DI CARLO ET BONAFFINI c. ITALIE

DI CARLO ET BONAFFINI c. ITALIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 770/03 prezentate de Gesualdo DI CARLO și Graziella BONAFFINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 8 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 12 decembrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții, domnul Gesualdo Di Carlo și domnul Graziella Bonaffini, sunt resortisanți italieni, născuți în 1949 și, respectiv, 1953 și care își au reședința în Caltagirone (Catane). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Cinzia Garofalo, avocat în Caltagirone. Circumstanțele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: procedura de faliment restantă împotriva dlui Bonaffini printr-o hotărâre din 6 iulie 1992, Tribunalul din Caltagirone a declarat falimentul societății dlui Bonaffini, precum și falimentul personal al acesteia. Printr-o decizie din 2 noiembrie 1993, această procedură a fost închisă pentru insuficiența activelor falimentului. Procedura penală împotriva domnului L.N. La 4 februarie 1994, dl Di Carlo a depus o plângere în fața instanței din Caltagirone împotriva dlui L.N. pentru înșelăciune. La 8 octombrie 1997, procurorul a cerut judecătorului pentru investigațiile preliminare să clasifice fără urmă cazul. La 31 octombrie 1997, domnul Di Carlo a făcut opoziție. La 30 decembrie 1997, judecătorul pentru investigațiile preliminare a clasat fără urmă cazul. La 27 februarie 1998, dl Di Carlo s-a ocupat de Casație și a denunțat faptul că opoziția sa față de cererea de clasificare fără răspuns nu a fost declarată inadmisibilă și a invocat principiul dezbaterii contradictorii. Prin hotărârea depusă la 15 iulie 1999, Curtea de Casație a acceptat cererea dlui Di Carlo, a anulat decizia din 30 decembrie 1997 și a trimis cauza judecătorului pentru investigațiile preliminare. Prin decizia depusă la 4 decembrie 2000, judecătorul pentru investigațiile preliminare a clasat fără întârziere cauza. La 17 ianuarie 2001, dl Di Carlo s-a ocupat din nou de casare. Prin hotărârea depusă la 24 noiembrie 2001, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil deoarece acesta fusese introdus de domnul Carlo personal fără un reprezentant legal. La 12 ianuarie 2002, dl Di Carlo a introdus o acțiune extraordinară în fața Curții de Casație care denunța lipsa de respectare a formalităților privind comunicarea datei de încuviințarea pledoariilor. Prin hotărârea depusă la 1 iulie 2002, Curtea de Casație a declarat acțiunea inadmisibilă. din Codul de procedură penală, numai persoana condamnată putea introduce o acțiune extraordinară pentru abatere materială. Procedura penală pentru faliment fraudulos inițiată împotriva reclamanților La o dată nespecificată, procurorul republicii din apropierea tribunalului din Caltagirone a solicitat judecătorului pentru investigațiile preliminare să retrimite reclamanții la judecată pentru faliment fraudulos. La o dată nespecificată, reclamanții au fost retrimiși la judecată. Mai multe audieri au avut loc între 17 decembrie 1995 și 15 aprilie 1998. Printr-o hotărâre a Tribunalului din Caltagirone depusă la 15 aprilie 1998, reclamanții au fost condamnați la o pedeapsă de patru luni de condamnare. La 6 iunie 1998, reclamanții au răspuns la apelul în fața instanței din Catania. Prin hotărârea depusă la 12 iunie 2000, tribunalul de apel a dat dreptul la cererea reclamanților și le-a prezentat acestora din urmă lipsa unor fapte delictuoase ( Tribunalul de Primă Instanță din Caltagirone l-a acuzat de calomnie împotriva dlui Carlo la 27 iunie 1997, procurorul general al Republicii, în apropierea tribunalului din Messina, a introdus o acțiune penală pentru calomnie împotriva dlui Carlo din cauza declarațiilor dlui Carlo referitoare la directorii băncii C.S.G. și a anumitor magistrați ai Tribunalului din Caltagirone. La 15 ianuarie 1998, judecătorul pentru investigațiile preliminare ale tribunalului din Messina și-a declarat incompetența teritorială și a transmis cazul procurorului republicii lângă tribunalul din Palermo. La 24 martie 1998, judecătorul pentru investigațiile preliminare din apropierea tribunalului din Palermo a ridicat o chestiune de competență în fața Curții de Casație. Prin hotărârea pronunțată la 16 iulie 1998, Curtea de Casație a indicat că Tribunalul din Caltagirone era competent să decidă cu privire la declarațiile dlui Di Carlo referitoare la administratorii băncii C.S.G. și ale Tribunalului din Palermo era competent în ceea ce privește declarațiile referitoare la judecătorii din Caltagirone. La 26 iulie 1999, judecătorul pentru investigațiile preliminare ale lui Palermo a clasat fără întârziere