ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 04.02.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2013

HOTĂRÂRE

04.02.2013

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 28

ianuarie 2009 reclamanta T. (W.) C., fostă T. a chemat în judecată pe pârâții P.A.

și P.I., pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați să îi lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str.

Maria Rosetti, București, prin comparare de titluri și evacuarea pârâților din

imobil.

La data de 8 aprilie 2009

reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege să se judece cu pârâta

SC S.T. SRL, actualul proprietar al imobilului.

La data de 14

octombrie 2009 apărătorul reclamantei a depus la dosarul cauzei actul de

cesiune de drepturi litigioase din 28 aprilie 2009 încheiat între W. C. și O.M.M.C.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr.

7241 din 14 octombrie 2009, a declinat în favoarea Tribunalului București

competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantă în raport de

valoarea imobilului revendicat de 858.000 lei.

Prin sentința civilă nr.

537 din 21 martie 2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins,

ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Prima instanță a

reținut, în primul rând, că prin încheierea din data de 10 decembrie 2009 a

fost introdusă în cauză în calitate de reclamantă O.M.M.C., în baza

contractului de cesiune drepturi litigioase încheiat de aceasta cu W. (fostă T.)

C., că prin încheierea din data de 15 aprilie 2010 instanța a luat act că

reclamanta înțelege să se judece doar cu pârâta SC S.T. SRL fiind scoși din

cauză pârâții P.A., Z.I. și că prin încheierea din data de 18 octombrie 2010 au

fost introduși în cauză în calitate de pârâți în locul pârâtei SC S.T. SRL, T.L.C.,

D.C. și D.Y.

A mai reținut că

titlul de proprietate invocat de către reclamantă este actul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și

contractul de construcție autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 sub nr. 1426/1996, P.A.

și Z. (fostă P.) I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat

în București, str. Maria Rosetti.

Z. (fostă P.) I. a

vândut imobilul numitei A.A.S. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat,

care, la rândul său, l-a vândut către SC R.C.I. SRL, prin contractul de vânzare

- cumpărare autentificat. Această societate l-a vândut către SC S.T. SRL, prin

contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 3 octombrie 2008, care l-a

vândut numitei T.L.C. prin contractul de transfer imobiliar prin dare în plată

autentificat și, în fine, în prezent imobilul este în proprietatea pârâților D.C.

și D.Y., conform contractului de vânzare-cumpărare din 07 mai 2010 (filele

67-69), sub condiția suspensivă a achitării integrale a prețului.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a reținut că întrucât ambele părți pretind că au un

drept de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții

au și posesia bunului în prezent, trebuie să procedeze la compararea titlurilor

pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre

ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului.

Tribunalul a reținut

că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45),

actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat

fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.

În speța dedusă

judecații, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare ce constituie

titlul de proprietate al autorilor pârâților (P.A. și Z. I.), pârâții

cumpărători au fost de bună credință, în sensul că au avut credința că au

contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.

Tribunalul a precizat

că, în prezenta cauză, actualii pârâți nu au dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995,

ci sunt dobânditori de la o persoană fizică și nu de la statul român, de la

înstrăinarea imobilului conform Legii nr. 112/1995 au mai avut loc încă 5

înstrăinări legale ale bunului, astfel încât cu atât mai mult nu poate fi vorba

de o rea credință a pârâților la dobândirea bunului.

Așadar, în cauză este

aplicabilă și teoria validității aparenței în drept care presupune întrunirea

cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și

cu titlu particular, contractantul să fie de bună credința și în plus să existe

o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

Totodată, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost

admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare -

cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 fostul chiriaș beneficiază de un drept de

proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său

(vezi hotărârea Raicu contra României).

Distinct de toate

aceste susțineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în

care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Așadar, în raport de

situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este

nefondată, întrucât, indiferent de argumentele reclamantei din cererea

introductivă, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în

baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)), cu condiția formulării unei

notificări și nu beneficiază de restituirea în natură, atâta timp cât imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă

juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se

închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii

unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din

moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia

tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea

asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii

situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce

au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea

nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte,

voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil

în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul

cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință

în beneficiul pârâților, ai căror autori inițiali au dobândit imobilul în

conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și

transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.

