în localitatea Petin. Din extrasul de carte funciară nr. X Petin rezultă că societatea A. Satu Mare este proprietara terenurilor înscrise la pozițiile 1 - 62 în suprafață totală de 4 ha 3100 mp, dobândite cu titlu juridic prin H.G. nr. 834/1991. În aceeași cartea funciară, sub nr. top (...) este trecut și terenul cu sediul administrativ în suprafață totală de 3900 mp.

Acestui imobil în natură îi corespunde un conac, cu terenul aferent astfel cum a fost precizat. Aceste numere topografice au rezultat în urma comasării fiind inițial înscrise sub nr. top. (...), în CF nr. Y Petin. Ca atare, la data privatizării, în valoarea acțiunilor cumpărate s-a reflectat și cea a bunurilor indicate în oferta de vânzare, adică teren cu construcții. Prin Sentința nr. 3689 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Satu Mare pronunțată în Dosar nr. 2241/2000, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a dispus restituirea în natură a imobilului - casa de locuit și teren aferent cuprins în CF nr. Y Petin de sub nr. top (...), cu suprafața totală de 3970 mp., imobil ce reprezintă conacul cu teren aferent din litigiu.

Având în vedere că acest imobil a fost restituit în natură foștilor proprietari, reclamanta a solicitat să fie despăgubită, apreciind că vânzătorul nu și-a respectat obligația de garanție contra evicțiunii. Conform dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 198/1999, privatizarea societăților comerciale s-a făcut în numele statului de către Ministerul Agriculturii și Alimentației. Deși în acțiunea ce are ca obiect obligarea statului la plata de despăgubiri în bani acesta este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta cauză instanța trebuie să verifice și să aprecieze și dacă sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii Statului pentru evicțiune. În acest scop instanța a apreciat ca fiind necesară și împrocesuarea reprezentantului acestuia la perfectarea contractului, respectiv a Ministerului Agriculturii și Alimentației, cu atât mai mult cu cât în contract apare ca parte contractantă, respectiv ca vânzător.

Din aceste considerente, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acest minister. Pe fond, având în vedere starea de fapt deja reținută, instanța a apreciat ca fiind îndeplinite cerințele angajării răspunderii Statului pentru evicțiune. Astfel, există o tulburare de drept din partea unui terț, reclamanta pierzând dreptul de proprietate asupra terenului și construcției situate pe acesta, de sub nr. top. (...) înscrise în CF nr. X Petin, deoarece prin Sentința civilă nr. 3689/2000 a Judecătoriei Satu Mare i s-a recunoscut fostului proprietar dreptul asupra aceluiași imobil. De asemenea, cauza evicțiunii este anterioară vânzării, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat la 11 mai 2001, deci după restituirea imobilului prin sentința menționată.

Cauza evicțiunii nu i-a fost cunoscută reclamantei la data cumpărării întrucât nu a fost parte în procesul finalizat cu sentința amintită iar în oferta de vânzare de acțiuni, la punctul 1.1.13, se menționează că societatea nu are proprietăți „care sunt provenite prin naționalizare și/sau care sunt posibil revendicabile”. În temeiul dispozițiilor art. 1337 - 1351 C. civ., fiind evinsă, reclamanta are dreptul să fie despăgubită pentru toate pierderile suferite. Dreptul la despăgubiri al acesteia este consfințit și prin dispozițiile speciale cuprinse în art. 32 4 din O.U.G. nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice potrivit cărora „Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”.

În ceea ce privește natura despăgubirilor, instanța a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în principal, compensarea cu o suprafață de teren, situată într-o altă localitate, având altă categorie de folosință și o suprafață mult mai mare, teren care, în prezent, constituie obiectul unui contract de concesiune pe care l-a încheiat cu pârâta Agenția Domeniilor Statului. Compensarea presupune o echivalență valorică a imobilelor ori reclamantul nu a administrat și nu a propus nicio probă în acest scop. Pe parcursul soluționării cauzei, întreaga probațiune propusă de reclamantă s-a concentrat pe capătul de cerere subsidiar, respectiv acordarea de despăgubiri în bani, în acest sens fiind și concluziile reclamantei în fața instanței de rejudecare, motiv pentru care vor fi acordate astfel de despăgubiri.

În ceea ce privește întinderea creanței instanța a avut în vedere dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.” În temeiul acestor dispoziții, vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau rea-credință. Cu alte cuvinte, instanța va acorda despăgubiri în limitele valorii de circulație a imobilului de a cărui proprietate a fost lipsită reclamanta.

