ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4605/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4605/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

și hotărârea primei instanțe.

Prin cererea

formulată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, așa cum a fost precizată la termenul din 9 iunie 2011,

reclamanta Regia Autonomă de Transport Public Ploiești a solicitat ca, în

contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, să se dispună, în

conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea

executării deciziei de impunere din 29 aprilie 2011, emisă de pârâtă, prin care

s-a dispus plata unor obligații fiscale în sarcina sa, în cuantum de 34.728.121

RON.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în cauză a declanșat procedura prealabilă prin

care a solicitat anularea actului fiscal a cărei suspendare a executării o

solicită, prin depunerea unei contestații la A.N.A.F. – D.G.A.M.C., la data de

26 mai 2011 și că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 14 din Legea nr.

554/2004 , în sensul că executarea deciziei de impunere i-ar aduce mari

prejudicii prin blocarea activității și imposibilitatea efectuării plății

datoriilor care, în prezent, se ridică la 5.568.985 RON.

A mai susținut

reclamanta că executarea deciziei ar determina măsura concedierii colective

întrucât nu se mai poate realiza obiectul de activitate al regiei și nu în

ultimul timp ar duce la blocarea transportului în comun în mun. Ploiești.

Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 190 din 10 iunie 2011 a admis cererea formulată de Regia Autonomă

de Transport Public Ploiești și a dispus suspendarea deciziei de impunere din

29 aprilie 2011 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

A constatat depunerea

unei cauțiuni de către reclamantă în sumă de 173.640,61 RON, prin recipisa de

consemnare din 09 iunie 2011 la C.E.C. - Sucursala Ploiești.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, prevăd posibilitatea ca, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată să poată cere instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond.

A reținut Curtea că,

atât cazul bine justificat, cât și noțiunea de pagubă iminentă, sunt termeni

definiți de dispozițiile art. 2 lit. ș) și t), în sensul că prin pagubă

iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public; iar cazul bine justificate constă în împrejurările legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

A apreciat instanța

că, în cadrul unei cereri de suspendare are posibilitatea de a efectua numai o

cercetare sumară a aparenței dreptului întrucât în cadrul acestei proceduri nu

se poate argumenta aparența de nelegalitate prin invocarea unor aspecte ce țin

de legalitatea actului administrativ în sine, întrucât aceasta vizează fondul

actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Prin raportul de

inspecție fiscală contestat, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de

plată suplimentare la bugetul de stat, cu titlu de TVA, organele fiscale

constatând că reclamanta, pentru sumele încasate de la Consiliul Local

Ploiești, aferente gratuităților și reducerilor de tarife pentru abonamentele

acordate anumitor categorii sociale, avea obligația colectării TVA întrucât se

încadrează în prevederile art. 137 al 1 lit. a) coroborat cu pct. 18 alin. (1)

din H.G. nr. 44/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Curtea a considerat

că soluționarea acestei probleme ține exclusiv de fondul acțiunii în anulare,

însă pentru evitarea unei pagube iminente, în sensul evitării unei perturbări

grave a activității reclamantei se impune suspendarea executării deciziei de

impunere.

Aceasta întrucât din

actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta, care are ca obiect de

activitate serviciu public de transport în cadrul mun. Ploiești, blocarea

conturilor ar duce la întreruperea prestațiilor datorită imposibilității

aprovizionării cu combustibil și, nu în ultimul rând, întreruperea activității

ar crea premisele unor disponibilizări de personal.

Totodată, Curtea a

reținut că, în cauză, în conformitate cu art. 215 C. proc. fisc., reclamanta a

făcut dovada depunerii cauțiunii în cuantumul fixat de instanță.

în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, criticând-o ca

nelegală și netemeinică și invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut,

în esență, că în mod greșit prima instanță a admis cererea de ordonanță

președințială formulată de reclamantă și a suspendat executarea deciziei de

impunere din 29 aprilie 2011, având în vedere că prevederile art. 581 C. proc.

civ., nu sunt incidente în cauză, iar cererea de ordonanță președințială nu

este admisibilă în cauzele de contencios administrativ și fiscal.

A mai susținut

recurenta că, în situația în care instanța va considera că cererea formulată de

reclamantă trebuie interpretată ca fiind o cerere de suspendare, așa cum de

altfel a făcut și instanța de fond, care a analizat cererea din perspectiva

art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicită admiterea recursului, modificarea

hotărârii atacate și respingerea cererii de suspendare ca nefondată.

În acest sens

recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce privește cazul bine justificat,

cât și în ceea ce privește paguba iminentă.

În ceea ce privește

cazul bine justificat, deși instanța de fond nu reține care ar fi acele motive

bine justificate care ar crea o aparență de nelegalitate a actelor

administrative, aceasta consideră ca se impune suspendarea actelor

administrative.

În aceste condiții,

susține recurenta, hotărârea atacată este, pe de o parte, nemotivată, în ceea

ce privește cazul bine justificat, și, pe de altă parte, este dată cu aplicare

greșită a legii, având în vedere că potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr.

554/2004, aceste motive trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune

suspendarea executării.

