ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4605/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe. Prin cererea formulată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, așa cum a fost precizată la termenul din 9 iunie 2011, reclamanta Regia Autonomă de Transport Public Ploiești a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, să se dispună, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere din 29 aprilie 2011, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus plata unor obligații fiscale în sarcina sa, în cuantum de 34.728.121 RON.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în cauză a declanșat procedura prealabilă prin care a solicitat anularea actului fiscal a cărei suspendare a executării o solicită, prin depunerea unei contestații la A.N.A.F. – D.G.A.M.C., la data de 26 mai 2011 și că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004 , în sensul că executarea deciziei de impunere i-ar aduce mari prejudicii prin blocarea activității și imposibilitatea efectuării plății datoriilor care, în prezent, se ridică la 5.568.985 RON. A mai susținut reclamanta că executarea deciziei ar determina măsura concedierii colective întrucât nu se mai poate realiza obiectul de activitate al regiei și nu în ultimul timp ar duce la blocarea transportului în comun în mun.

Ploiești. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 190 din 10 iunie 2011 a admis cererea formulată de Regia Autonomă de Transport Public Ploiești și a dispus suspendarea deciziei de impunere din 29 aprilie 2011 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond. A constatat depunerea unei cauțiuni de către reclamantă în sumă de 173.640,61 RON, prin recipisa de consemnare din 09 iunie 2011 la C.E.C. - Sucursala Ploiești. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd posibilitatea ca, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată să poată cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

A reținut Curtea că, atât cazul bine justificat, cât și noțiunea de pagubă iminentă, sunt termeni definiți de dispozițiile art. 2 lit. ș) și t), în sensul că prin pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public; iar cazul bine justificate constă în împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. A apreciat instanța că, în cadrul unei cereri de suspendare are posibilitatea de a efectua numai o cercetare sumară a aparenței dreptului întrucât în cadrul acestei proceduri nu se poate argumenta aparența de nelegalitate prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ în sine, întrucât aceasta vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Prin raportul de inspecție fiscală contestat, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată suplimentare la bugetul de stat, cu titlu de TVA, organele fiscale constatând că reclamanta, pentru sumele încasate de la Consiliul Local Ploiești, aferente gratuităților și reducerilor de tarife pentru abonamentele acordate anumitor categorii sociale, avea obligația colectării TVA întrucât se încadrează în prevederile art. 137 al 1 lit. a) coroborat cu pct. 18 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 cu modificările și completările ulterioare. Curtea a considerat că soluționarea acestei probleme ține exclusiv de fondul acțiunii în anulare, însă pentru evitarea unei pagube iminente, în sensul evitării unei perturbări grave a activității reclamantei se impune suspendarea executării deciziei de impunere.

Aceasta întrucât din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta, care are ca obiect de activitate serviciu public de transport în cadrul mun. Ploiești, blocarea conturilor ar duce la întreruperea prestațiilor datorită imposibilității aprovizionării cu combustibil și, nu în ultimul rând, întreruperea activității ar crea premisele unor disponibilizări de personal. Totodată, Curtea a reținut că, în cauză, în conformitate cu art. 215 C. proc. fisc., reclamanta a făcut dovada depunerii cauțiunii în cuantumul fixat de instanță. 2. Recursul exercitat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, criticând-o ca nelegală și netemeinică și invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantă și a suspendat executarea deciziei de impunere din 29 aprilie 2011, având în vedere că prevederile art. 581 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, iar cererea de ordonanță președințială nu este admisibilă în cauzele de contencios administrativ și fiscal. A mai susținut recurenta că, în situația în care instanța va considera că cererea formulată de reclamantă trebuie interpretată ca fiind o cerere de suspendare, așa cum de altfel a făcut și instanța de fond, care a analizat cererea din perspectiva art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și respingerea cererii de suspendare ca nefondată.

În acest sens recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce privește cazul bine justificat, cât și în ceea ce privește paguba iminentă. În ceea ce privește cazul bine justificat, deși instanța de fond nu reține care ar fi acele motive bine justificate care ar crea o aparență de nelegalitate a actelor administrative, aceasta consideră ca se impune suspendarea actelor administrative. În aceste condiții, susține recurenta, hotărârea atacată este, pe de o parte, nemotivată, în ceea ce privește cazul bine justificat, și, pe de altă parte, este dată cu aplicare greșită a legii, având în vedere că potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, aceste motive trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării.

