ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 429/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin decizia nr. 697/ A din 19 noiembrie 2010,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția dobândirii

dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, invocată de pârâta B.V.

A admis apelurile

declarate de B.V., Ministerul Finanțelor Publice și Primăria municipiului

București împotriva sentinței civile nr. 475 din 7 martie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în

sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată precum și

cererea de chemare în garanție formulată de B.V.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în aplicarea Deciziei nr. 33/2008 dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite și a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, faptul că reclamanta are un „bun” în accepțiunea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului.

În același timp,

valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei - contractul de vânzare-cumpărare

nr. 2095/1997 - nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce instanțele s-au

pronunțat s-au pronunțat în mod irevocabil, în contradictoriu cu reclamanta,

asupra acțiunii în constatarea acestui contract.

Prin urmare și pârâta

are un „bun” deoarece a cumpărat apartamentul revendicat în baza unei legi în

vigoare, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost confirmată

pe cale judiciară.

Prin respingerea

acțiunii în revendicare nu se îngrădește dreptul reclamantei de a-și valorifica

dreptul de proprietate prin obținerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001.

La analiza pe fond a

acțiunii a fost avută în vedere și hotărârea pilot pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza M.A. și alții contra României.

2.1. Motive

Reclamanta a declarat

recurs prin care, după ce a prezentat soluția dată în primă instanță, soluția

din apel și motivele acesteia, a arătat, în esență, faptul că susținerile

instanței de apel sunt greșite pentru că trebuia să se țină cont de „legislația

C.E.D.O.” și Primul Protocol.

După semnarea

Protocolului nr. 1 singurul proprietar ce putea exhiba un titlu de proprietate

era autoarea reclamantei de la care a fost preluat imobilul.

În alocuțiunea sa

instanța nu a amintit de alin. (2) al art. 1 al Primului Protocol.

Aplicarea strictă a

legislației și a practicii C.E.D.O. este obligatorie și de aceea instanța de

apel a dat o greșită interpretare și aplicare a Deciziei nr. 33/2008.

Greșit instanța

susține că au rămas fără aplicare criteriile clasice de comparare de dinainte

de 1989 pentru că înainte de 1989, cu excepția Legii nr. 4/1973, nu a existat

compararea titlurilor.

Instanța trebuia să

țină cont de adevăratele criterii de comparare a două titluri provenind de la

autori diferiți, cele trei criterii de comparare folosite de instanță fiind

nelegale și chiar contradictorii.

Soluția instanței de

apel este subiectivă pentru că face o discriminare între vechii proprietari și

chiriașii cumpărători pentru că, în mod deliberat, pe vechii proprietari îi

trimite către nimic, în vreme ce chiriașilor le atribuie proprietatea.

Practica Curții

Europene a Drepturilor Omului este constant în favoarea foștilor proprietari,

Raicu fiind singurul chiriaș care a câștigat la C.E.D.O., procesul său fiind

soluționat în 2006.

Ideea susținută de

instanță, în sensul că fostul proprietar al trebui să aibă o hotărâre

judecătorească de constatare a dreptului său de proprietate este un non sens

juridic, deoarece odată ce vechiul proprietar ar fi în posesia unei hotărâri

judecătorești, învestită cu titlu executor, nimic nu-l împiedică să execute

hotărârea de retrocedare.

Hotărârea instanței

de apel este contradictorie cu soluția instanței de fond care a acordat

despăgubiri chiriașului cumpărător și nu vechiului proprietar.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Reclamanta a dedus

judecății, în contradictoriu cu chiriașul cumpărător, acțiunea în revendicare a

imobilului preluat de la autorul său în baza Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu

aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, recunoscute de doctrina și

jurisprudența anterioare anului 1990, ci trebuie să fie soluționată și cu

respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care,

altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în

ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite,

nu se poate face abstracție de existența sa, și să se țină cont numai de

regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și

jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Aceasta nu înseamnă

însă, având în vedere și Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secții unite, că acțiunea revendicare introdusă împotriva chiriașilor

cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Prin decizia enunțată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație în

raport cu dreptul comun, dar și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, pentru că este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul

său, de un bun în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la

justiție. Legea nr. 10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă și

concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1

din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11

alin. (2) și art. 20 din Constituția României.

Problema dacă

prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu

efectiv, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul

căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției și anume:

o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra bunul, o speranță legitimă conform legii speciale, unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect etc.

Instanța de apel a

apreciat în mod corect că titlul de proprietate al pârâtei, chiriașă

cumpărătoare, este de preferat titlului reclamantei, câtă vreme, printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamantă pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie

titlul pârâtei. A fost, astfel, aplicat corect principiul securității

raporturilor juridice, titlul de proprietate al pârâtei consolidându-se în

condițiile în care deține și posesia imobilului.

Consecința

respingerii acțiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare ce

constituie titlul pârâtei este că în patrimoniul reclamantei nu există un „bun

actual” asupra imobilului în litigiu de vreme ce nu are o hotărâre

judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscut dreptul de

proprietate. Existența unei astfel de hotărâri nu ar fi lipsit de interes promovarea

acțiunii în revendicare, de esența căreia este obligarea la restituirea în

natură a imobilului revendicat.

Soluționarea acțiunii

în revendicare s-a făcut cu observarea criteriilor stabilite prin decizia dată

asupra recursului în interesul legii și, față de cele arătate, în mod corect

s-a dat preferință titlului pârâtei.

În aceste condiții,

arătând că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent,

instanța de apel nu „a trimis-o către nimic”, așa cum susține recurenta, ci a

făcut aplicarea corectă a celor impuse prin Decizia nr. 33/2008. După cum,

împrejurarea că, schimbând soluția primei instanțe, instanța de apel a respins

acțiunea în revendicare, nu înseamnă că există hotărâri contradictorii, câtă

vreme ele sunt date în același proces.

Având în vedere cele

mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurentă nu

întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.I.M. împotriva deciziei nr. 697/ A din 19

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2012.