În ceea ce privește

paguba iminentă, recurenta a arătat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă, în

acest sens rezumându-se a afirma că executarea deciziei de impunere i-ar crea

grave prejudicii având în vedere cuantumul mare al obligațiilor fiscale

stabilite.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând hotărârea

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt

fondate, după cum se va arăta în continuare.

Prima instanță avea

obligația să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

prevenirea producerii unei pagube iminente.

Referindu-se la

noțiunile sus-menționate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 definește

„paguba iminentă” ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după

caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a

unui serviciu public” (lit. ș), iar „cazuri bine justificate” - „împrejurările

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ” (lit. t).

Cele două condiții,

prin modul restrictiv-imperativ în care sunt reglementate, denotă caracterul de

excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând,

așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil

actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz bine

justificat” și a „iminenței producerii pagubei”.

Or, aprecierea

instanței de judecată, potrivit căreia criticile aduse de reclamantă actelor

contestate constituie caz bine justificat, este greșită, întrucât acestea nu

pot, prin ele însele, fără alte dovezi, să probeze existența condiției

prevăzute de lege.

Motivele de

nelegalitate a actelor contestate, invocate de intimata-reclamantă, nu creează

pentru actele administrativ-fiscale a căror executare se cere a fi suspendată o

îndoială serioasă în privința legalității, în sensul definiției date de

legiuitor acestei noțiuni în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

iar intimata-reclamantă nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne

prezumția de legalitate a actelor contestate, fără ca prin aceasta să antameze

sau anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității acestora.

În cauză, prin

raportul de inspecție fiscală, organele de control au reținut că TVA în cuantum

de 21.679.466 RON a fost determinată prin includerea în baza de impozitare a

subvențiilor primite pentru acoperirea diferențelor de preț aferente

serviciilor de transport prestate în favoarea unor categorii de persoane care

au beneficiat de facilitați sub forma reducerilor sau gratuităților la

transportul public urban de călători.

Astfel,

intimata-reclamantă a efectuat anumite servicii de transport public urban

pentru anumite categorii de persoane, în mod gratuit sau la tarife inferioare

celor standard, în conformitate cu prevederile unor hotărâri ale autorităților

publice centrale sau ale Consiliului Local Ploiești, pentru pensionari,

persoanele cu handicap, veteranii de război și văduvele de război, elevii și

studenți, elevi și studenți orfani, studenții căminiști, pentru care primea

lunar, pe baza unor deconturi subvenții de la Consiliul Local Ploiești,

subvenția fiind stabilită pentru fiecare tip de abonament fără TVA, pentru

acoperirea diferențelor de tarif sub forma de gratuități sau reduceri acordate

acestor categorii de persoane.

Ca temei de drept, în

raportul de inspecție fiscală au fost menționate prevederile art. 126 alin.

(1), art. 126 alin. (9) lit. b), art. 129 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 571/2003 precum și prevederile pct. 18 alin. (1) din H.G. nr.

44/2004.

Ca atare, aspectul

reținut de către instanța de fond prin hotărârea recurată, cu privire la

încălcarea art. 141 lit. i) din C. fisc., nu poate fi considerat a fi un caz

temeinic justificat, având în vedere că acest text vizează „prestările de

servicii și/sau livrările de bunuri strâns legate de asistența și/sau protecția

socială, efectuate de instituțiile publice sau de alte entități recunoscute ca

având caracter social, inclusiv cele livrate de căminele de bătrâni”, or

reclamanta în cauză este un agent economic.

Prin urmare, în mod

greșit a reținut prima instanță că în speță ar fi îndeplinită condiția

referitoare la cazul bine justificat.

Nici în ceea ce

privește condiția referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce

s-ar produce prin executarea actelor contestate, cele reținute de prima

instanță, în sensul că prin indisponibilizarea sumelor bănești considerabile

reprezentând obligațiile de plată stabilite în sarcina societății-reclamante

s-ar ajunge la imposibilitatea desfășurării în continuare a activității

acesteia, nu sunt de natură a conduce la concluzia potrivit căreia această

situație se încadrează în definiția noțiunii de „pagubă iminentă” prevăzută de

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/ 2004, citate mai sus.

Înalta Curte

apreciază, în raport cu jurisprudența acestei instanțe, că afirmația în sensul

că, prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav

activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit la concluzia

îndeplinirii cerinței în discuție.

În plus, aspectul

invocat de intimata-reclamantă referitor la imposibilitatea onorării

obligațiilor către diverși parteneri de afaceri, derivând din contractele

asumate, nu a fost probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.

Or, suspendarea

actelor administrative reprezintă, așa cum am arătat, o situație de excepție,

întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, care

determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Față de cele arătate,

cum din actele și lucrările dosarului nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile

referitoare la cazul bine justificat și paguba iminentă a cărei prevenire se

urmărește prin suspendarea executării actelor administrative contestate, Înalta

Curte apreciază că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea

prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce face ca motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie întemeiat, urmând a fi admis recursul,

casată sentința atacată și, pe fond, respinsă cererea de suspendare formulată

de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 190 din 10 iunie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința

recurată și respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2011.