Decizia nr. 5569/2010 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată sub nr. 2711/2/2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta J.F.Y. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor, ca în baza art. 19, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 să desemneze evaluator în vederea întocmirii raportului de expertiză, în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Galați, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării acțiunii. În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin dispoziția nr. 2646/SR din 07 aprilie 2006, i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul expropriat de statul comunist, dosarul fiind trimis și înregistrat la instituția pârâtă, care nu și-a îndeplinit obligațiile legale de desemnare a evaluatorului și emitere a deciziei conținând titlul de despăgubire, deși a trecut un timp considerabil de atunci.

Apărările invocate de pârât. Pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat întâmpinare, prin care a ridicat în principal excepția de nelegalitate a Dispoziției Primarului Municipiului Galați, invocând o serie de pretinse nelegalități ale acesteia, altele decât nelegalitatea nerestituirii în natură. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, arătând că în cauză a fost parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarului, din cadrul procedurii administrative, iar cu prilejul analizării legalității dispoziției primarului s-au constatat neregulile invocate în cuprinsul excepției de nelegalitate. Ulterior, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Galați, pentru ipoteza în care ar cădea în pretenții, având în vedere culpa primăriei pentru netransmiterea completă a dosarului, fără însă ca cererea sa de chemare în garanție să aibă vreun obiect.

Apărările chematei în garanție Chemata în garanție Primăria Municipiului Galați a invocat prin întâmpinare excepția lipsei capacității procesuale de folosință, precum și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, arătând că Primarul Municipiului Galați și-a îndeplinit toate obligațiile legale în ce privește soluționarea notificării reclamantei, iar solicitarea de completare a dosarului la mai bine de 3 ani de la emiterea dispoziției administrative reprezintă o încercare de tergiversare a cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4468 din 18 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de chemata în garanție Primăria Municipiului Galați; a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Tribunalului București cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 2646/SR din 07 aprilie 2006, emisă de Primarul Municipiului Galați; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta J.F.Y., în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâtul să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru cota din imobil ce i se cuvine reclamantei în calitate de moștenitoare a mamei sale G.D.M. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art. 274-276 C. proc. civ.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență următoarele: Soluționând cu prioritate, conform prevederilor art. 137 C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată, instanța de fond a apreciat-o ca nefondată, deoarece criticile subsumate acesteia reprezintă în realitate aspecte care țin de fondul cererii de chemare în garanție. Instanța a apreciat că este nefondată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chematei în garanție deoarece, pe de o parte, potrivit Legii nr. 215/2001, primăria este o structură funcțională ce încorporează și instituția primarului, care are deplină capacitate procesuală de folosință, neimpunându-se o interpretare restrictivă, rigidă, a prevederilor legale incidente, iar pe de altă parte, în materia contenciosului administrativ, instituțiile publice au deplină capacitate funcțională de a sta în judecată, de a avea drepturi și obligații corelative. Privitor la cererea de sesizare a tribunalului cu excepția de nelegalitate a dispoziției administrative invocată, analizată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat-o ca inadmisibilă, reținând că pentru contestarea dispoziției primarului, emisă în soluționarea notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, acest act normativ prevede o procedură specială de contestare, la secția civilă a tribunalului, iar dacă astfel de decizii nu pot fi cenzurate pe cale principală de instanța de contencios administrativ, aceasta nu poate să analizeze nici pe cale de excepție legalitatea lor. Sub aspectul fondului, instanța a reținut că prin dispoziția nr. 2646/SR din 07 aprilie 2006 emisă de Primarul Municipiului Galați s-au acordat reclamantei măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul din Galați. Curtea de Apel București a apreciat că pârâtul nu se poate prevala de propriile reglementări pentru a justifica întârzierea în soluționarea dosarului reclamantei, întrucât orice act cu caracter de reglementare emis în executarea unei legi nu trebuie să conducă la ineficiența acesteia, or, depășirea unui termen rezonabil în aplicarea dispozițiilor legale, echivalează cu nerespectarea legii de către pârât. S-a mai reținut de către instanță că Legea nr. 247/2005 a fost adoptată în vederea realizării reformei în domeniile