ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 28 ianuarie 2009 reclamanta T. (W.) C., fostă T. a chemat în judecată pe pârâții P.A. și P.I., pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Maria Rosetti, București, prin comparare de titluri și evacuarea pârâților din imobil. La data de 8 aprilie 2009 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege să se judece cu pârâta SC S.T. SRL, actualul proprietar al imobilului. La data de 14 octombrie 2009 apărătorul reclamantei a depus la dosarul cauzei actul de cesiune de drepturi litigioase din 28 aprilie 2009 încheiat între W. C. și O.M.M.C.

Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 7241 din 14 octombrie 2009, a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantă în raport de valoarea imobilului revendicat de 858.000 lei. Prin sentința civilă nr. 537 din 21 martie 2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei. Prima instanță a reținut, în primul rând, că prin încheierea din data de 10 decembrie 2009 a fost introdusă în cauză în calitate de reclamantă O.M.M.C., în baza contractului de cesiune drepturi litigioase încheiat de aceasta cu W. (fostă T.) C., că prin încheierea din data de 15 aprilie 2010 instanța a luat act că reclamanta înțelege să se judece doar cu pârâta SC S.T.

SRL fiind scoși din cauză pârâții P.A., Z.I. și că prin încheierea din data de 18 octombrie 2010 au fost introduși în cauză în calitate de pârâți în locul pârâtei SC S.T. SRL, T.L.C., D.C. și D.Y. A mai reținut că titlul de proprietate invocat de către reclamantă este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și contractul de construcție autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 sub nr. 1426/1996, P.A. și Z. (fostă P.) I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Maria Rosetti. Z. (fostă P.) I. a vândut imobilul numitei A.A.S. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat, care, la rândul său, l-a vândut către SC R.C.I.

SRL, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat. Această societate l-a vândut către SC S.T. SRL, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 3 octombrie 2008, care l-a vândut numitei T.L.C. prin contractul de transfer imobiliar prin dare în plată autentificat și, în fine, în prezent imobilul este în proprietatea pârâților D.C. și D.Y., conform contractului de vânzare-cumpărare din 07 mai 2010 (filele 67-69), sub condiția suspensivă a achitării integrale a prețului. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că întrucât ambele părți pretind că au un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință. În speța dedusă judecații, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare ce constituie titlul de proprietate al autorilor pârâților (P.A. și Z. I.), pârâții cumpărători au fost de bună credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român. Tribunalul a precizat că, în prezenta cauză, actualii pârâți nu au dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995, ci sunt dobânditori de la o persoană fizică și nu de la statul român, de la înstrăinarea imobilului conform Legii nr. 112/1995 au mai avut loc încă 5 înstrăinări legale ale bunului, astfel încât cu atât mai mult nu poate fi vorba de o rea credință a pârâților la dobândirea bunului.

Așadar, în cauză este aplicabilă și teoria validității aparenței în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credința și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu contra României).

Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Așadar, în raport de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de argumentele reclamantei din cererea introductivă, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)), cu condiția formulării unei notificări și nu beneficiază de restituirea în natură, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț. În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, ai căror autori inițiali au dobândit imobilul în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta. Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 publicată în M. Of.

nr. 63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege (art. 7 alin. (1 1 )). Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantei și condiționat de existența unei notificări și nu posibilitatea restituirii în natură.

A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferința titlului cumpărătorului prin derogarea de la regulile de drept comun. Tribunalul a argumentat că, indiscutabil, proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ.

care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speța ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului. În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Un astfel de caracter îl are, însă, Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Totodată, toate susținerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern, și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale, nu au nici un fel de relevanță în speța dedusă judecății, pentru argumentele deja arătate.

Tribunalul a reținut că hotărârile pronunțate de CEDO împotriva României prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât, pe de o parte pârâții nu au cumpărat bunul în baza Legii nr. 112/1995, ci de la o persoană fizică, iar, pe de altă parte, în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ( ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție) o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât instanța ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor potrivit dreptului comun și să îi dea câștig de cauză, titlul său fiind mai bine caracterizat.

Ea nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, statul neavând un titlu valabil cu privire la acest imobil, astfel că titlul său apare mai bine caracterizat, iar dreptul acesteia de proprietate este indiscutabil preferabil titlului pârâților, care au dobândit bunul de la un non dominus. Pe de altă parte, având în vedere modul abuziv prin care statul a intrat în posesie imobilului, acesta nu putea să-l înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși – nemo dat quod non habet. Legea nr. 10/2001 stabilește un regim derogatoriu de la dreptul comun în raporturile generate cu privire la imobilele ce fac obiectul legii, dar numai între stat și persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă, în cauză neaplicându-se.