cauza. La 27 februarie 2003, judecătorul pentru investigațiile preliminare ale tribunalului din Caltagirone l-a trimis pe dl Di Carlo în judecată pentru calomnie și a stabilit o audiere la 9 iunie 2003. La acea dată, judecătorul l-a rejudecat la tribunal la 29 septembrie 2003 din cauza absenței martorilor. O audiere a avut loc la 27 octombrie 2003 și o altă audiere a fost stabilită la 22 martie 2004. Procedura de faliment inițiată împotriva dlui Di Carlo printr-o hotărâre depusă la 3 aprilie 2001, Tribunalul din Caltagirone a declarat falimentul societății dlui Di Carlo, precum și falimentul personal al acestuia. La 18 aprilie 2001, dl Di Carlo a făcut opoziție în fața instanței din Caltagirone. Prin hotărârea pronunțată la 19 iulie 2003, tribunalul din Caltagirone a respins cererea reclamantului. La 3 ianuarie 2004, domnul Di Carlo a făcut apel la Tribunalul din Catania. În urma a treisprezece audieri care au avut loc între 29 iunie 2001 și 19 martie 2004, la această ultimă dată, verificarea stării pasive a falimentului a avut loc. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți, această procedură era pendinte la 27 aprilie 2006. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). (1) Invocând art. 8 din Convenția nr. 4 și 2 din Protocolul nr. 4, reclamanții se plâng de limitarea dreptului lor la respectarea corespondenței și a libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii de faliment. 2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii împotriva lor pentru faliment fraudulos. 3. Invocând art. 1 din Convenție Cu toate acestea, Curtea a Uniunii Europene a decis că, în conformitate cu art. 7 din Convenție, Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "CJUE"), în cazul în care Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "CJUE") nu a formulat o cerere în temeiul articolului 7 din convenție, nu a formulat o cerere în temeiul articolului 7 din convenție. Bonaffini denunță faptul că a fost achitată din cauza lipsei unor fapte delicvente (pătruns el fatto non costitution realo). Invocând la art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu dispun de o acțiune internă efectivă Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng că, în procedura de judecată împotriva domnului L.N., instanța nu ar fi luat în considerare în mod corespunzător dovezile prezentate. 5. În cele din urmă, invocând art. 4 din Protocolul nr. 7, dl Di Carlo se plânge că procedura în fața Tribunalului din Palermo a fost închisă fără întârziere și că Tribunalul din Caltagirone a inițiat o procedură împotriva sa privind aceleași fapte. 4, reclamanții se plâng de limitarea dreptului lor la respectarea corespondenței și a libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii de faliment; aceste articole sunt astfel formulate art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea... corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile de la. art. 2 din Protocolul nr Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și să își aleagă liber reședința. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Guvernul susține că reclamanții s-ar fi putut plânge de incapacitatea prelungită de a intra în faliment în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto. Acesta se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003. Reclamanții observă că legea Pinto nu constituie un mijloc eficient de recurs pentru a se plânge de durata incompetențelor personale care derivă din faliment. Curtea arată că, în Hotărârea nr. 362 din 2003, depusă la 14 ianuarie 2003 Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală pentru durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "avariat." Curtea reamintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de către public și că aceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de la Ö Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Õ Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Prin urmare, Comisia consideră că, întrucât reclamantul nu a introdus o cale de atac în conformitate cu legea Pinto, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § și 4 din Convenție. Bonaffini, Curtea constată că procedura de faliment care a făcut obiectul acesteia a fost deschisă la 6 iulie 1992 și închisă la 2 noiembrie 1993. Curtea arată că decizia de încheiere a procedurii a devenit definitivă La 15 zile de la afișarea sa în instanță, în conformitate cu art. 119 din Legea privind falimentul. Cu toate acestea, părțile nu au indicat data de afișare în instanță a deciziei în cauză. Or, chiar dacă nu există nici o probabilitate ca această decizie să fi dobândit forță de lucru judecat cu mai mult de șase luni înainte de data de 12 În decembrie 2002, data de introducere a acestei cereri, presupunând chiar că regula celor șase luni a fost respectată, Curtea constată că, în orice caz, durata procedurii de faliment (aproximativ un an și patru luni) nu a determinat, în speță, ruperea echilibrului între interesul general al creditorilor falimentului și interesul individual al M. Bonaffini respectă corespondența și libertatea sa de circulație (a se vedea mutatis mutandis Luordo c. Italia 32190/96, CEDO 2003 IX). Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii împotriva lor pentru faliment fraudulos. Această dispoziție este astfel formulată Orice persoană are dreptul să-și audă cauza în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Curtea arată că, printr-o hotărâre a Tribunalului de Primă Instană din Catania depusă la 12 iunie 2000, reclamanții au fost achitați, având în vedere lipsa unor fapte delictuoase. Prin urmare, Comisia consideră că, întrucât reclamanții au obținut câștig de cauză, aceștia nu pot pretinde că sunt victime ale încălcării pe care o invocă și că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 § 3 și art. 4 din convenție. 3. Invocând art. 1 din convenție Cu toate acestea, în cazul în care nu este posibil să se acorde o scutire de la plata impozitului pe profit în temeiul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din tratat, aceasta nu poate fi considerată o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Înaltele P ă r i contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicia lor drepturile și libertăile definite în titlul I din (...) Convenia Curtea reieși în primul rând, indiferent de calificarea juridică a acestui litigiu, că dl Bonaffini nu era parte la această procedură ; prin urmare, nu se poate pretinde victimă a încălcării pe care o invocă și această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din convenție. Curtea constată apoi că, printr-o hotărâre depusă la 1 În iulie 2002, Curtea de Casație a declarat inadmisibilă acțiunea introdusă de dl Di Carlo, care denunță lipsa de respectare a formalităților privind comunicarea datei de la care se pronunță pledoaria. Curtea a declarat inadmisibilă că, în conformitate cu art. 625a din Codul de procedură penală, numai persoana condamnată putea introduce o acțiune extraordinară pentru abatere materială. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții de Casație a fost motivată în mod corespunzător și că, întrucât Curtea nu poate să se adreseze judecătorului de a doua sau de a treia instanță, această parte a instanței trebuie declarată inadmisibilă pentru lipsa vădită de temei în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 4. Invocând art. 7 din convenție, M Bonaffini denunță faptul că a fost achitată din cauza lipsei unor fapte delicvente (pătruns el fatto non costitution realo). Invocând la art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu dispun de o acțiune internă efectivă Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng că, în procedura de judecată împotriva domnului L.N., instanța nu ar fi luat în considerare în mod corespunzător dovezile prezentate. Aceste articole sunt astfel formulate art. 7 din Convenție. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsei unei persoane vinovate de o acțiune sau de omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era infracțională conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. art. 14 din convenție Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea consideră că, independent de calificarea juridică a acestor obiecțiuni, acestea nu au fost susținute și trebuie declarate inadmisibile în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 5. În cele din urmă, invocă art. 4 din Protocolul nr. 7, dl Di Carlo se plânge că procedura în fața tribunalului din Palermo a fost închisă fără întârziere și că tribunalul din Caltagirone a inițiat o procedură împotriva sa cu privire la aceleași fapte. Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedurile penale din statul membru în cauză, în cazul în care fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Nu se permite nicio derogare în temeiul prezentului articol în temeiul articolului 15 din convenție. Curtea arată că procedurile penale inițiate pentru calomnie împotriva domnului Di Carlo în fața Tribunalului din Caltagirone și Palermo aveau două obiecte diferite, și anume declarațiile dlui Di Carlo privind administratorii băncii C.S.G. și, respectiv, judecătorii Tribunalului din Caltagirone. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, să fie declarată inadmisibilă pentru lipsa evidentă de temei în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