proprietății și justiției, de esența acestei reforme ținând și soluționarea cu celeritate a cererilor formulate în aceste domenii, or, în cauză, s-a încălcat, în mod evident, litera și spiritul acestui act normativ. Instanța a constatat faptul că pârâtul nu au contestat dreptul reclamantei la despăgubiri pentru cota de proprietate din imobil, care a aparținut mamei sale, ci doar întinderea dreptului la despăgubiri al reclamantei, în sensul că măsurile reparatorii nu se cuvin pentru tot imobilul, astfel încât, deși trebuia, pentru această cotă din dreptul de proprietate să desemneze evaluator în termenul legal de 30 zile, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, sau măcar în vreun alt termen rezonabil, până la pronunțarea hotărârii atacate, pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație legală. Instanța a concluzionat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, referitoare la existența unui refuz nejustificat de soluționare, în sensul dispozițiilor menționate, astfel încât a apreciat că reclamanta se poate considera vătămată în drepturile sale, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, prin netrimiterea dosarului către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată. Drept urmare, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluatorul pentru întocmirea raportului, în vederea stabilirii de măsuri reparatorii prin echivalent, însă numai pentru cota din imobil care se cuvenea reclamantei, în calitate de moștenitoare a mamei sale, având în vedere că din actele și lucrările dosarului rezultă că au existat mai mulți coproprietari ai imobilului, la momentul preluării acestuia de către stat, iar reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, doar în calitate de moștenitoare al mamei sale, care era unul dintre coproprietari, alături de mama acesteia (bunica reclamantei) și sora sa (mătușa reclamantei). În ceea ce privește despăgubirile aferente celorlalte cote de proprietate, instanța a reținut că refuzul de desemnare evaluator nu este neîntemeiat, deoarece pârâtul este îndreptățit să realizeze cercetările pe care le consideră de rigoare, pentru a stabili în mod just cuantumul despăgubirilor cuvenite și întinderea dreptului la despăgubiri al reclamantei. Instanța a apreciat că este nefondată cererea de chemare în garanție formulată de către pârât, întrucât potrivit prevederilor legale în materie, respectiv art. 60 C. proc. civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire, or, între pârât și primărie, prin primar, nu există nici un raport de garanție sub aspectul obligației de desemnare a unui evaluator, obligație care face obiectul prezentei cauze, iar eventuala întindere a dreptului la despăgubiri poate fi înlăturată prin alte mijloace procesuale, aceasta neavând legătură cu obligația de a face evocată. II. Recursurile părților Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și reclamanta J.F.Y. Recursul reclamantei J.F.Y.: Recurenta – reclamantă J.F.Y. a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât s-a dispus desemnarea unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare și stabilirea de măsuri reparatorii, prin echivalent, numai pentru cota din imobil cuvenită acesteia, în calitate de moștenitoare de pe urma defunctei sale mame G.D.M., nu și pentru a celorlalți comoștenitori,respectiv bunica sa G.(M.)L.(L.) și a mătușii G.G. A învederat reclamanta că este singura moștenitoare care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Galați, cu notificarea nr. 286 din 7 noiembrie 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar prin soluția pronunțată s-au încălcat prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că în cazul moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de cap. III prevăzută de Legea nr. 10/2001, cotele acestora profită moștenitorilor/persoanelor îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, fiind astfel concretizat în această materie dreptul de acrescământ, așa încât trebuia desemnat evaluator pentru întreg imobilul din Galați și nu numai pentru cota cuvenită recurentei-reclamante, cum greșita a procedat instanța de fond. Recursul pârâtului, Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Recurentul-pârât Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat la rândul său admiterea recursului în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că în mod greșit s-a procedat la respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Tribunalului București cu excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 2646/SR din 7 aprilie 2006 emisă de Primăria Municipiului Galați, reținându-se eronat că pentru contestarea acestei dispoziții legea prevede o procedură specială de contestare, la Secția civilă a tribunalului, așa încât respectiva dispoziție nu mai putea fi cenzurată de instanța de contencios administrativ. A învederat recurentul că prin această soluție s-au încălcat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora legalitatea unui act administrativ unilateral individual poate fi contestată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate, astfel că prima instanța trebuia să suspende cauza și să trimită dosarul Tribunalului Galați pentru soluționarea excepției de nelegalitate. Recurentul a susținut că Dispoziția nr. 2646/SR/2006 s-a emis