Mai mult decât atât,

prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 publicată în M. Of. nr. 63 din 3

februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură, ci

doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu

respectarea condițiilor cerute de lege (art. 7 alin. (1

)).

Așadar și prin

această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie

pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit

prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că legea specială nr.

10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de

despăgubiri reclamantei și condiționat de existența unei notificări și nu

posibilitatea restituirii în natură.

A considera că în

această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt

aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar

însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferința

titlului cumpărătorului prin derogarea de la regulile de drept comun.

Tribunalul a

argumentat că, indiscutabil, proprietarul se poate adresa și instanței pentru a

cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o

asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi

este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică

în temeiul art. 480 C. civ. care implică o comparare a titlurilor după un alt

criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea

ce în speța ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul

Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce

ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are, însă, Legea nr. 10/2001,

care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au

intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001,

persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost

obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin

acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii sau în echivalent.

Totodată, toate

susținerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele

internaționale ce fac parte din dreptul intern, și că potrivit Constituției

României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au

prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate

dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale, nu au nici un

fel de relevanță în speța dedusă judecății, pentru argumentele deja arătate.

Tribunalul a reținut

că hotărârile pronunțate de CEDO împotriva României prin care a obligat statul

român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza

Legii nr. 112/1995, nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății,

întrucât, pe de o parte pârâții nu au cumpărat bunul în baza Legii nr. 112/1995,

ci de la o persoană fizică, iar, pe de altă parte, în toate situațiile în care

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie

reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995,

reclamanții au deținut ( ca o situație premisă de la care nu a existat nici o

excepție) o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul

român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată

irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, prin care pârâtul fusese obligat

să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care

se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă

judecății, reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească nici anterioară și

nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în

contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se

constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil

sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare

formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât

instanța ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor potrivit dreptului

comun și să îi dea câștig de cauză, titlul său fiind mai bine caracterizat.

Ea nu a pierdut niciodată

calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, statul neavând un titlu

valabil cu privire la acest imobil, astfel că titlul său apare mai bine

caracterizat, iar dreptul acesteia de proprietate este indiscutabil preferabil

titlului pârâților, care au dobândit bunul de la un non dominus.

Pe de altă parte,

având în vedere modul abuziv prin care statul a intrat în posesie imobilului,

acesta nu putea să-l înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori,

căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși – nemo

dat quod non habet.

Legea nr. 10/2001

stabilește un regim derogatoriu de la dreptul comun în raporturile generate cu

privire la imobilele ce fac obiectul legii, dar numai între stat și persoanele

ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă, în cauză

neaplicându-se.

Pe cale de

consecință, nu se restituie în natură de către stat imobilele ce cad sub

incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv cele înstrăinate

către foștii chiriași, situație corespunzătoare acestui litigiu.

Această prohibiție nu

are repercusiuni asupra acțiunii în realizare promovată între particulari,

persoane fizice, care prezintă titluri asupra aceluiași imobil, chiar dacă

acestea fac parte din categoria celor pentru care dispune Legea nr. 10/2001.

Totodată, a susținut

că, în procesul de comparare a celor două titluri, buna-credință în dobândirea

dreptului de proprietate invocată de pârâtă și reținută de instanța de judecată

este irelevantă.

Dreptul de

proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, dat fiind faptul

că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și, în consecință, în lumina

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („Persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării …) reclamanta justifică existența unui bun

actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța nu a avut în

vedere faptul că reclamanta nu a fost nici până în prezent despăgubită pentru

acest imobil, iar pentru această privare de proprietate combinată cu absența

totală a unei despăgubiri, cu imposibilitatea exercitării dreptului de

proprietate de către aceasta asupra acestui imobil, aceasta a suportat și

suportă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunului propriu, garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

A susținut și că înlăturarea

legii speciale urmează a se realiza prin efectul Convenției Europene, prin

aplicarea directă a acesteia, cu consecința arătată – unica posibilă prin

raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare –

cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular,

respectiv a reclamantei, și care împiedică redobândirea posesiei de către

aceasta. A mai reclamat și nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și, ca o

consecință, posibilitatea obținerii unei despăgubiri efective doar prin

restituirea în natură a nemișcătorului.