770/03

présentée par Gesualdo DI CARLO et Graziella BONAFFINI

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 juin 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 décembre 2002,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Gesualdo Di Carlo et M

me

Graziella Bonaffini, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1949 et 1953 et résidant à Caltagirone (Catane). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Cinzia

Garofalo, avocat à Caltagirone. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

La procédure de faillite entamée à l’encontre de M

me

Bonaffini

Par un jugement du 6 juillet 1992, le tribunal de Caltagirone déclara la faillite de la société de M

me

Bonaffini ainsi que la faillite personnelle de celle-ci.

Par une décision du 2 novembre 1993, cette procédure fut close pour insuffisance de l’actif de la faillite.

2.

La procédure pénale entamée à l’encontre de M. L.N.

Le 4 février 1994, M. Di Carlo porta plainte devant le tribunal de Caltagirone à l’encontre de M. L.N. pour escroquerie.

Le 8 octobre 1997, le ministère public demanda au juge pour les investigations préliminaires de classer sans suite l’affaire.

Le 31 octobre 1997, M. Di Carlo fit opposition.

Le 30 décembre 1997, le juge pour les investigations préliminaires classa sans suite l’affaire.

Le 27 février 1998, M. Di Carlo se pourvut en cassation. Il dénonça le fait que son opposition à la demande de classement sans suite n’avait pas été déclarée irrecevable et invoqua le principe du débat contradictoire.

Par un arrêt déposé le 15 juillet 1999, la Cour de cassation fit droit à la demande de M. Di Carlo, annula la décision du 30 décembre 1997 et renvoya l’affaire au juge pour les investigations préliminaires.

Par une décision déposée le 4 décembre 2000, le juge pour les investigations préliminaires classa sans suite l’affaire.

Le 17 janvier 2001, M. Di Carlo se pourvut à nouveau en cassation.

Par un arrêt déposé le 24 novembre 2001, la Cour de cassation déclara le recours irrecevable en raison de ce que ce-ci avait été introduit par M.

Di

Carlo personnellement sans un représentant légal.

Le 12 janvier 2002, M. Di Carlo introduisit un recours extraordinaire devant la Cour de cassation dénonçant le manque de respect des formalités concernant la communication de la date d’audience de plaidoiries.

Par un arrêt déposé le 1

er

juillet 2002, la Cour de cassation déclara le recours irrecevable. Elle releva que, conformément à l’article 625

bis

du code de procédure pénale, seule la personne ayant été condamnée pouvait introduire un recours extraordinaire pour faute matérielle.

3.

La procédure pénale pour banqueroute frauduleuse entamée à l’encontre des requérants

A une date non précisée, le procureur de la République près le tribunal de Caltagirone demanda au juge pour les investigations préliminaires de renvoyer les requérants en jugement pour banqueroute frauduleuse.

A une date non précisée, les requérants furent renvoyés en jugement.

Plusieurs audiences eurent lieu entre le 17 décembre 1995 et le 15

avril

1998.

Par un jugement du tribunal de Caltagirone déposé le 15 avril 1998, les requérants furent condamnés à une peine de quatre mois de réclusion.

Le 6 juin 1998, les requérants interjetèrent appel devant la cour d’appel de Catane.

Par un arrêt déposé le 12 juin 2000, la cour d’appel fit droit à la demande des requérants et acquitta ces derniers vue l’absence de faits délictueux (

perché il fatto non costituisce reato

).

4.

La procédure pénale pour calomnie entamée à l’encontre de M.

Di

Carlo

Le 27 juin 1997, le procureur de la République près le tribunal de Messine introduisit une action pénale pour calomnie à l’encontre de M.

Di

Carlo en raison des déclarations de ce dernier concernant des administrateurs de la banque C.S.G. et certains magistrats du tribunal de Caltagirone.

