ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 98/2008

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Curții de Apel Suceava, reclamanta I.E. a chemat în judecată Casa Județeană de

Pensii Suceava pentru ca instanța să dispună anularea hotărârii emisă de pârâtă

și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr.

189/2000.

În

motivarea

cererii a arătat faptul că familia sa a fost refugiată, ca urmare a

persecuțiilor etnice suferite, din localitatea de domiciliu P., județul Iași în

localitatea V., județul Mehedinți, fiind născută în acea localitate de refugiu.

A arătat

faptul că tatăl său era angajat al Atelierului C.F.R. P. și a primit ordin de

serviciu de a se refugia în localitatea arătată ca refugiu.

Prin

sentința nr. 104 din 2 iulie 2007 a Curții de Apel Suceava a fost respinsă

acțiunea formulată, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada

refugiului din motive etnice. S-a precizat că dispozițiile legale invocate de

reclamantă nu o includ în categoria persoanelor beneficiare ale legii.

Î

mpotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

A arătat

în cadrul motivelor de recurs dezvoltate faptul că familia sa a fost deportată

datorită persecuțiilor etnice suferite, fiind beneficiari ai dispozițiilor

legale invocate. A precizat că se află în aceeași situație și alte familii, din

localitatea sa de domiciliu, care au fost nevoite să se refugieze datorită

persecuțiilor autorităților sovietice și care sunt beneficiari ai Legii nr.

189/2000.

Recursul

este nefondat.

Înalta

Curte de Casație și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința

atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va

respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit

prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000,

beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 - 6

martie 1945 a suferit persecuții din motive etnice, aflându-se în una din

situațiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

De

asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr.

105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoana care a fost strămutată

în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost

mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice, această categorie incluzând și persoanele care au fost

expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație ca

urmare a unui tratat bilateral.

Este

evident că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să beneficieze toate

persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor

exercitate din motive etnice și prin persoană persecutată trebuie înțeleasă

atât persoana care a suferit acele persecuții în mod direct, dar și aceea

asupra căreia s-au răsfrânt consecințele acelei persecuții.

Interpretarea

pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele

reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005,

conform cărora „stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu și

a persoanelor beneficiare ține de opțiunea liberă a legiuitorului, cu condiția

să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în

situații identice. Toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază de

aceleași drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează

ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei

juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a

instanței judecătorești".

În

conformitate

cu dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Normele pentru aplicarea

prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din Ordonanță se face cu acte

oficiale

eliberate de organele competente,

iar art. 4 alin. (2) menționează că în

lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație

de martori.

Înalta

Curte a constatat, analizând actele și lucrările dosarului, faptul că instanța de

fond a făcut o corectă interpretare a probelor administrate.

Din

coroborarea probelor administrate, instanța a stabilit în mod corect situația

de fapt existentă, stabilind faptul că reclamanta nu se încadrează în situația

prevăzută de lege și ca atare, nu poate beneficia de drepturile stabilite prin

Legea nr. 189/2000.

Astfel,

schimbarea domiciliului familiei recurentei-reclamante s-a făcut ca urmare a

ordinului de serviciu emis de angajatorul tatălui recurentei, cum însăși

aceasta susține. Prin urmare, schimbarea locului de muncă al acestuia a

determinat și schimbarea de domiciliu a familie sale, schimbare datorată unor

condiții speciale, de protejare a angajaților C.F.R., având în vedere

condițiile istorice deosebite și din acest motiv, nu se poate vorbi despre o

persecuție etnică suferită.

Având în

vedere considerentele arătate, Curtea va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta I.E. împotriva sentinței nr. 104 din 2 iulie

2007 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2008.