Această soluție este în concordanță și cu opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauza Tudor împotriva României unde a reținut că „se declară mulțumită că această cale de atac, oferită de Codul civil, este suficientă pentru a asigura o reparație” în astfel de situații. Pentru a se stabili cuantumul creanței în despăgubire, la solicitarea reclamantei a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară evaluatoare potrivit căreia valoarea totală a proprietății pierdute este de 514.100 RON. Deși Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea pârâtului Statul Român, prin note de ședință a declarat că nu își însușește această expertiză, nu a solicitat efectuarea unei alte lucrări și nici nu a indicat o altă valoare.

De altfel, din aceleași note de ședință se poate observa că nu se critică expertiza în sine și valoarea stabilită, ci doar se arată că nu datorează despăgubirile, că acestea urmează să fie plătite de Comisia Centrală înființată în acest scop. Această Comisie, însă, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează înființarea și funcționarea sa, acordă măsurile reparatorii stabilite în baza legilor speciale nu și a celor stabilite în temeiul dispozițiilor de drept comun, cum este în prezenta cauză. Din toate aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 514.100 RON cu titlu de despăgubiri pentru evicțiune.

A respins însă acțiunea față de pârâta Agenția Domeniilor Statului, aceasta putând fi obligată doar în ipoteza în care s-ar fi dispus compensarea cu terenul solicitat. Reținând culpa procesuală a pârâtului Statul Român, acesta a fost obligat să plătească reclamantei suma de 3500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depusă în dosarul inițial. Prin Încheierea dată în cameră de consiliu și pronunțată în ședința publică din 24 August 2010 a fost admisă cererea înaintată de petenta SC A. SA Satu Mare și în consecință: A fost îndreptată eroarea materială strecurată în minuta și dispozitivul Sentinței civile nr. 609/D din 19 mai 2010 în sensul că alineatul 4 are următorul cuprins: „Obligă pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 21.300 RON cheltuieli de judecată”.

Au fost menținute restul dispozițiilor sus-menționatei sentințe. Împotriva acestei sentințe în termen a declarat apel pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale a acestuia. În motivarea apelului, s-a arătat că, pentru a se face aprecieri cu privire la calitatea procesuală pasivă, instanța de fond trebuia să facă verificări cu privire la partea beneficiară a contractului de vânzare-cumpărare din 11 mai 2001, care în cauză este Agenția Domeniilor Statului, cum rezultă de altfel în mod indubitabil din clauza contractuală înserată la capitolul nr. 6 pct. 6.1.1. din contract.

Mai mult, între minister și Agenția Domeniilor Statului s-a încheiat un protocol prin care aceasta din urmă a preluat toate contractele de privatizare, inclusiv cele ale societăților privatizate, în vederea urmăririi și executării clauzelor asumate prin contract, potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 626/2001. Apel a declarat și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, apel nemotivat. Prin Decizia civilă nr. 17 din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins apelurile declarate. În motivarea hotărârii s-a reținut că apelul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale acesta este lipsit de interes câtă vreme prin hotărârea atacată apelantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu a fost obligat la plata vreunei sume de bani față de reclamanta-intimată.

Prezența în proces a apelantului și implicit calitatea procesuală pasivă a acestuia este justificată de împrejurarea că actul, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 11 mai 2011 a fost încheiat de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Agenția Domeniilor Statului la care face trimitere apelantul fiind o structură în subordinea acestuia, fapt ce rezultă de altfel din antetul contractului mai sus evocat.