Curtea de Apel

București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 804/A din 16 noiembrie 2011 a respins apelul reclamantei, ca

nefondat, confirmând astfel soluția primei instanțe.

Instanța de apel a

reținut că între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, și dreptul

comun în materia revendicării imobiliare există un concurs de legi, soluționat

în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale,în baza principiului

fundamental de drept,,specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în

situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt

incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea

specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Aceasta este și

concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc. civ., în

care s-a reținut expres că potrivit principiului enunțat mai sus, concursul

dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum a susținut

reclamanta.

Având de soluționat

recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un

imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit însă în considerentele deciziei mai sus menționate faptul

că, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A stabilit totodată

și faptul că atunci când există conflict între legea internă și cea

internațională, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în

revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției – o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect .

Dând eficiență

acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut în continuare că, atâta

timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorii pârâților în baza

Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță, în condițiile articolului 45

din Legea nr. 10/2001 republicată, aceștia au ,,un bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la convenție și sunt îndreptățiți la păstrarea

posesiei asupra apartamentului.

Cu privire la

reclamantă, s-a reținut că nici aceasta, nici autoarea ei nu au formulat până

la data introducerii cererii de chemare în judecată altă acțiune în constatarea

nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu au solicitat

restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu au formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se pot prevala de

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

În cauza Atanasiu și

alții, pronunțată la 12 octombrie 2010 C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie

pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la

bunurile sale. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât

și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant

poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de

un drept de proprietate.

Prin această decizie

„pilot”, Curtea Europeană a precizat înțelesul noțiunii de bun reținută

anterior în jurisprudența sa, inclusiv în cea invocată de apelantă, și a

subliniat că pentru existența unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este

suficientă afirmarea dreptului sau constatarea acestuia printr-o hotărâre

judecătorească, ci este necesar ca această hotărâre să fie definitivă și

executorie, în sensul de a menționa în cuprinsul său și obligația restituirii

bunului imobil către reclamant.

Instanța de apel a

statuat că, în prezenta cauză, reclamanta nu se poate prevala de un bun actual

în sensul Convenției, aceasta nefăcând nici o dovadă că a acționat în justiție

anterior datei introducerii prezentei acțiuni și că, deține o hotărâre

judecătorească irevocabilă prin care să-i fie recunoscută calitatea de

proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în

litigiu.

Această concluzie se

impune, în condițiile în care tot C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi

interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a

restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar

în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului

în anul 1965 prin Decretul nr. 111/1951, deci anterior semnării Convenției de

către statul român.

Nici argumentele

potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod echivalent cu

atribuirea efectivă a unei compensații, context în care acțiunea în revendicare

de drept comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de

proprietate, nu au fost primite.

Sub acest aspect,

CEDO a arătat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un

drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio

restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe

care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile

în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate

persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale

trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege

măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o

evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

Irelevantă într-o

acțiune de revendicare de drept comun, buna - credință a chiriașului cumpărător

a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepție de la nulitatea

actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995,

dar și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să

țină seama într-o astfel de acțiune, critica formulată de reclamantă în acest

sens, fiind de asemenea nefondată.

În speța de față, la

data încheierii actului de vânzare - cumpărare între Primăria Municipiului

București și autorii pârâților, nu exista nici o cerere formulată de reclamantă

sau de autorul acesteia care să pună în discuție valabilitatea titlului de

proprietate al statului, situație în care, în mod corect tribunalul a reținut

buna - credință a acestora.

Pe de altă parte,

prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001

republicată, a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate al

pârâților s-a consolidat, aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul

convenției, iar dispozițiile legale care reglementează dreptul reclamantei de a

primi în această situație despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să

existe între interesul personal al reclamanților și interesul general la care

face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenție.