În ceea ce privește paguba iminentă, recurenta a arătat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă, în acest sens rezumându-se a afirma că executarea deciziei de impunere i-ar crea grave prejudicii având în vedere cuantumul mare al obligațiilor fiscale stabilite. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt fondate, după cum se va arăta în continuare. Prima instanță avea obligația să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente.

Referindu-se la noțiunile sus-menționate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 definește „paguba iminentă” ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public” (lit. ș), iar „cazuri bine justificate” - „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ” (lit. t). Cele două condiții, prin modul restrictiv-imperativ în care sunt reglementate, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz bine justificat” și a „iminenței producerii pagubei”.

Or, aprecierea instanței de judecată, potrivit căreia criticile aduse de reclamantă actelor contestate constituie caz bine justificat, este greșită, întrucât acestea nu pot, prin ele însele, fără alte dovezi, să probeze existența condiției prevăzute de lege. Motivele de nelegalitate a actelor contestate, invocate de intimata-reclamantă, nu creează pentru actele administrativ-fiscale a căror executare se cere a fi suspendată o îndoială serioasă în privința legalității, în sensul definiției date de legiuitor acestei noțiuni în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar intimata-reclamantă nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor contestate, fără ca prin aceasta să antameze sau anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității acestora.

În cauză, prin raportul de inspecție fiscală, organele de control au reținut că TVA în cuantum de 21.679.466 RON a fost determinată prin includerea în baza de impozitare a subvențiilor primite pentru acoperirea diferențelor de preț aferente serviciilor de transport prestate în favoarea unor categorii de persoane care au beneficiat de facilitați sub forma reducerilor sau gratuităților la transportul public urban de călători.

Astfel, intimata-reclamantă a efectuat anumite servicii de transport public urban pentru anumite categorii de persoane, în mod gratuit sau la tarife inferioare celor standard, în conformitate cu prevederile unor hotărâri ale autorităților publice centrale sau ale Consiliului Local Ploiești, pentru pensionari, persoanele cu handicap, veteranii de război și văduvele de război, elevii și studenți, elevi și studenți orfani, studenții căminiști, pentru care primea lunar, pe baza unor deconturi subvenții de la Consiliul Local Ploiești, subvenția fiind stabilită pentru fiecare tip de abonament fără TVA, pentru acoperirea diferențelor de tarif sub forma de gratuități sau reduceri acordate acestor categorii de persoane.

Ca temei de drept, în raportul de inspecție fiscală au fost menționate prevederile art. 126 alin. (1), art. 126 alin. (9) lit. b), art. 129 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 precum și prevederile pct. 18 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004. Ca atare, aspectul reținut de către instanța de fond prin hotărârea recurată, cu privire la încălcarea art. 141 lit. i) din C. fisc., nu poate fi considerat a fi un caz temeinic justificat, având în vedere că acest text vizează „prestările de servicii și/sau livrările de bunuri strâns legate de asistența și/sau protecția socială, efectuate de instituțiile publice sau de alte entități recunoscute ca având caracter social, inclusiv cele livrate de căminele de bătrâni”, or reclamanta în cauză este un agent economic.

Prin urmare, în mod greșit a reținut prima instanță că în speță ar fi îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat. Nici în ceea ce privește condiția referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce s-ar produce prin executarea actelor contestate, cele reținute de prima instanță, în sensul că prin indisponibilizarea sumelor bănești considerabile reprezentând obligațiile de plată stabilite în sarcina societății-reclamante s-ar ajunge la imposibilitatea desfășurării în continuare a activității acesteia, nu sunt de natură a conduce la concluzia potrivit căreia această situație se încadrează în definiția noțiunii de „pagubă iminentă” prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/ 2004, citate mai sus.

Înalta Curte apreciază, în raport cu jurisprudența acestei instanțe, că afirmația în sensul că, prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinței în discuție. În plus, aspectul invocat de intimata-reclamantă referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către diverși parteneri de afaceri, derivând din contractele asumate, nu a fost probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens. Or, suspendarea actelor administrative reprezintă, așa cum am arătat, o situație de excepție, întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Față de cele arătate, cum din actele și lucrările dosarului nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile referitoare la cazul bine justificat și paguba iminentă a cărei prevenire se urmărește prin suspendarea executării actelor administrative contestate, Înalta Curte apreciază că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie întemeiat, urmând a fi admis recursul, casată sentința atacată și, pe fond, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 190 din 10 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.