Referitor la apelul declarat de pârâtul Statul Român, Curtea a constatat că acesta este nemotivat, nefiind formulată nicio critică cu privire la hotărârea atacată, prin care în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză sunt îndeplinite cerințele angajării răspunderii Statului pentru evicțiune, în condițiile în care cauza evicțiunii (retrocedarea către fostul proprietar a imobilului în litigiu prin Sentința civilă nr. 3689/2000 Judecătoria Satu Mare) este anterioară vânzării către societatea intimată a imobilului și nu i-a fost cunoscută acesteia întrucât nu a fost parte în procesul finalizat cu hotărârea mai sus arătată, iar în oferta de vânzare de acțiuni la punctul 1.1.13 se face mențiunea că societatea nu are proprietăți provenite din naționalizare sau care sunt revendicabile.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată, rezultă că Ministerul Finanțelor Publice nu este abilitat nici să anuleze, nici să acorde despăgubiri și nici să emită în numele și pe seama statului titluri de despăgubiri, iar potrivit art. 16 alin. (1) și 2 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 documentația aferentă notificării în baza Legii nr. 10/2001, însoțită de dispozițiile emise de entitatea învestită cu soluționarea, cu predarea pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Emiterea în numele și pe seama statului de astfel de titluri de despăgubiri este de competența exclusivă a Comisiei Centrale aflate în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Recurentul a expus procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 susținând că și în cazul despăgubirilor solicitate de către reclamantă trebuia urmată procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005. Pe fondul cauzei s-a susținut că O.U.G. nr. 198/1999 a avut ca obiect de legiferare terenurile agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă iar privatizarea s-a făcut în numele statului de Ministerul Agriculturii și Alimentației, în colaborare cu Fondul Proprietății de Stat, astfel că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul contractului de privatizare.

S-a susținut că raportat la obiectul judecății și raportul juridic care a generat litigiul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 11 mai 2001 s-a încheiat între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor în calitate de vânzător și S.C. „A.” în calitate de cumpărător în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 198 din 10 decembrie 1999, potrivit cu care privatizarea societăților comerciale se face, în numele statului, de Ministerul Agriculturii și Alimentației, în colaborare cu Fondul Proprietății de Stat, prin vânzare de acțiuni, vânzare de active și prin privatizarea managementului.

Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat conform prevederilor dispozițiilor art. 10 - 17 din O.U.G. nr. 198/1999. O.U.G. nr. 198/1999 are caracterul unei legi speciale, întrucât reglementează privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de ape, în raport de O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale. Primul act normativ care a prevăzut plata unor despăgubiri este O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare. În acest act normativ se regăsește dispoziția legală respectiv art. 32 4 alin. (1) potrivit căruia „instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”.

Art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. Noul act normativ a introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit căruia „instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, precum și un plafon maxim al acestor despăgubiri, ele neputând depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor.

Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată Legea nr. 44/1998. cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii. Din analiza acestor texte legale rezultă că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalități diferite de plată a despăgubirilor: cea inițială, din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, și cea ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește plata despăgubirilor către cumpărătorul acțiunilor din cadrul procesului de privatizare.

Prima reglementare nu conține norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate societății comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare, raportându-se la cumpărătorul acțiunilor, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din prețul efectiv plătit pe acțiuni. Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, a faptului că textul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o situație de ultraactivitate a legii, respectiv de excepție ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare în consecință, pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, din analiza textelor legale prezentate se desprind două idei principale: - în primul rând, titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari, este întotdeauna societatea comercială privatizată, calitate procesuală pasivă având instituția publică implicată în privatizare; - în al doilea rând, prin menținerea în aplicare a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor. Obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflație.

Societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare. Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat - lucruum cesans).

În măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excedează acestei valori contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății.

Stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de „bun”, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană a arătat că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci și în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar.

Acest principiu, în accepțiunea instanței europene, este aplicabil cu deosebire în situațiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce este imputabilă acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

De asemenea într-o altă decizie având a analiza disproporția susținută de petenți între indemnizație și valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât și profitul unei eventuale creșteri, că orice dezvoltare a societăților se explică și prin factori exteriori, că trebuie să se țină cont de evoluția previzibilă și că orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică și așteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foștii proprietari și permițând distorsiuni ale valorilor.

Se constată că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii prin soluționarea cauzei din perspectiva dispozițiilor art. 1337 - 1351 C. civ., în condițiile existenței unei reglementări speciale privind despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile. Dispozițiile cuprinse în norma specială sunt dispoziții imperative și se aplică cu prioritate față de dispozițiile cuprinse în C. civ. care cuprind norme cu caracter general privind răspunderea contractuală. Calitatea procesuală a Statului Român, reprezentat fiind de Ministerul Finanțelor, se impune a fi analizată din perspectiva legii speciale, și nu a legii generale, avându-se în vedere și dispozițiile art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954.

Avându-se în vedere aceste considerente și constatând că instanțele nu au intrat în cercetarea fondului, prin aplicarea greșită a legii, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa ambele hotărâri și a trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 17 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Casează decizia și Sentința civilă nr. 609/D din 19 mai 2010 a Tribunalului Satu Mare și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.