În consecință, față

de aceste considerente, Curtea a respins apelul ca nefondat, menținând ca

legală și temeinică sentința tribunalului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta M.C.O.M., întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După expunerea

situației de fapt, reclamanta a dezvoltat, în esență, următoarele critici:

- instanțele de fond

au nesocotit principiul disponibilității, încălcând dispoz. art. 129 alin. (6)

C. proc. civ. și soluționând cauza în raport de dispozițiile legii speciale - Legea

nr. 10/2001 - și nu în raport de temeiul de drept indicat de reclamantă,

respectiv art. 480 și urm. C. civ.;

Acțiunea în

revendicare între două persoane fizice se soluționează potrivit normelor de

drept comun și nu în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cum în mod

eronat au reținut instanțele.

În procesul de

comparare de titluri, buna-credință invocată de pârâți și reținută de instanțe

este irelevantă având în vedere temeiul de drept al cererii introductive.

- instanțele nu au

respectat art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O., reclamanta având un bun în

sensul Convenției.

Întrucât dreptul de

proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, dat fiind faptul

că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, aceasta justifică

existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția C.E.D.O.

Titlul reclamantei ar

fi trebuit să prevaleze din rațiuni ce țin de anterioritatea datei transmiterii

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei dar și din rațiuni ce

vizează persoana acesteia și care o creditează ca un verus dominus, calitate

atestată în cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare. Susține că titlul autorilor

pârâtei emană de la stat, care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului

prin preluarea din patrimoniul reclamantei în temeiul unui act normativ

calificat de Legea nr. 10/2001 ca preluare abuzivă, fără titlu.

Compatibilitatea

acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO

trebuia analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de

proprietate. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să

justifice decât dacă demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de

lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului

proporționalității.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Dând câștig de cauză

pârâților în disputa judiciară dintre reclamantă și aceste părți, în cadrul

acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

( 28 ianuarie 2009), instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind

întemeiate.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (3)-(5) C. proc. civ. în virtutea rolului activ al

judecătorului, instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurări

de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Spre deosebire de

obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă

instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului

activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor legitime, să

dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin

cererea de chemare în judecată. Calificarea acțiunii se va face nu după natura

termenilor folosiți de reclamant, ci după scopul urmărit de acesta prin

promovarea acțiunii.

Astfel, contrar

susținerilor recurentei-reclamante, soluționarea acțiunii în revendicare deduse

judecății nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept

comun, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților

după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit

de la autori diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor de

drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Prin urmare nu i se

poate imputa instanței de apel că a încălcat principiul disponibilității

necenzurând sentința fondului din prisma art. 480 C. civ.

Sub acest aspect,

decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție în recurs

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, este pe

deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, potrivit art. 330

alin. (4) C. proc. civ., așa încât în

mod legal instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite în cuprinsul

său, pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin această decizie,

Înalta Curte a stabilit următoarele:

„Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

În legătură cu

existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale și dreptul comun în

materia revendicării, și anume Codul civil, în cuprinsul deciziei în interesul

legii s-a arătat că nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la

dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind

încălcat principul sus-enunțat.

Astfel, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior

un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu

poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

S-a mai arătat, în

aceeași decizie, că legea specială se referă, printre altele, și la relația

dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora

li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții, expres prevăzute de

lege – de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).

De asemenea, s-a

apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În ceea ce privește

raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului,

Înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată,

că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca și reclamantul

să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie să

i se asigure accesul la justiție.

A mai considerat că,

în funcție de particularitățile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu

alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are și el un bun potrivit Convenției,

constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul ori o speranță legitimă în același sens, dedusă

din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest

aspect.

Din perspectiva

chestiunilor expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în soluționarea

prezentei cauze, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale,

sens în care instanța de apel a ținut seama, în mod corect, de dispozițiile art.

45 și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în

raport de jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții

împotriva României), tot în mod corect instanța de apel a considerat că

reclamanta nu are un „bun” în sensul Convenției, de natură să determine

îndreptățirea sa la obținerea imobilului în natură de la pârâți, în timp ce

aceștia din urmă au un asemenea bun.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a

unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au

chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil

s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza

Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din

12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie

2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(par. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141,

142 și 143).

