ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 341/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

17 septembrie 2009, reclamanții M.C. și T.R. au chemat în judecată pârâtul M. București,

prin P.G., solicitând să se constate preluarea abuzivă de către S.R., prin M. București,

a imobilului situat în fosta stradă Gilăului, în prezent situat în Bulevardul

Alexandru Obregia, fără număr poștal, București; să se dispună retrocedarea în

natură a unui teren cu suprafață de 171 m.p., liber și neafectat de elemente de

sistematizare, situat în Bulevardul Alexandru Obregia, fără număr poștal,

București; acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de

369 m.p. teren, situat la adresa de mai sus, ocupat de elemente de

sistematizare (B-dul Metalurgiei și spațiul aferent acestuia); obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

549 din 23 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea

și a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată de

acordare a despăgubirilor la valoarea de circulație actuală a imobilului teren

în suprafață de 540 m.p., situat în București, Drumul Gilăului, în condițiile art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Totodată, a fost obligat pârâtul la

4270 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanța a reținut următoarele :

Notificarea formulată

de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată în termenul

prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce deschide acestora calea

acțiunii în justiție pentru soluționarea pe fond a notificării, prezenta

acțiune fiind admisibilă și având natura unei contestații împotriva lipsei

răspunsului unității deținătoare asimilat unui răspuns negativ, astfel cum a

statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20/2007,

pronunțată în recursul în interesul legii.

Pe fondul cererii, tribunalul

constată că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1293 din 18

martie 1960, M.R. și M.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote

indivize de 540 m.p. din terenul arabil situat în București, str. Drumul

Gilăului în suprafață totală de 3600 m.p.

Ulterior, în baza

Decretului nr. 465 din 3 noiembrie 1970, imobilul a fost expropriat,

reclamanții fiind înscriși la poziția 9 în anexe, imobil teren cu 540 m.p., din care 50 m.p. teren construit, fără a primi vreo despăgubire.

În prezent, terenul

se află într-o zonă construită din punct de vedere urbanistic, fiind afectat

parțial de B-dul Metalurgiei.

Din raportul de

expertiză topografică întocmit în cauză, instanța a reținut că din terenul de 540 m.p., ce a aparținut reclamanților, suprafața de 370 m.p. este ocupată de B-dul Metalurgiei și

suprafața de 180 m.p. este deținută de RATB, fiind ocupată de construcții.

În raport de această

situație de fapt, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată, preluarea

imobilului făcându-se în mod abuziv, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001,

întrucât preluarea fără despăgubire încalcă prevederile art. 480 – art. 481 C.

civ., art. 8 și 10 din Constituția României din 1965 și art. 17 din D.U.D.O.

În ceea ce privește

măsurile reparatorii aplicabile în cauză, tribunalul a constatat că imobilul nu

poate fi restituit în natură întrucât este ocupat de lucrări de utilitate

publică și de construcții, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndreptățiți să obțină despăgubiri

la valoarea de circulație actuală a imobilului, în condițiile art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Apelul declarat de pârâtul

M. București, prin P.G.

,

împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 63/ A

din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la termenul

de 60 de zile invocat de apelant, curtea de apel a constatat că acest termen nu

poate fi prelungit sine die, așa cum susține apelantul, art. 25 din Legea nr. 10/2001

menționând în mod expres obligația unității deținătoare de a se pronunța asupra

cererii în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau de la depunerea

actelor doveditoare în condițiile art. 23 din aceeași lege.

Dispozițiile art. 22

din Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute în favoarea celui care a formulat

notificarea și, în lipsa unei manifestări de voință a acestuia, în sensul de amânare

a soluționării notificării, aceste dispoziții nu pot fi invocate de unitatea deținătoare

pentru a amâna fără termen soluționarea notificării.

Prin sentința apelata

nu s-a stabilit în sarcina pârâtului să determine cuantumul despăgubirilor

cuvenite intimaților-reclamanți, ci obligația de a emite o dispoziție motivată

prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, astfel ca instanța de apel a apreciat ca nefondate

criticile formulate de apelant cu privire la acest aspect.

În ceea ce privește

solicitarea de diminuare a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanța,

curtea de apel a constatat că și aceasta este nefondată, întrucât cheltuielile

acordate nu se compun doar din onorariul de avocat (3000 lei), ci și din TVA

(570 lei) și onorariu de expertiză (700 lei).

De asemenea, susținerea

apelantului în sensul că onorariul de avocat este prea mare în raport cu

contribuția apărătorului nu poate fi primită întrucât onorariul se stabilește

prin înțelegerea între client și avocat si poate fi diminuată doar în măsura în

care există o disproporție vădită între obiectul cauzei și prestațiile concrete

în cauza și cuantumul acestui onorariu, situație care nu se regăsește în

prezenta cauză.

Având în vedere culpa

procesuala a apelantului, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a

obligat pe acesta la plata către intimați a sumei de 2.480 lei, reprezentând

cheltuieli de judecata compuse din 2000 lei onorariu de avocat si 480 lei TVA.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul M. București, prin P.G., invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată.

Un prim motiv de

recurs vizează faptul că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile din

Normele metodologice care fac vorbire de necesitatea existenței, alături de

notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la

restituire (sub forma unei declarații exprese), în sensul că nu mai deține

probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

Un al doilea motiv de

recurs se referă la încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul

că, raportat la poziția procesuală a reclamanților și la activitatea depusă de

apărătorul acestora, soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este vădit nejustificată sau,

cel mult, se justifică doar până la „concurența sumei care s-a plătit,

reprezentând taxă judiciară de timbru”.

Analizând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Critica formulată

prin motivele de recurs referitoare la faptul că instanța de apel nu a avut în

vedere dispozițiile din Normele metodologice care fac vorbire de necesitatea

existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a

persoanei îndreptățite la restituire (sub forma unei declarații exprese), în

sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se

pronunța asupra notificării, nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso

medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate

împotriva sentinței primei instanțe.

Astfel, respectarea

principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile

să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat

apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar

nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva

sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

În

ceea ce privește critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum

exagerat, se constată că este nefondată.

Se

constată, în primul rând, că recurenta face vorbire de faptul că cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată se justifică, cel mult, până la „concurența

sumei care s-a plătit, reprezentând taxă judiciară de timbru”, susținere

nefondată, întrucât, în cauză, nu a fost achitată taxă de timbru, prezenta

cerere de chemare în judecată fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru

potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În

ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în

onorariu de avocat, se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția

legală menționată prevede o singură condiție pentru

obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate

de

cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca

aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi

pierdut procesul.

Altfel

spus, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod

exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a

ocazionat, în mod nelegal, declanșarea

unei

proceduri judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedește cu

însăși

cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat.

Așa

fiind, cum pârâta a pierdut procesul, concluzie care se

impune în raport de faptul că tribunalul a admis pretențiile

reclamanților,

pe cale de consecință, aceasta îi datora cheltuielile de judecată avansate pe

parcursul procesului.

Referitor

la onorariile avocaților, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., judecătorii au dreptul să le mărească sau să le micșoreze, potrivit cu

cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata

motivat că sunt nepotrivit de mici sau de

mari,

față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În

cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta către

reclamanți, reprezentând onorariu de avocat, raportat la complexitatea

pricinii, numărul termenelor acordate și activitatea avocatului care i-a

asistat pe reclamanți pe parcursul procesului, este unul rezonabil și pe deplin

justificat.

Având în vedere toate

aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

M. București, prin P.G. împotriva deciziei nr. 63/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâtul M. București, prin P.G. împotriva deciziei nr. 63/

A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.