SECȚIUNEA A TREIA CAUZA COLLARILE c. ITALIA (solicitarea nr. 10644/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 iunie 2006 DEFINIF 08/09/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Collarile c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič Președintele Hedigan Caflisch Zagrebelsky Gyulumyan, Myjer, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 mai 2006, se pronunță în această hotărâre, adoptat la această dată în mod direct la originea cauzei se găsește o cerere (n 10644/02) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Elvio Collarile ( La 12 martie 2002, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( Reclamantul a susținut încălcarea articolelor 10 și 8 din convenție, 1 din Protocolul nr. 1, 2 din Protocolul nr. 4, 6 alineatul (1) și 13 din Convenția nr. 3 din Protocolul nr. 13 aprilie 2005, președintele secțiunii a decis să comunice obiecțiunile formulate în temeiul articolelor 8 din Convenția nr. 1, 1 din Protocolul nr. 1, 2 din Protocolul nr. 4, 6 alineatul (1) și 13 din Convenția la Guvern. (3) Comisia a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L La 25 ianuarie 1995, reclamantul s-a opus declarației de faliment. Prin intermediul unei hotărâri depuse la 5 septembrie 2001, instanța a respins această opoziție. La 8 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat în fața instanței de recurs din Napoli. O audiere a fost stabilită la 10 octombrie 2003. 10. Între timp, la data de 29 aprilie 1999, data la care datoria falimentului a fost declarată executorie, iar comitetul creditorilor a fost constituit. 11. La 18 septembrie și 23 octombrie 2001, judecătorul delegat (attenționarul) a autorizat licitația anumitor bunuri care făceau parte din faliment. 12. Conform informațiilor furnizate de guvern la 31 mai 2005, procedura de faliment era încă în curs de desfășurare. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 13. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, §§ 17-20, 23 martie 2006). PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 8 ȘI 10 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DREPTUL LA RESPECTAREA CORRESPUNDENȚEI, 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI 2 DIN PROTOCOLUL nr. 14. Invocând articolele 8 și 10 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea corespondenței și a restricționării libertății sale de exprimare din cauza faptului că corespondența celui ratat este supusă controlului sindicatului. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge că declarația de faliment la ë a privată a bunurilor sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt astfel formulate art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea... corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 10 din Convenție Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. art. 1 din Protocolul n Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 2 din Protocolul nr. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, sau protecției drepturilor și libertăților d Õ 15. Guvernul susține că reclamantul ar fi putut să se plângă de incapacitatea prelungită de a fi dat faliment în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto. Acesta se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003. 16. Reclamantul observă că legea Pinto nu constituie o cale de atac eficientă pentru a se plânge de durata incapacităților personale care derivă din faliment. 17. În ceea ce privește art. 10 din convenție, Curtea arată că acest articol interzice în principal unui guvern să împiedice pe cineva să primească informații la care alții aspiră sau pe care alții le pot furniza (a se vedea Leander c. Suedia, Hotărârea din 26 martie 1987, seria A n 116, § 74). Cu toate acestea, în ceea ce privește cazul în care se face referire la controlul corespondenței celui ratat de către lichidatorul falimentului, raportorul consideră că fâșia recurentului trebuie examinată numai sub aspectul articolului 8 din Convenție. 18. În ceea ce privește articolele 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4, Curtea arată că, în hotărârea sa n 362 din 2003, depus la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală pentru durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "avariat." 19. Curtea reamintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de către public și că aceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de către declaranții care utilizează această cale de atac în sensul articolului 35 1 din Convenție (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005 20). Întrucât reclamantul a omis să introducă o cale de atac în conformitate cu Legea Pinto, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenția nr. II. privind VIOLAREA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL nr. 21. 1, reclamantul se plânge de limitarea dreptului său de vot. Acest articol este astfel formulat Înaltele P ă r ț i contractante s-au angajat să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere la vot secret, în c o n d i ț ii care să asigure libera exprimare a p o zi ț ii poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Curtea ia notă de faptul că pierderea dreptului de vot ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, această hotărâre din 5 ianuarie 1995, reclamantul ar fi trebuit să-și prezinte plângerea până la 5 iulie 2000 cel târziu. În martie 2002, Curtea constată că această cauză este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIA PRIVIND RESPECTAREA VIETII Private și FAMILIALE 22. