ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3441/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3441/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului
de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
P
rin încheierea de ședință din data de
22 septembrie 2011 Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori
pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010, a dispus, în baza
dispozițiilor art. 300
2
cu referire la
dispozițiile art. 160
b
alin. (1)
C. proc. pen., verificarea și constatarea ca legală
și
temeinică măsura arestării preventive luată față de inculpatul C.J.
În temeiul
dispozițiilor art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen.
a menținut
starea de arest preventiv a inculpatului
C.J. aflat în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță
lași, măsură ce va fi
verificată
ulterior, nu mai târziu de 60 de zile.
În cauză, din examinarea actelor și
lucrărilor dosarului prin prisma existenței sau nu a temeiurilor avute în
vedere la luarea
măsurii de arest preventiv,
curtea a constatat că materialul probator conferă date suficiente din care
rezultă presupunerea că inculpatul C.J. a comis fapte prevăzute de legea
penală, fiind astfel
îndeplinită
cerința înscrisă la art. 143 C. proc. pen.
Coroborarea
probelor și indiciilor temeinice sus-amintite au
conturat suspiciunea rezonabilă
privind existența unor date, informații
care
conving un observator obiectiv și imparțial despre posibilitatea
ca inculpatul să fi săvârșit faptele prevăzute de
legea penală pentru
care este
judecat (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
în cauza
Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).
De asemenea, Curtea a constatat că
sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C.
proc. pen.
, respectiv pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracțiunile
pentru
care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani și există
probe că lăsarea în libertate a inculpatului
prezintă pericol concret
pentru ordinea publică.
În analiza celei
de-a doua condiții enumerate mai sus, Curtea a avut în vedere natura și
modalitatea concretă de comitere a faptelor
pentru care inculpatul a fost trimis în judecată,
împrejurările în care
se reține că au fost
comise faptele, gravitatea deosebită a faptelor, vârsta fragedă a părților vătămate,
urmarea produsă, precum și
sentimentul
de insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca
urmare a
comiterii presupuselor infracțiuni.
În concret,
pericolul pentru ordinea publică la care se referă
art. 148 lit. f)
C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune
cu pericolul social al faptei penale,
presupune, pe de o parte, o rezonanță a faptei respective în comunitate, o
reacție colectivă față de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o
sumă de
elemente care vădesc necesitatea izolării
inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura și modalitatea
concretă de săvârșire a
infracțiunii. Măsura lipsirii de libertate a
unei persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și
art. 23 din Constituție,
se poate dispune atunci când există motive
verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a
crede
în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind
necesară astfel, apărarea ordinii publice, a
drepturilor
și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a
procesului
penal.
În cauza de față,
Curtea a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul C.J. este judecat
prezintă o gravitate concretă
sporită,
în raport de toate elementele anterior analizate, faptele
presupus a fi săvârșite având o rezonanță
deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând
scopului prevăzut
de art. 136 C.
proc. pen. Măsura arestării preventive a
inculpatului se situează pe coordonatele legalității, aspecte analizate
anterior, iar menținerea acesteia este
justificată, pe de o parte de
scopul derulării în condiții bune a
procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea izolării inculpatului de
comunitate. Față de
această ultimă concluzie,
Curtea a analizat proporționalitatea dintre
restrângerea dreptului la libertate a inculpatului cu scopul urmărit,
proces în cadrul căruia toate argumentele deja
expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale
comunității.
În același timp,
Curtea apreciază că durata arestării preventive
a inculpatului până în prezent, în
raport de toate fazele procesuale
parcurse, respectiv urmărire penală și judecata pe fond,
iar în prezent
în
derularea apelului, se situează în limitele guvernate de
rezonabilitatea specifică unui proces echitabil,
așa cum se desprinde
din
jurisprudența CEDO în materie. Diminuarea pericolului pentru
ordinea publică o dată cu trecerea timpului este
un proces influențat
proporțional de
factorii care definesc cauza sub aspectul complexității
acesteia și, în
primul rând, de natura și amploarea activității
infracționale supuse analizei. Astfel, percepția comunității asupra
unei
infracțiuni de o periculozitate
mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o manieră diferită de
situația unor infracțiuni cu
o periculozitate sporită, cum este cazul
celor de față. A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea aceleiași
unități de măsură
pentru fapte diferite și
ar produce o uniformizare nereală a percepției comunității asupra faptelor
penale comise în rândul său.
Împotriva
acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.J., solicitând revocarea
măsurii arestării preventive și judecarea
în
stare de libertate.
