ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 429/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 697/ A din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, invocată de pârâta B.V. A admis apelurile declarate de B.V., Ministerul Finanțelor Publice și Primăria municipiului București împotriva sentinței civile nr. 475 din 7 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată precum și cererea de chemare în garanție formulată de B.V.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în aplicarea Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că reclamanta are un „bun” în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. În același timp, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei - contractul de vânzare-cumpărare nr. 2095/1997 - nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce instanțele s-au pronunțat s-au pronunțat în mod irevocabil, în contradictoriu cu reclamanta, asupra acțiunii în constatarea acestui contract. Prin urmare și pârâta are un „bun” deoarece a cumpărat apartamentul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost confirmată pe cale judiciară.

Prin respingerea acțiunii în revendicare nu se îngrădește dreptul reclamantei de a-și valorifica dreptul de proprietate prin obținerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001. La analiza pe fond a acțiunii a fost avută în vedere și hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M.A. și alții contra României. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta a declarat recurs prin care, după ce a prezentat soluția dată în primă instanță, soluția din apel și motivele acesteia, a arătat, în esență, faptul că susținerile instanței de apel sunt greșite pentru că trebuia să se țină cont de „legislația C.E.D.O.” și Primul Protocol. După semnarea Protocolului nr. 1 singurul proprietar ce putea exhiba un titlu de proprietate era autoarea reclamantei de la care a fost preluat imobilul.

În alocuțiunea sa instanța nu a amintit de alin. (2) al art. 1 al Primului Protocol. Aplicarea strictă a legislației și a practicii C.E.D.O. este obligatorie și de aceea instanța de apel a dat o greșită interpretare și aplicare a Deciziei nr. 33/2008. Greșit instanța susține că au rămas fără aplicare criteriile clasice de comparare de dinainte de 1989 pentru că înainte de 1989, cu excepția Legii nr. 4/1973, nu a existat compararea titlurilor. Instanța trebuia să țină cont de adevăratele criterii de comparare a două titluri provenind de la autori diferiți, cele trei criterii de comparare folosite de instanță fiind nelegale și chiar contradictorii. Soluția instanței de apel este subiectivă pentru că face o discriminare între vechii proprietari și chiriașii cumpărători pentru că, în mod deliberat, pe vechii proprietari îi trimite către nimic, în vreme ce chiriașilor le atribuie proprietatea.

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constant în favoarea foștilor proprietari, Raicu fiind singurul chiriaș care a câștigat la C.E.D.O., procesul său fiind soluționat în 2006. Ideea susținută de instanță, în sensul că fostul proprietar al trebui să aibă o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului său de proprietate este un non sens juridic, deoarece odată ce vechiul proprietar ar fi în posesia unei hotărâri judecătorești, învestită cu titlu executor, nimic nu-l împiedică să execute hotărârea de retrocedare. Hotărârea instanței de apel este contradictorie cu soluția instanței de fond care a acordat despăgubiri chiriașului cumpărător și nu vechiului proprietar. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Reclamanta a dedus judecății, în contradictoriu cu chiriașul cumpărător, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de la autorul său în baza Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, recunoscute de doctrina și jurisprudența anterioare anului 1990, ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se țină cont numai de regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Aceasta nu înseamnă însă, având în vedere și Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, că acțiunea revendicare introdusă împotriva chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 trebuie respinsă ca inadmisibilă. Prin decizia enunțată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație în raport cu dreptul comun, dar și împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, pentru că este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul său, de un bun în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Legea nr. 10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României.

Problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu efectiv, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției și anume: o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra bunul, o speranță legitimă conform legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect etc. Instanța de apel a apreciat în mod corect că titlul de proprietate al pârâtei, chiriașă cumpărătoare, este de preferat titlului reclamantei, câtă vreme, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei.

A fost, astfel, aplicat corect principiul securității raporturilor juridice, titlul de proprietate al pârâtei consolidându-se în condițiile în care deține și posesia imobilului. Consecința respingerii acțiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei este că în patrimoniul reclamantei nu există un „bun actual” asupra imobilului în litigiu de vreme ce nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscut dreptul de proprietate. Existența unei astfel de hotărâri nu ar fi lipsit de interes promovarea acțiunii în revendicare, de esența căreia este obligarea la restituirea în natură a imobilului revendicat. Soluționarea acțiunii în revendicare s-a făcut cu observarea criteriilor stabilite prin decizia dată asupra recursului în interesul legii și, față de cele arătate, în mod corect s-a dat preferință titlului pârâtei.

În aceste condiții, arătând că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, instanța de apel nu „a trimis-o către nimic”, așa cum susține recurenta, ci a făcut aplicarea corectă a celor impuse prin Decizia nr. 33/2008. După cum, împrejurarea că, schimbând soluția primei instanțe, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare, nu înseamnă că există hotărâri contradictorii, câtă vreme ele sunt date în același proces. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurentă nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.I.M. împotriva deciziei nr. 697/ A din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.