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private și de familie, în măsura în care, din cauza înscrierii numelui său în registrul celor care au suferit un accident, acesta nu poate exercita nici o activitate profesională sau comercială. În plus, el denunță faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea sa, care pune capăt acestor handicapuri personale, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. Acest articol este astfel formulat Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...). O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Despre admisibilitate 23. În ceea ce privește partea din acest litigiu referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea constată că reclamantul a omis să amâne această cauză și decide să respingă această parte a cererii pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. 24. În ceea ce privește restul cauzei, Curtea constată că acesta nu este în mod vădit întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 25. Curtea consideră că ansamblul incompetențelor care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registru antrenează în sine o interferență în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului care, ținând seama de natura automată a înscrierii, de lipsa unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incompetențelor aferente, precum și de intervalul de timp prevăzut pentru obținerea reabilitării, nu este care este necesară într-o societate democratică, astfel cum este definită la art. 8 alineatul (2) din Convenție; prin urmare, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIE 26. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac pentru a se plânge de incapacitatea de a da faliment. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitate 27. Curtea a remarcat că, în Hotărârea Bottaro c. Italia 56298/00, din 17 Iulie 2003), Comisia a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție din cauza absenței unei căi de atac efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la corespondență al reclamantului și, prin urmare, consideră că partea invocată de solicitant trebuie examinată numai în conformitate cu art. 13 din Convenție. 28. În al doilea rând, în ceea ce privește partea din litigiu privind limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr 1), a corespondenței (art. 8 din Convenție) și a libertății de circulație a reclamantului (art. 2 din Protocolul nr. 4), Curtea amintește că a încheiat la În ceea ce privește Convenția, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod evident nefondată conform art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește partea din litigiu care privește incapacitatea personală de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care suferă de un defect și care perseverează până la momentul reabilitării civile, Curtea constată că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. În fond 30. Curtea a tratat deja cazuri similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea Bottaro c. Italia 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003). 31. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea concluzionează că Õ a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Rău 33. Reclamantul înregistrează la 2 010 799,6 EUR (EUR) prejudiciul material și la 1 500 EUR 34. Guvernul contestă aceste pretenii. 35. Curtea nu a constatat o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge cererea. În ceea ce privește prejudiciul moral, aceasta consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările de Încălcarea dispozițiilor prezentei hotărâri oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă. Comisioane și cheltuieli de judecată 36. Reclamantul solicită, de asemenea, 80 799,60 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 37. Guvernul contestă aceste pretenții. 38. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 39. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 8 din convenție, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private a reclamantului și al articolului 13 din convenție, în ceea ce privește lipsa unei căi de atac pentru a se plânge de incompetențele personale care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit un accident, și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție A spus că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A spus că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 8 iunie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger ošjan M. Zupančič Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
COLLARILE c. ITALIE
(Requête n
o
10644/02)
ARRÊT
8 juin 2006
08/09/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Collarile c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan,
M.
E.
Myjer,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mai 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
10644/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Elvio Collarile («
le requérant
»), a saisi la Cour le 12 mars 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Daniela Collarile, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
3.
Le requérant alléguait la violation des articles 10 et 8 de la Convention, 1 du Protocole n
o
1, 2 du Protocole n
o
4, 6 § 1 et 13 de la Convention et 3 du Protocole n
o
1.
4.
Le 13 avril 2005, le président de la section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n
o
1, 2 du Protocole n
o
4, 6 § 1 et 13 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29
§
3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
I.
5.
Le requérant est né en 1936 et réside à Bénévent.
6.
Par un jugement déposé le 5 janvier 1995, le tribunal de Bénévent déclara la faillite du requérant. L’audience pour la vérification de l’état du passif de la faillite fut fixée au 19 septembre 1995.
7.
Le 25 janvier 1995, le requérant fit opposition à la déclaration de faillite.
8.
Par un jugement déposé le 5 septembre 2001, le tribunal rejeta cette opposition.
9.
Le 8 janvier 2002, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Naples. Une audience fut fixée au 10 octobre 2003.
10.