Pe cale de consecință, nu se restituie în natură de către stat imobilele ce cad sub incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv cele înstrăinate către foștii chiriași, situație corespunzătoare acestui litigiu. Această prohibiție nu are repercusiuni asupra acțiunii în realizare promovată între particulari, persoane fizice, care prezintă titluri asupra aceluiași imobil, chiar dacă acestea fac parte din categoria celor pentru care dispune Legea nr. 10/2001. Totodată, a susținut că, în procesul de comparare a celor două titluri, buna-credință în dobândirea dreptului de proprietate invocată de pârâtă și reținută de instanța de judecată este irelevantă.

Dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, dat fiind faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și, în consecință, în lumina dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării …) reclamanta justifică existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a fost nici până în prezent despăgubită pentru acest imobil, iar pentru această privare de proprietate combinată cu absența totală a unei despăgubiri, cu imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate de către aceasta asupra acestui imobil, aceasta a suportat și suportă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului propriu, garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

A susținut și că înlăturarea legii speciale urmează a se realiza prin efectul Convenției Europene, prin aplicarea directă a acesteia, cu consecința arătată – unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare – cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei, și care împiedică redobândirea posesiei de către aceasta. A mai reclamat și nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și, ca o consecință, posibilitatea obținerii unei despăgubiri efective doar prin restituirea în natură a nemișcătorului. Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 804/A din 16 noiembrie 2011 a respins apelul reclamantei, ca nefondat, confirmând astfel soluția primei instanțe.

Instanța de apel a reținut că între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, și dreptul comun în materia revendicării imobiliare există un concurs de legi, soluționat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale,în baza principiului fundamental de drept,,specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. Aceasta este și concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc.

civ., în care s-a reținut expres că potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum a susținut reclamanta. Având de soluționat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit însă în considerentele deciziei mai sus menționate faptul că, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A stabilit totodată și faptul că atunci când există conflict între legea internă și cea internațională, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect . Dând eficiență acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut în continuare că, atâta timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorii pârâților în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță, în condițiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceștia au ,,un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție și sunt îndreptățiți la păstrarea posesiei asupra apartamentului.

Cu privire la reclamantă, s-a reținut că nici aceasta, nici autoarea ei nu au formulat până la data introducerii cererii de chemare în judecată altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. În cauza Atanasiu și alții, pronunțată la 12 octombrie 2010 C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale.

Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Prin această decizie „pilot”, Curtea Europeană a precizat înțelesul noțiunii de bun reținută anterior în jurisprudența sa, inclusiv în cea invocată de apelantă, și a subliniat că pentru existența unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este suficientă afirmarea dreptului sau constatarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, ci este necesar ca această hotărâre să fie definitivă și executorie, în sensul de a menționa în cuprinsul său și obligația restituirii bunului imobil către reclamant.

Instanța de apel a statuat că, în prezenta cauză, reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceasta nefăcând nici o dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii prezentei acțiuni și că, deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu. Această concluzie se impune, în condițiile în care tot C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1965 prin Decretul nr. 111/1951, deci anterior semnării Convenției de către statul român.

Nici argumentele potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații, context în care acțiunea în revendicare de drept comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de proprietate, nu au fost primite. Sub acest aspect, CEDO a arătat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

Irelevantă într-o acțiune de revendicare de drept comun, buna - credință a chiriașului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepție de la nulitatea actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să țină seama într-o astfel de acțiune, critica formulată de reclamantă în acest sens, fiind de asemenea nefondată. În speța de față, la data încheierii actului de vânzare - cumpărare între Primăria Municipiului București și autorii pârâților, nu exista nici o cerere formulată de reclamantă sau de autorul acesteia care să pună în discuție valabilitatea titlului de proprietate al statului, situație în care, în mod corect tribunalul a reținut buna - credință a acestora.

Pe de altă parte, prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat, aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul convenției, iar dispozițiile legale care reglementează dreptul reclamantei de a primi în această situație despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamanților și interesul general la care face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenție. În consecință, față de aceste considerente, Curtea a respins apelul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința tribunalului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.C.O.M., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. După expunerea situației de fapt, reclamanta a dezvoltat, în esență, următoarele critici: - instanțele de fond au nesocotit principiul disponibilității, încălcând dispoz. art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și soluționând cauza în raport de dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - și nu în raport de temeiul de drept indicat de reclamantă, respectiv art. 480 și urm. C. civ.; Acțiunea în revendicare între două persoane fizice se soluționează potrivit normelor de drept comun și nu în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cum în mod eronat au reținut instanțele. În procesul de comparare de titluri, buna-credință invocată de pârâți și reținută de instanțe este irelevantă având în vedere temeiul de drept al cererii introductive.