Le 15 janvier 1998, le juge pour les investigations préliminaires du tribunal de Messine déclara son incompétence territoriale et transmit le dossier au procureur de la République près le tribunal de Palerme.

Le 24 mars 1998, le juge pour les investigations préliminaires près le tribunal de Palerme souleva une question de compétence devant la Cour de cassation.

Par un jugement déposé le 16 juillet 1998, la Cour de cassation indiqua que le tribunal de Caltagirone était compétent pour décider sur les déclarations de M. Di Carlo portant sur les administrateurs de la banque C.S.G. et le tribunal de Palerme était compétent quant aux déclarations concernant les magistrats de Caltagirone.

Le 26 juillet 1999, le juge pour les investigations préliminaires de Palerme classa sans suite l’affaire.

Le 27 février 2003, le juge pour les investigations préliminaires du tribunal de Caltagirone renvoya M. Di Carlo en jugement pour calomnie et fixa une audience au 9 juin 2003.

A cette date, le juge renvoya l’audience au 29 septembre 2003 en raison de l’absence des témoins.

Une audience eut lieu le 27 octobre 2003 et une autre fut fixée au 22

mars 2004.

5.

La procédure de faillite entamée à l’encontre de M. Di Carlo

Par un jugement déposé le 3 avril 2001, le tribunal de Caltagirone déclara la faillite de la société de M. Di Carlo ainsi que la faillite personnelle de celui-ci.

Le 18 avril 2001, M. Di Carlo fit opposition devant le tribunal de Caltagirone.

Par un jugement déposé le 19 juillet 2003, le tribunal de Caltagirone rejeta la demande du requérant.

Le 3 janvier 2004, M. Di Carlo interjeta appel devant la cour d’appel de Catane.

Suite à treize audiences ayant eu lieu entre le 29 juin 2001 et le 19

mars

2004, à cette dernière date, la vérification de l’état passif de la faillite eut lieu.

Selon les informations fournies par les requérants, cette procédure était pendante au 27 avril 2006.

B.

Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(n

o

77955/01,

§§ 19-22, 23

mars 2006),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 23 mars 2006).

GRIEFS

o

4, les requérants se plaignent de la limitation de leur droit au respect de la correspondance et de leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure de faillite.

l’article 1 de la Convention

», les requérants se plaignent de la violation de leur droit à la défense dans la procédure devant la Cour de cassation entamée à l’encontre de M. L.N. en raison du manque de respect des formalités concernant la communication de la date de l’audience de plaidoiries.

me

Bonaffini dénonce le fait d’avoir été acquittée en raison de l’absence de faits délictueux (

perché il fatto non costituisce reato

). Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent «

de ne pas disposer de recours internes effectifs

». Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent du fait que, dans la procédure entamée à l’encontre de M. L.N., le tribunal n’aurait pas pris dûment en compte les preuves qu’ils avaient présentées.

o

7, M. Di Carlo se plaint du fait que la procédure devant le tribunal de Palerme a été classée sans suite et que le tribunal de Caltagirone a ouvert une procédure à son encontre concernant les mêmes faits.

EN DROIT

o

4, les requérants se plaignent de la limitation de leur droit au respect de la correspondance et de leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure de faillite. Ces articles sont ainsi libellés

:

Article 8 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 2 du Protocole n

o

4

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4.

Les droits reconnus au paragraphe

1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

»

Le Gouvernement soutient que les requérants auraient pu se plaindre des incapacités prolongées dérivant de leur mise en faillite devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n

o

362 de 2003.

Les requérants observent que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite.

La Cour relève que, dans son arrêt n

o

362 de 2003, déposé le 14

janvier

2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.

La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n

o

362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35

§

1 de la Convention (

Sgattoni c. Italie

, n

o

77132/01, §

48, 6

octobre 2005).

Quant à la partie de ce grief introduite par M. Di Carlo, la Cour relève que la procédure de faillite dont il a fait l’objet était pendante au 27

avril

et 4 de la Convention.