de Primăria Municipiului Galați în calitate de entitate notificată, cu încălcarea prevederilor prevăzute art. 4 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și a principiului de soluționare a notificărilor, potrivit căruia sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei îndreptățite, conform pct. 1 lit. e) din cap. I din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. S-a învederat că la Notificarea nr. 286/2001 formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 s-a atașat contractul de vânzare cumpărare autentificat la nr. 13494/1993 la Tribunalul Ilfov, din care rezulta că Dr. S.M. a cumpărat imobilul situat în Galați compus din teren și construcție, fără a se preciza suprafața terenului, aceasta fiind indicată a fi de 200 mp în procesul verbal încheiat în baza Decretului nr. 111/1951, însă imobilul s-a preluat de Statul Român de la fiicele cumpărătorului inițial G.C. și G.D.M., care îl dețineau ca moștenitoare legale, împreună cu mama lor G.(M.)L., ca urmare a decesului fostului proprietar din anul 1951, așa încât reclamanta nu putea culege decât cota succesorală cuvenită de pe urma mamei sale, G.D.M. și a bunicii sale G.L., în măsura în care aceasta a decedat ulterior preluării, în acest sens fiind dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabile prevederile alin. (4) din același text, invocate de recurenta-reclamantă. Recurenta a concluzionat că dispozițiile emise de autoritățile administrației publice locale în executarea Legii nr. 10/2001 rep. sunt supuse controlului de nelegalitate exercitat de prefect, ceea ce dovedește că acestea sunt acte administrative, așa încât poate fi invocată împotriva lor excepția de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că în mod eronat prima instanță a reținut existența unui refuz nejustificat din partea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru desemnarea unui evaluator pentru cota cuvenită reclamantei, în calitate de moștenitoare a mamei sale, deoarece potrivit art. 13 alin. (1) lit. b) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 coroborate cu pct. 17 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 legiuitorul a lăsat la aprecierea acestei instituții stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor de acordare a despăgubirilor. În exercitarea acestui drept apreciere, Comisia Centrală a decis inițial ca ordinea de soluționare a dosarelor să fie aleatorie, stabilită cu ajutorul unui soft de calculator, iar ulterior s-a stabilit drept criteriu obiectiv de soluționare a dosarelor ordinea înregistrării acestora, prin Decizia nr. 2815/ din 16 septembrie 2008, pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite, ca principiu general al dreptului comunitar. S-a concluzionat că în speță nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al Comisiei Centrale de desemnare a unui evaluator, ținând cont și de pct. 4.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care prevede că în situația restituirii aceluiași imobil către mai multe persoane îndreptățite, se emite o singură decizie de restituire, în care se consemnează cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat, astfel încât Comisia Centrală și-a exercitat cu bună credință atribuțiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, urmând procedura instituită prin acest act normativ pentru acordarea despăgubirilor cuvenite recurentei-reclamante. Ultima critică formulată de recurentă vizează cheltuielile de judecată ocazionate de proces, pe care a susținut că în mod greșit a fost obligată să le plătească, deoarece erau aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul recunoașterii pretențiilor reclamantului de către pârât, la prima zi de înfățișare, acesta din urmă nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, decât dacă a fost pus în întârziere, înaintea cererii de chemare în judecată. Recurenta a susținut că în situația constatării ca nefondate a acestei critici, instanța de recurs este datoare să facă aplicarea dispozițiilor art. 273 alin. (3) C. proc. civ. și să procedeze la micșorarea cheltuielilor solicitate de reclamantă cu titlu de onorariu avocat, mai ales că în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 Comisia Centrală reprezintă Statul Român și nu poate fi obligată să plătească, în nume propriu, cheltuieli de judecată. II. Considerentele instanței de recurs. Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv de art. 304 1 C. proc. civ., Curtea reține următoarele: 1. Cu privire la recursul reclamantei J.F.Y.: Recurenta-reclamantă a invocat o singură critică împotriva sentinței nr. 4468 din 8 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în sensul că în mod greșit această instanță a obligat pârâtul să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ce privește stabilirea de măsuri reparatorii, prin echivalent, doar pentru cota din imobil cuvenită reclamantei, în calitate de moștenitoare a mamei sale G.D.M. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul situat în Galați a fost cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 13494/1933 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat de către G.