ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3441/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: P rin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2011 Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010, a dispus, în baza dispozițiilor art. 300 2 cu referire la dispozițiile art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., verificarea și constatarea ca legală și temeinică măsura arestării preventive luată față de inculpatul C.J. În temeiul dispozițiilor art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpatului C.J. aflat în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță lași, măsură ce va fi verificată ulterior, nu mai târziu de 60 de zile.

În cauză, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului prin prisma existenței sau nu a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii de arest preventiv, curtea a constatat că materialul probator conferă date suficiente din care rezultă presupunerea că inculpatul C.J. a comis fapte prevăzute de legea penală, fiind astfel îndeplinită cerința înscrisă la art. 143 C. proc. pen. Coroborarea probelor și indiciilor temeinice sus-amintite au conturat suspiciunea rezonabilă privind existența unor date, informații care conving un observator obiectiv și imparțial despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârșit faptele prevăzute de legea penală pentru care este judecat (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).

De asemenea, Curtea a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. , respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În analiza celei de-a doua condiții enumerate mai sus, Curtea a avut în vedere natura și modalitatea concretă de comitere a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, împrejurările în care se reține că au fost comise faptele, gravitatea deosebită a faptelor, vârsta fragedă a părților vătămate, urmarea produsă, precum și sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca urmare a comiterii presupuselor infracțiuni.

În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte, o rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii. Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

În cauza de față, Curtea a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul C.J. este judecat prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, faptele presupus a fi săvârșite având o rezonanță deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen. Măsura arestării preventive a inculpatului se situează pe coordonatele legalității, aspecte analizate anterior, iar menținerea acesteia este justificată, pe de o parte de scopul derulării în condiții bune a procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea izolării inculpatului de comunitate. Față de această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporționalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate a inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale comunității.

În același timp, Curtea apreciază că durata arestării preventive a inculpatului până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire penală și judecata pe fond, iar în prezent în derularea apelului, se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, așa cum se desprinde din jurisprudența CEDO în materie. Diminuarea pericolului pentru ordinea publică o dată cu trecerea timpului este un proces influențat proporțional de factorii care definesc cauza sub aspectul complexității acesteia și, în primul rând, de natura și amploarea activității infracționale supuse analizei. Astfel, percepția comunității asupra unei infracțiuni de o periculozitate mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o manieră diferită de situația unor infracțiuni cu o periculozitate sporită, cum este cazul celor de față.

A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea aceleiași unități de măsură pentru fapte diferite și ar produce o uniformizare nereală a percepției comunității asupra faptelor penale comise în rândul său. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.J., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate. Examinând recursul declarat de inculpatul C.J., sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin sentința penală nr. 42 din data de 21 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Vaslui, inculpatul C.J.

a fost condamnat la pedeapsa închisorii, inculpatul fiind arestat preventiv în prezenta cauză, măsura de arest fiind verificată și menținută prin încheierea de ședință din data de 2 august 2011. Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpatul C.J., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul C.J.

a fost inițial reținut în vederea aducerii în fata autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)]. Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. T otodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen.

, impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare chiar și nedefinitivă, că urmează să fie soluționat apelul declarat de inculpat - Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii de ședință din data de 22 septembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii de ședință din data de 22 septembrie 2 011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 05 octombrie 2011.