ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 341/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 septembrie 2009, reclamanții M.C. și T.R. au chemat în judecată pârâtul M. București, prin P.G., solicitând să se constate preluarea abuzivă de către S.R., prin M. București, a imobilului situat în fosta stradă Gilăului, în prezent situat în Bulevardul Alexandru Obregia, fără număr poștal, București; să se dispună retrocedarea în natură a unui teren cu suprafață de 171 m.p., liber și neafectat de elemente de sistematizare, situat în Bulevardul Alexandru Obregia, fără număr poștal, București; acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 369 m.p.

teren, situat la adresa de mai sus, ocupat de elemente de sistematizare (B-dul Metalurgiei și spațiul aferent acestuia); obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 549 din 23 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată de acordare a despăgubirilor la valoarea de circulație actuală a imobilului teren în suprafață de 540 m.p., situat în București, Drumul Gilăului, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Totodată, a fost obligat pârâtul la 4270 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut următoarele : Notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce deschide acestora calea acțiunii în justiție pentru soluționarea pe fond a notificării, prezenta acțiune fiind admisibilă și având natura unei contestații împotriva lipsei răspunsului unității deținătoare asimilat unui răspuns negativ, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20/2007, pronunțată în recursul în interesul legii. Pe fondul cererii, tribunalul constată că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1293 din 18 martie 1960, M.R.

și M.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote indivize de 540 m.p. din terenul arabil situat în București, str. Drumul Gilăului în suprafață totală de 3600 m.p. Ulterior, în baza Decretului nr. 465 din 3 noiembrie 1970, imobilul a fost expropriat, reclamanții fiind înscriși la poziția 9 în anexe, imobil teren cu 540 m.p., din care 50 m.p. teren construit, fără a primi vreo despăgubire. În prezent, terenul se află într-o zonă construită din punct de vedere urbanistic, fiind afectat parțial de B-dul Metalurgiei. Din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, instanța a reținut că din terenul de 540 m.p., ce a aparținut reclamanților, suprafața de 370 m.p. este ocupată de B-dul Metalurgiei și suprafața de 180 m.p.

este deținută de RATB, fiind ocupată de construcții. În raport de această situație de fapt, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată, preluarea imobilului făcându-se în mod abuziv, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât preluarea fără despăgubire încalcă prevederile art. 480 – art. 481 C. civ., art. 8 și 10 din Constituția României din 1965 și art. 17 din D.U.D.O. În ceea ce privește măsurile reparatorii aplicabile în cauză, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură întrucât este ocupat de lucrări de utilitate publică și de construcții, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndreptățiți să obțină despăgubiri la valoarea de circulație actuală a imobilului, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Apelul declarat de pârâtul M. București, prin P.G. , împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 63/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la termenul de 60 de zile invocat de apelant, curtea de apel a constatat că acest termen nu poate fi prelungit sine die, așa cum susține apelantul, art. 25 din Legea nr. 10/2001 menționând în mod expres obligația unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare în condițiile art. 23 din aceeași lege.

Dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute în favoarea celui care a formulat notificarea și, în lipsa unei manifestări de voință a acestuia, în sensul de amânare a soluționării notificării, aceste dispoziții nu pot fi invocate de unitatea deținătoare pentru a amâna fără termen soluționarea notificării. Prin sentința apelata nu s-a stabilit în sarcina pârâtului să determine cuantumul despăgubirilor cuvenite intimaților-reclamanți, ci obligația de a emite o dispoziție motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel ca instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile formulate de apelant cu privire la acest aspect.

În ceea ce privește solicitarea de diminuare a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanța, curtea de apel a constatat că și aceasta este nefondată, întrucât cheltuielile acordate nu se compun doar din onorariul de avocat (3000 lei), ci și din TVA (570 lei) și onorariu de expertiză (700 lei). De asemenea, susținerea apelantului în sensul că onorariul de avocat este prea mare în raport cu contribuția apărătorului nu poate fi primită întrucât onorariul se stabilește prin înțelegerea între client și avocat si poate fi diminuată doar în măsura în care există o disproporție vădită între obiectul cauzei și prestațiile concrete în cauza și cuantumul acestui onorariu, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.

Având în vedere culpa procesuala a apelantului, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat pe acesta la plata către intimați a sumei de 2.480 lei, reprezentând cheltuieli de judecata compuse din 2000 lei onorariu de avocat si 480 lei TVA. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. București, prin P.G., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile din Normele metodologice care fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire (sub forma unei declarații exprese), în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

Un al doilea motiv de recurs se referă la încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că, raportat la poziția procesuală a reclamanților și la activitatea depusă de apărătorul acestora, soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este vădit nejustificată sau, cel mult, se justifică doar până la „concurența sumei care s-a plătit, reprezentând taxă judiciară de timbru”.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin motivele de recurs referitoare la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile din Normele metodologice care fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire (sub forma unei declarații exprese), în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării, nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs. În ceea ce privește critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum exagerat, se constată că este nefondată.

Se constată, în primul rând, că recurenta face vorbire de faptul că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată se justifică, cel mult, până la „concurența sumei care s-a plătit, reprezentând taxă judiciară de timbru”, susținere nefondată, întrucât, în cauză, nu a fost achitată taxă de timbru, prezenta cerere de chemare în judecată fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, se rețin următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. Altfel spus, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat. Așa fiind, cum pârâta a pierdut procesul, concluzie care se impune în raport de faptul că tribunalul a admis pretențiile reclamanților, pe cale de consecință, aceasta îi datora cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procesului.

Referitor la onorariile avocaților, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să le mărească sau să le micșoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamanți, reprezentând onorariu de avocat, raportat la complexitatea pricinii, numărul termenelor acordate și activitatea avocatului care i-a asistat pe reclamanți pe parcursul procesului, este unul rezonabil și pe deplin justificat. Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. București, prin P.G.

împotriva deciziei nr. 63/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul M. București, prin P.G. împotriva deciziei nr. 63/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.