(M.)S. - bunicul reclamantei-filele 104-105 dosar fond, fără a se preciza suprafața terenului, atestată însă a fi de 200 mp prin procesul-verbal de preluare abuzivă a acestui imobil, întocmit în baza Decretului 111/1951 (filele 64-65 dosar fond) și de Decizia nr. 311 din 1 iunie 1960, prin care respectivul teren a fost transferat în folosința fostului Sfat Popular Galați, în baza sentinței nr. 2977/1958 a Tribunalului Galați - fila75 dosar fond, terenul fiind localizat în str. R. nr. 20 - fila 66 dosar fond, ca urmare a revizuirii numerotării imobilelor în jud. Galați, în 1948, împrejurare dovedită cu adrese eliberate de Arhivele Naționale,depuse în copii la filele 67 – 68 dosar fond. Urmare a decesului cumpărătorului terenului, s-a eliberat certificatul de moștenitor nr. 16 din 06 februarie 2003 –fila 112 dosar fond, prin care s-au atestat ca moștenitori F.K.L.P. (căsătorită F.K.L.P.J.) în calitate de nepoată de fiică-recurenta reclamanta din prezenta cauza - ca efect a decesului mamei sale G.D.M., și G.K. în calitate de fiică-matușa recurentei - după decesul soției supraviețuitoare a fostului proprietar G.(M.)L. - bunica recurentei. Pentru imobilul situat la adresa menționată anterior a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent numai recurenta-reclamantă J.F.Y. - nepoata proprietarului inițial - prin notificarea nr. 286/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - fila 134 dosar fond. Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep, în cazul solicitării restituirii unui imobil de către mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale imobilului, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit dreptului comun, însă acest text invocat de recurenta-pârâtă și reținut în motivarea primei instanțe pentru soluția de obligare a pârâtei la desemnarea unui evaluator, numai pentru cota din succesiune cuvenite recurentei-reclamante, nu are aplicabilitate în speță, deoarece vizează numai situația în care cererea de restituire este formulată și semnată de mai mulți coproprietari ai imobilului. În cauza dedusă judecății, deși au existat mai multe persoane îndreptățite să solicite restituirea în natură a imobilului din Galați, sau despăgubiri, Notificarea privind acest imobil a fost formulată numai de către reclamantă. Aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 rep.,privind dreptul de acrescământ pentru succesorul care a formulat cererea de restituire,invocate de recurenta reclamantă, exced actualului cadru procesual,obiectul acțiunii fiind reprezentat de obligarea pârâtei la desemnarea unui expert evaluator, întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei urmând a fi stabilită de pârâtă prin decizia ce constituie titlul de despăgubire,conform art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Cum recurenta-reclamantă este singura moștenitoare care a solicitat restituirea imobilului, în mod greșit instanța de fond a dispus desemnarea unui evaluator pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, numai pentru cota cuvenită recurentei-reclamante menționată în certificatul de moștenitor nr. 16/2003, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Curtea va admite recursul reclamantei și va obliga pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare, pentru întreg imobilul situat în Municipiul Galați, în scopul stabilirii de măsuri reparatorii prin echivalent, cuvenite recurentei reclamante,potrivit dispozițiilor legale. 2. Cu privire la recursul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor: Primul motiv de recurs vizează respingerea pretins greșită, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a tribunalului cu soluționarea excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 2646/SR din 7 aprilie 206 emisă de Primarul Municipiului Galați, întrucât pentru contestarea acestui act administrativ exista o altă cale legală. Instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ acele acte administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Dispoziția a cărei nelegalitate s-a invocat de către pârâtă este un act administrativ emis în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea proprietăților, lege organică ce prevede prin art. 26 alin. (3) o modalitate specifică de contestare. Conform acestui text „decizia, sau după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată la Secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”. Chiar dacă această cale de atac este prevăzută de legiuitor prin beneficiul persoanei îndreptățite, respectiva decizie putea fi atacată și de instituția Prefectului, în exercitarea controlului de legalitate asupra actelor administrative ale autorităților administrației publice locale, conform Legii nr. 340/2004 și art. 3 din Legea nr. 554/2004. Prevederile art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ care exclud de la controlul jurisdicțional, pe această cale specială, toate actele administrative pentru care legile organice au reglementat o procedură specială sau o altă modalitate specifică de contestare, vizează și acele acte administrative cu caracter individual în legătură cu care s-ar fi putut ridica excepția de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004. A nu interpreta astfel, înseamnă a deturna dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că actul administrativ interzis de către legiuitor a fi contestat pe calea contenciosului administrativ, să poată fi atacat pe cale