ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4169/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4169/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 3834/P/2010

din 30 martie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus

trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților H.S., pentru

săvârșirea infracțiunilor de falsificarea unui instrument de plata electronica

și punerea in circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate,

faptă prevăzută si pedepsită de art. 24 alin. (1) și (2) din Legea 365/2002 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; deținerea de echipamente în vederea

falsificării instrumentelor de plată electronica, faptă prevăzută si pedepsită

de art. 25 din Legea 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu

aplicarea, art. 33 lit. a) C. pen.; Y.N., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

complicitate la falsificarea unui instrument de plată electronică și la punerea

in circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate, faptă

prevăzută si pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) și (2)

din Legea 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C.

pen., deținerea de echipamente in vederea falsificării instrumentelor de plata

electronica, faptă prevăzută si pedepsită de art. 25 din Legea 365/2002 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., toate cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și D.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

complicitate la falsificarea unui instrument de plată electronică și la punerea

in circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate, faptă

prevăzută si pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) și (2) din

Legea 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la

deținerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată

electronică, faptă prevăzută si pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art.

25 din Legea 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. toate cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

In fapt s-a reținut că în

perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010, în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale inculpații H.Ș., Y.N. și D.D. s-au deplasat pe teritoriul

României unde au instalat dispozitive confecționate artizanal de copiere a cardurilor,

constând în fixarea la fanta de introducere a cârdului în ATM aparținând Băncii

Comerciale Române, amplasate pe raza Municipiului București, a unui dispozitiv

electronic, destinat să rețină datele înscrise pe banda magnetică și în

instalarea în partea superioară a displayului a unui alt dispozitiv, destinat

înregistrării video a momentului tastării codului de securitate PIN,

informațiile astfel obținute fiind prelucrate și inscripționate pe diferiți

suporți cu bandă magnetică pe care ulterior îi foloseau la retragerea sumelor

de bani din contul aparținând diferitelor persoane fizice.

Prin încheierea din data de

11 ianuarie 2010 din Camera de Consiliu, Tribunalul București, secția

I

penală,

a dispus arestarea preventivă a inculpaților H.S., Y.N. și D.D., emițând

mandatele de arestare preventivă nr. 3/UP din 11 ianuarie 2010, nr. 2/UP din 11

ianuarie 2010 și nr. 4/UP din 1 ianuarie 2011.

Pentru a dispune astfel, judecătorul

a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și

art. 148 lit. c) și f) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art.

300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța are obligația să verifice în tot cursul judecății, dar nu mai târziu

de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând

potrivit art. 160

b

C. proc. pen.

În atare situație, în faza de

judecată a apelului, Curtea de Apel București, secția

I

penală, prin

încheierea din 11 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 16591/3/2010 (2655/2010)

a constatat că ulterior pronunțării hotărârii de condamnare în primă instanță,

nu au intervenit elemente probatorii noi care să contrazică probele deja

administrate în faza de urmărire penală și în cursul judecății în fond a cauzei

și care impun presupunerea rezonabilă a săvârșirii infracțiunilor de către

inculpați.

Curtea a constatat că la

luarea măsurii arestării preventive a inculpaților au fost respectate toate

dispozițiile legale în materie și că până în acest moment procesual nu au

încetat și nici nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii

arestării preventive, menținându-și caracterul rezonabil al presupunerii că

inculpații au săvârșit faptele reținute în sarcina lor, fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. cât și cerințele prevăzute de

art. 148 alin. (1) lit. c) și f) C. proc. pen. existând date că inculpații

pregătesc săvârșirea unor noi infracțiunii, având vedere în acest sens faptul

că activitatea infracțională a inculpaților ar fi continuat dacă nu interveneau

organele de poliție și că specificul infracțiunilor pentru care sunt cercetați

și dispozitivele găsite asupra acestora conduc la presupunerea rezonabilă că,

în cazul în care ar fi lăsați în libertate ar putea săvârși noi infracțiuni de

acest tip, iar pentru infracțiunile reținute la sarcina inculpaților legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lor în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

In aprecierea acestei ultime

condiții, Curtea a avut în vedere natura infracțiunilor reținute ca fiind

comise de inculpați, modalitatea concretă în care se reține că aceștia au

acționat, ce denotă o planificare minuțioasă a activității infracționale,

perioada infracțională îndelungată, atitudinea oscilanta a inculpaților, precum

și stare de temere și insecuritate pe care asemenea fapte le induc opiniei

publice, aducând atingere încrederii în circuitul electronic de plată bancar.

Pentru aceste considerente,

în temeiul prevăzut de art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., apreciind că subzistă temeiurile ce au

determinat arestarea preventivă a inculpaților, că nu s-au modificat condițiile

ce au impus menținerea stării de arest și constatând că luarea unei alte măsuri

preventive nu este suficientă, Curtea de Apel București a menținut măsura

arestării preventive a acestora.

Prin sentința penală nr. 681

din 15 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a

I

penală,

în dosarul nr. 16591/3/2010, printre altele, s-a dispus:

- în baza dispozițiilor art. 33

lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., contopirea pedepselor principale stabilite în

temeiul art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și art. 25 din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., stabilite în sarcina inculpatului H.S., urmând ca acesta să execute

pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale;

- în baza dispozițiilor art. 33

lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., contopirea pedepselor principale stabilite în

temeiul art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr.

365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. și

în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 37 lit. b) C. pen., stabilite în sarcina inculpatului Z.N., urmând ca

acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a

și b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Împotriva sentinței primei

instanțe au declarat apel, inculpații H.S., Y.N., D.D. și partea civilă Banca

Comercială Română apeluri care formează obiectul dosarului nr. 16591/3/20101(2655/2010)

al Curții de Apel București, secția

I

penală.

La termenul din 11 noiembrie

2010, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control judiciar,

respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților H.S., Y.N., D.D.

în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen. și a respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive

formulate de aceiași inculpați, pronunțând încheierea atacată cu recurs în

prezenta cauză.

Împotriva acestei încheieri,

inculpații H.S. și Y.N., au declarat recurs, solicitând admiterea recursului,

casarea încheierii atacate și precizând, la solicitarea Înaltei Curți, față de împrejurarea

că încheierea atacată vizează două măsuri preventive, recurenții inculpați au

susținut că obiectul recursurilor prezente vizează dispoziția privind

menținerea stării de arest nu și măsura privind revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în

încheierea atacată, constată că recursurile declarate de inculpați sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5

paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există

însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în

mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și

la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea

detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care,

la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată

demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5

paragraful 1.

In cauza supusă analizei, Înalta

Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea

internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată,

în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice

periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive".

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de

drept, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive, subzistă impunând în continuare privarea de

libertate a inculpaților.

Înalta Curte constată că, în

raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptelor, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunile pe care inculpații le-au săvârșit, este pedeapsa cu închisoare

mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Faptul că a fost pronunțată o

hotărâre de condamnare în cauză nu afectează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanelor încadrându-se în dispozițiile legii.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații H.S. și Y.N. împotriva

încheierii din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

I

penală,

pronunțată în dosarul nr. 16591/3/2010 (2655/2010).

Conform art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va obliga recurenții inculpați la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații H.S. și Y.N. împotriva încheierii din 11

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

I

penală,

pronunțată în dosarul nr. 16591/3/2010 (2655/2010).

Obligă recurenții inculpați

la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de

limbă bulgară se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 noiembrie 2010.