Examinând
recursul declarat de inculpatul C.J., sub
toate
aspectele, conform art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte,
apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în
continuare.
Din examinarea lucrărilor dosarului,
se constată că prin sentința penală nr. 42 din data de 21 februarie 2011
pronunțată de
Tribunalul Vaslui, inculpatul C.J.
a fost condamnat la
pedeapsa închisorii, inculpatul fiind arestat
preventiv în prezenta cauză, măsura de arest fiind verificată și menținută prin
încheierea de ședință din data de 2 august 2011.
Înalta Curte,
consideră că în ceea ce îl privește pe inculpatul
C.J.,
subzistă
temeiurile avute în vedere la luarea măsurii
arestării preventive, temeiuri
prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute
pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și
există probe
certe că
lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din
Convenția pentru apărarea
drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de
excepție în care o persoană poate fi lipsită de
libertate, inculpatul
C.J. a fost inițial reținut în vederea aducerii în
fata autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui
că au săvârșit o infracțiune [lit. c)].
Așadar, Înalta Curte, consideră că
menținerea arestării
preventive a
inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile
avute în
vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri
prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum
a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,
respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este
mai mare de 4 ani și
există probe că
lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru
ordinea publică.
T
otodată,
Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite
cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,
potrivit cărora,
în cauzele
privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață
sau cu închisoare, pentru a se asigura buna
desfășurare a procesului
penal ori pentru a se împiedica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri
preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu
părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea
preventivă.
Având în vedere
faptul că măsurile preventive aduc atingere
libertății individuale, consfințită
ca un drept fundamental al persoanei,
legiuitorul
a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice
orice abuz în luarea și menținerea măsurilor
preventive.
În reglementarea
acestora, se recomandă instituirea unui grad
diferențiat de constrângere a
libertății individuale sau a altor drepturi
și libertăți, astfel încât să poată
fi aleasă, în funcție de fiecare cauză
concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul
urmărit prin
cea mai
redusă constrângere.
Individualizarea
măsurii preventive este lăsată întotdeauna la
latitudinea judecătorului, respectiv
instanței în cursul judecății, pentru
a
aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea
este suficientă sau se impune luarea, respectiv
menținerea față de
inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută
atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi
țara sau
localitatea, cu respectarea, pe
toată durata procesului, a principiului
proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei
respectiv
a făptuitorului.
Din perspectiva
Convenției Europene a Drepturilor Omului, în
art. 5 paragraful 3 se arată că
orice persoană arestată sau deținută, în
condițiile
prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are
dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil
sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanții
care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispoziției
enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a
apreciat că este
esențial ca, în funcție de
starea de detenție a persoanei împotriva
căreia se desfășoară urmărirea
penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea
judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică
cele ale
sacrificiului care, în
circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod
rezonabil unei persoane
prezumată nevinovată.
Curtea a decis,
cu valoare de principiu, că termenul final al
detenției provizorii la care se
referă art. 5 paragraful 3 este ziua când
hotărârea
de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra
fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a
statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în
condițiile în care durata acestuia nu a
depășit
o limită rezonabilă.
Raportând datele speței dedusă
judecății la dispozițiile
cuprinse în legea
națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3
din CEDO, Înalta
Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare
de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat
de art. 136 alin. (1) C. pen.
, impunându-se
menținerea măsurii arestării preventive, fiind
respectat în acest fel și
principiul proporționalității între măsura
preventivă
și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea
infracțiunilor săvârșite, la
împrejurarea
că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare
chiar și nedefinitivă, că urmează să fie
soluționat apelul declarat de
inculpat - Înalta Curte, apreciază că în
acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă
măsură neprivativă de libertate.
În aceste
condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie
este legitimă - fiind necesară
ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de
interesul privat al inculpatului
- și nici
nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației
naționale dar și din perspectiva Convenției
Europene a Drepturilor
Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate
este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Față de aceste
considerente, în conformitate cu dispozițiile art.
385
15
pct. 1 lit. b) C.
proc. pen., urmează a
respinge ca nefondat
recursul declarat de inculpatul C.J.
împotriva încheierii de ședință din
data de 22 septembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze
cu minori, pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J.
împotriva
încheierii de ședință din data de 22 septembrie 2
011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori,
pronunțată
în dosarul nr. 4630/89/2010.
Obligă
recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de
cheltuieli
judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând
onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
Onorariul
interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică, azi 05 octombrie 2011.