Entre-temps, l’audience de vérification de l’état passif de la faillite fut renvoyée à neuf reprises jusqu’au 29 avril 1999, date à laquelle l’état du passif de la faillite fut déclaré exécutoire et le comité des créanciers fut constitué.
11.
Les 18 septembre et 23 octobre 2001, le juge délégué («
le juge
») autorisa la vente aux enchères de certains biens faisant partie de la faillite.
12.
Selon les informations fournies par le Gouvernement le 31 mai 2005, la procédure de faillite était à cette date encore pendante.
II.
13.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 8 ET 10 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE, 1 DU PROTOCOLE N
o
o
4
14.
Invoquant les articles 8 et 10 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de la correspondance et de la limitation de sa liberté d’expression en raison de ce que la correspondance du failli est soumise au contrôle du syndic. Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, il se plaint que la déclaration de faillite l’a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
4, le requérant dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ces articles sont ainsi libellés
:
Article 8 de la Convention
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Article 10 de la Convention
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Article 2 du Protocole n
o
4
«
1.
Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.
2.
Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.
3.
L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
15.
Le Gouvernement soutient que le requérant aurait pu se plaindre des incapacités prolongées dérivant de sa mise en faillite devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n
o
362 de 2003.
16.
Le requérant observe que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite.
17.
Quant à l’article 10 de la Convention, la Cour relève d’emblée que cet article interdit essentiellement à un gouvernement d’empêcher quelqu’un de recevoir des informations auxquelles d’autres aspirent ou que d’autres peuvent consentir à lui fournir (voir
Leander c. Suède
, arrêt du 26 mars 1987, série A n
o
116, § 74). Toutefois, s’agissant dans le cas d’espèce du contrôle de la correspondance du failli par le syndic de la faillite, le rapporteur estime que le grief du requérant doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 8 de la Convention.
18.
Pour ce qui est des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n
o
1 et 2 du Protocole n
o
4, la Cour relève que, dans son arrêt n
o
362 de 2003, déposé le 14
janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.
19.
La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n
o
362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35
§
1 de la Convention (voir
Sgattoni c. Italie
, n
o
77132/01, § 48, 6
octobre 2005).
20.
Le requérant ayant omis d’introduire un recours conformément à la loi Pinto, cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§
1 et 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N
o
1
21.
Invoquant l’article 3 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de la limitation de son droit de vote. Cet article est ainsi libellé
:
«
Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.
»
La Cour note que la perte du droit de vote suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement datant du 5 janvier 1995, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 5 juillet 2000. La requête ayant été introduite le 12
mars 2002, la Cour constate que ce grief est tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE ET FAMILIALE
22.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de la vie privée et familiale dans la mesure où, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, il ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, il dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. Cet article est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
A.
Sur la recevabilité
23.
Quant à la partie de ce grief portant sur le droit au respect de la vie familiale, la Cour note que le requérant a omis d’étayer ce grief et décide de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
24.
Quant au restant du grief, la Cour constate que celui-ci n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
25.
La Cour considère que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de la vie privée du requérant qui, compte tenu de la nature automatique de l’inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, n’est pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.
La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
IV.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION
26.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’une voie de recours pour se plaindre des incapacités dérivant de la mise en faillite. Ces articles sont ainsi libellés
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
27.
La Cour note d’emblée que, dans l’arrêt
Bottaro c. Italie
(n
o
56298/00, du 17
juillet 2003), elle a constaté la violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du requérant. Elle estime donc que le grief soulevé par le requérant doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention.
28.
Ensuite, quant à la partie du grief concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n
o
1), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (article 2 du Protocole n
o
4), la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité de ces griefs. Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs «
défendables
» au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
29.
Quant à la partie du grief portant sur les incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
30.
La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir
Bottaro c. Italie
,
n
o
56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).
31.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
V.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
32.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
33.
Le requérant chiffre à 2
010
799,6 euros (EUR) le préjudice matériel et à 1
500
000 EUR le préjudice moral qu’il aurait subis.
34.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
35.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à toutes les circonstances de l’affaire, les
constats de
violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
36.
Le requérant demande également 80
799,60 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
37.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
38.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3
000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
39.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention, en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée du requérant, et 13 de la Convention, en ce qui concerne l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 3
000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
8 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
B
oštjan
Greffier
Président