- instanțele nu au respectat art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O., reclamanta având un bun în sensul Convenției. Întrucât dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, dat fiind faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, aceasta justifică existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția C.E.D.O. Titlul reclamantei ar fi trebuit să prevaleze din rațiuni ce țin de anterioritatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei dar și din rațiuni ce vizează persoana acesteia și care o creditează ca un verus dominus, calitate atestată în cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare. Susține că titlul autorilor pârâtei emană de la stat, care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea din patrimoniul reclamantei în temeiul unui act normativ calificat de Legea nr. 10/2001 ca preluare abuzivă, fără titlu.

Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO trebuia analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să justifice decât dacă demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Dând câștig de cauză pârâților în disputa judiciară dintre reclamantă și aceste părți, în cadrul acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ( 28 ianuarie 2009), instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind întemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (3)-(5) C. proc. civ. în virtutea rolului activ al judecătorului, instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după scopul urmărit de acesta prin promovarea acțiunii. Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001. Prin urmare nu i se poate imputa instanței de apel că a încălcat principiul disponibilității necenzurând sentința fondului din prisma art. 480 C. civ.

Sub acest aspect, decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, este pe deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., așa încât în mod legal instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite în cuprinsul său, pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin această decizie, Înalta Curte a stabilit următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. În legătură cu existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale și dreptul comun în materia revendicării, și anume Codul civil, în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunțat.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

S-a mai arătat, în aceeași decizie, că legea specială se referă, printre altele, și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții, expres prevăzute de lege – de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c). De asemenea, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca și reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

A mai considerat că, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are și el un bun potrivit Convenției, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în soluționarea prezentei cauze, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale, sens în care instanța de apel a ținut seama, în mod corect, de dispozițiile art. 45 și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în raport de jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții împotriva României), tot în mod corect instanța de apel a considerat că reclamanta nu are un „bun” în sensul Convenției, de natură să determine îndreptățirea sa la obținerea imobilului în natură de la pârâți, în timp ce aceștia din urmă au un asemenea bun. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141, 142 și 143). Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, dacă a fost inițiată această procedură.

Prin urmare, raportat la jurisprudența actuală a Curții Europene, nu pot fi primite nici criticile reclamantei, potrivit cărora ea este titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care o îndreptățește la restituire, întrucât statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului. De altfel, simpla constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, în condițiile legii speciale, iar nu o recunoaștere a dreptului la restituirea în natură a bunului. Reclamanta nefiind titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.

În realitate, doar pârâții au „un bun” în sensul Convenției, raportat la împrejurarea că reclamanta nu a făcut nici un demers anterior pentru redobândirea imobilului și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita nulitatea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. În consecință, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații și la consolidarea titlului pârâților persoane fizice, subdobânditori în lanțul vânzărilor succesive de la cumpărătorii inițiali în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cât timp reclamanta nu a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale autorilor pârâților în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceștia au dobândit speranța conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai puteau fi restituite în natură fostului proprietar. Această speranță legitimă reprezintă un „bun” în sensul Convenției și, ca atare, pârâții se bucură de protecția și garanțiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenție, instanța de apel pronunțând astfel o soluție legală prin confirmarea sentinței fondului de respingere a acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.

Reclamanta nu poate pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o altă soluție, față de dispozițiile legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate. Pe lângă considerentele expuse mai sus, trebuie menționat că instanța de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că „speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte, Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin „într-o speranță legitimă” de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul reclamantei pentru considerentele deja arătate. În consecință, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți nefiind anulate, se consolidează retroactiv, prezumându-se că au fost perfectate cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și le conferă, astfel, pârâților speranța legitimă că vor păstra imobilele dobândite ca atare.

În ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice, în mod corect, instanța de apel l-a avut în vedere în pronunțarea deciziei recurate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului îl constituie acest principiu, care se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, ce ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul. Pârâții au dobândit imobilul prin contracte cu titlu oneros de la particulari, dreptul real nefiindu-le transmis de la stat în condițiile Legii nr. 112/1995, iar valabilitatea acestor acte juridice nu a fost contestată de către reclamantă.

Autorii pârâților au fost subiecte de drept privat care și-au dovedit în fața notarului public dreptul de proprietate asupra imobilului transmis în proprietate prin acte autentice de proprietate. Or, dacă s-ar interpreta dispozițiile legale invocate de către reclamanta în sensul ignorării modului în care aceștia au dobândit bunul s-ar ajunge la încălcarea dreptului de proprietate privată al unei persoane particulare, ingerință ce nu ar respecta cerința de a fi prevăzută de lege, cu consecința încălcării dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, drept garantat de textul convențional oricărui particular care a dobândit bunul în litigiu de la un alt particular, printr-o modalitate prevăzută de lege, în cadrul circuitul juridic civil.

În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor incidente din legea specială de reparație - Legea nr. 10/2001, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ, a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței actuale a Curții Europene în aplicarea acestei norme convenționale. Nefiind astfel îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.O. împotriva deciziei civile nr. 804/A din data de 16 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2013.