Pour ce qui est de la partie du grief introduite par M

me

Bonaffini, la Cour observe que la procédure de faillite dont celle-ci a fait l’objet a été ouverte le 6 juillet 1992 et close le 2 novembre 1993. La Cour relève que la décision de clôture est devenue définitive

quinze jours après son affichage au tribunal, conformément à l’article 119 de la loi sur la faillite. Toutefois, les parties n’ont pas indiqué la date d’affichage au tribunal de la décision en question.

Or, même s’il n’est pas improbable que cette décision ait acquis force de chose jugée plus de six mois avant le 12

décembre 2002, date d’introduction de cette requête, à supposer même que la règle des six mois ait été respectée, la Cour note que, de toute manière, la durée de la procédure de faillite (environ un an et quatre mois) n’a pas entraîné en l’espèce la rupture de l’équilibre à ménager entre l’intérêt général au payement des créanciers de la faillite et l’intérêt individuel de M

me

Bonaffini au respect de sa correspondance et de sa liberté de circulation (voir,

mutatis mutandis

,

Luordo c. Italie

,

n

o

32190/96, CEDH 2003

‑

IX). Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée au sens de l’art 35 §§

3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

La Cour relève que, par un arrêt de la cour d’appel de Catane déposé le 12 juin 2000, les requérants ont été acquittés, vue l’absence de faits délictueux. Elle considère donc que, les requérants ayant obtenu gain de cause, ils ne peuvent pas se prétendre victimes de la violation qu’ils allèguent et que cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

l’article 1 de la Convention

», les requérants se plaignent de la violation de leur droit à la défense dans la procédure devant la Cour de cassation en raison du manque de respect des formalités concernant la communication de la date de l’audience de plaidoiries. Cet article est ainsi libellé

:

«

Les Hautes Parties contractantes reconnaissent à toute personne relevant de leur juridiction les droits et libertés définis au titre I de la (...) Convention

:

»

La Cour relève tout d’abord, indépendamment de la qualification juridique de ce grief, que M

me

Bonaffini n’était pas partie dans cette procédure

; elle ne peut donc pas se prétendre victime de la violation qu’elle allègue et cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour note ensuite que, par un arrêt déposé le 1

er

juillet 2002, la Cour de cassation a déclaré irrecevable le recours introduit par M. Di Carlo dénonçant le manque de respect des formalités concernant la communication de la date d’audience de plaidoiries. Elle releva que, conformément à l’article 625

bis

du code de procédure pénale, seule la personne ayant été condamnée pouvait introduire un recours extraordinaire pour faute matérielle. La Cour considère donc que l’arrêt de la Cour de cassation a été dûment motivé et que, la Cour ne pouvant pas s’ériger à juge de deuxième ou troisième instance, cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

me

Bonaffini dénonce le fait d’avoir été acquittée en raison de l’absence de faits délictueux (

perché il fatto non costituisce reato

). Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent «

de ne pas disposer de recours internes effectifs

». Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent du fait que, dans la procédure entamée à l’encontre de M. L.N., le tribunal n’aurait pas pris dûment en compte les preuves qu’ils avaient présentées. Ces articles sont ainsi libellés

:

Article 7 de la Convention

«

1.

Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.

2.

Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.

»

Article 13 de la Convention

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Article 14 de la Convention

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour estime que, indépendamment de la qualification juridique de ces griefs, ceux-ci n’ont pas été étayés et doivent être déclarés irrecevables au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

o

7, M. Di Carlo se plaint du fait que la procédure devant le tribunal de Palerme a été classée sans suite et que le tribunal de Caltagirone a ouvert une procédure à son encontre concernant les mêmes faits. Cet article est ainsi libellé

:

«

1.

Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.

2.

Les dispositions du paragraphe précédent n’empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l’Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.

3.

Aucune dérogation n’est autorisée au présent article au titre de l’article

15 de la Convention.

»

La Cour relève que les procédures pénales entamées pour calomnie à l’encontre de M. Di Carlo devant le tribunal de Caltagirone et de Palerme avaient deux objets différents, à savoir les déclarations de M. Di Carlo concernant respectivement les administrateurs de la banque C.S.G. et les magistrats du tribunal de Caltagirone. Cette partie de la requête doit donc être déclarée irrecevable pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Boštjan M. Zupančič

Greffier

Président