ocolită, prin invocarea excepției de nelegalitate, ceea ce este inadmisibil, așa cum corect a constatat și prima instanță. Cel de al doilea motiv de recurs privește împrejurarea că recurenta – pârâtă nu a refuzat nejustificat soluționarea cererii reclamantei, de desemnare a unui evaluator pentru imobilul situat în Galați, pentru care s-a recunoscut dreptul recurentei-reclamante la despăgubiri, prin Dispoziția nr. 2646/2006 a Primăriei Municipiului Galați, arătându-se de către recurentă că s-a respectat procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și Normele metodologice de aplicare a acestora, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, dosarele de acordare a despăgubirilor fiind soluționate în ordinea cronologică a înregistrării acestora, conform Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, adoptată de instituția recurentă pentru a respecta principiul egalității de tratament. Susținerile recurentei-pârâte privind complexitatea procedurilor administrative, care cuprind mai multe etape distincte, în care sunt antrenate și alte entități decât recurenta (instituțiile investite cu soluționarea notificărilor, evaluatorii) deși sunt reale, nu pot fi reținute ca o justificare rezonabila a întârzierii soluționării cererii reclamantei, de desemnare a unui evaluator, pentru imobilul asupra căruia i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri printr-o dispoziție a Primarului Municipiului Galați, emisă cu aproape 5 ani în urmă. Este adevărat că prin Legea nr. 247/2005 nu s-a stabilit un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, însă această împrejurare nu reprezintă o motivare obiectiva pentru pârâtă a întârzierii finalizării procedurii într-un termen rezonabil. Atunci când Statul Român și-a asumat obligația de a compensa prin măsuri reparatorii persoanele al căror drept de proprietate a fost încălcat de statul comunist prin preluarea abuzivă a imobilelor, era dator să stabilească măsuri legislative adecvate, transparente, coerente, care să asigure punerea în aplicare a procedurilor administrative de restituire a imobilelor, sau de plată a despăgubirilor într-un termen rezonabil, pentru persoanele cărora li s-a recunoscut dreptul la restituire sau la despăgubiri și care astfel au devenit posesoarele unui „bun „ în sensul art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens pronunțându-se Curtea de la Strasbourg prin hotărârile Viașu împotriva României, Katz și Faimblat din anul 2009. Termenul rezonabil privește atât durata procedurilor administrative preliminare, cât și timpul necesar finalizării procedurilor judiciare,statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale și a le dota cu un arsenal de mijloace juridice astfel încât sa răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 CEDO. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei prin care s-a invocat faptul că a urmat procedura instituită de Legea nr. 247/2005 și de Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din acest act normativ, deoarece în cazul recurentei-reclamante s-a depășit, prin durata procedurilor administrative, termenul rezonabil în care trebuia soluționată solicitarea acesteia de acordare a despăgubirilor, fiind legală măsura dispusă de prima instanță, în temeiul art. 16 din Legea nr. 247/2005, de desemnare a unui evaluator pentru imobilul asupra căruia recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, din anul 2006. Ultima critică formulată de recurenta-pârâtă vizează cheltuielile de judecată de 1000 lei, pe care a fost obligată să le plătească reclamantei la instanța de fond. Susținerea recurentei cum că nu datorează aceste cheltuieli, întrucât nu a fost pusă în întârziere și a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantei, conform dispozițiilor art. 275 C. proc. civ. este nefondată, deoarece la prima zi de înfățișare pârâta a formulat întâmpinare în temeiul art. 215 C. proc. civ., invocând excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 2646/2006 a Primăriei Galați, prin care reclamantei i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri și a contestat dreptul acesteia de a solicita desemnarea evaluatorului pentru imobilul situat în Galați, așa încât nu sunt aplicabile în speță prevederile art. 275 C. proc. civ. Instanța de fond a aplicat deja dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a procedat la reducerea onorariului apărătorului reclamantei, acordând cheltuieli de judecată numai în cuantum de 1000 lei, în raport de valoarea acestora, criticile recurentei-pârâte fiind nejustificate și sub acest aspect, astfel că recursul pârâtei urmează a fi respins ca fiind în întregime nefondat, în drept făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În concluzie, se va admite recursul reclamantei, în temeiul art. 312, C. proc. civ., se va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va fi obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru întreg imobilul din Municipiul Galați, în scopul stabilirii măsurilor reparatorii, prin echivalent, cuvenite reclamantei, conform legii și se va respinge ca nefondat recursul pârâtei, urmând a se menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurentul-pârât va fi obligat să plătească recurentei-reclamante 400 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.