Urmare a hotărârii

Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din

speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la

despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului

Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă

prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu

poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, dacă a

fost inițiată această procedură.

Prin urmare, raportat

la jurisprudența actuală a Curții Europene, nu pot fi primite nici criticile

reclamantei, potrivit cărora ea este titulara unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care o îndreptățește la restituire,

întrucât statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului.

De altfel, simpla

constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, în condițiile legii

speciale, iar nu o recunoaștere a dreptului la restituirea în natură a bunului.

Reclamanta nefiind

titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de

jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu,

ea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea

posesiei, cu consecința că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.

În realitate, doar

pârâții au „un bun” în sensul Convenției, raportat la împrejurarea că

reclamanta nu a făcut nici un demers anterior pentru redobândirea imobilului și

nici

nu a oferit o

explicație a motivului pentru care a rămas

în pasivitate față de posibilitatea pe care

i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita nulitatea

contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în

natură imobilul.

În consecință, însăși

atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea

actualei situații și la consolidarea titlului pârâților persoane fizice, subdobânditori

în lanțul vânzărilor succesive de la cumpărătorii inițiali în temeiul Legii nr.

112/1995.

Cât timp reclamanta

nu a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale autorilor pârâților

în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceștia au dobândit speranța

conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de

vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilele cumpărate în baza

Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai

puteau fi restituite în natură fostului proprietar.

Această speranță

legitimă reprezintă un „bun” în sensul Convenției și, ca atare, pârâții se

bucură de protecția și garanțiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional al Convenție, instanța de apel pronunțând astfel o soluție legală

prin confirmarea sentinței fondului de respingere a acțiunii în revendicare

îndreptată împotriva lor.

Reclamanta nu poate

pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o altă

soluție, față de dispozițiile legii speciale, care înlătură regulile clasice

ale comparării titlurilor de proprietate.

Pe lângă

considerentele expuse mai sus, trebuie menționat că instanța de contencios

european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că „speranța de a

se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil

de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte,

Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de

autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la

statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea

obligație, concretizată cel puțin „într-o speranță legitimă” de redobândire a

bunului, ceea ce nu este cazul reclamantei pentru considerentele deja arătate.

În consecință,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți nefiind anulate, se

consolidează retroactiv, prezumându-se că au fost perfectate cu respectarea

condițiilor prevăzute de lege și le conferă, astfel, pârâților speranța

legitimă că vor păstra imobilele dobândite ca atare.

În ceea ce privește

principiul securității raporturilor juridice, în mod corect, instanța de apel

l-a avut în vedere în pronunțarea deciziei recurate, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele

fundamentale ale superiorității dreptului îl constituie acest principiu, care

se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, ce ar

consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând,

cu succes, imobilul.

Pârâții au dobândit

imobilul prin contracte cu titlu oneros de la particulari, dreptul real

nefiindu-le transmis de la stat în condițiile Legii nr. 112/1995, iar

valabilitatea acestor acte juridice nu a fost contestată de către reclamantă.

Autorii pârâților au

fost subiecte de drept privat care și-au dovedit în fața notarului public

dreptul de proprietate asupra imobilului transmis în proprietate prin acte

autentice de proprietate.

Or, dacă s-ar

interpreta dispozițiile legale invocate de către reclamanta în sensul ignorării

modului în care aceștia au dobândit bunul s-ar ajunge la încălcarea dreptului

de proprietate privată al unei persoane particulare, ingerință ce nu ar

respecta cerința de a fi prevăzută de lege, cu consecința încălcării dreptului

la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, drept garantat de textul convențional oricărui particular care a dobândit bunul în

litigiu de la un alt particular, printr-o modalitate prevăzută de lege, în

cadrul circuitul juridic civil.

În concluzie, pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor incidente din legea specială de

reparație - Legea nr. 10/2001, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a

ÎCCJ, a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței actuale a Curții Europene în aplicarea acestei norme

convenționale.

Nefiind astfel

îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.