SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CIARAMELLA c. ITALIA (solicitarea nr. 6597/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 iulie 2006 DEFINITIVF 11/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ciaramella c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, Ziemel, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 15 iunie 2006, renunță la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 6597/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Pietro Ciaramella ( reclamantul a sesizat Curtea la 29 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de domnul Silvio Ferrara și de domnul Massimisimiliano Ricciardi, avocați din Benevent. Guvernul italian ( La 23 septembrie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice obiecțiile întemeiate pe art. 8 și 13 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 în cadrul guvernului. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Procedura de faliment Reclamantul s-a născut în 1942 și se află în Moiano (Benevent). Prin hotărârea pronunțată la 15 februarie 1996, Tribunalul din Benevent a declarat falimentul reclamantului. La 6 martie 1996, sindicatul și-a acceptat mandatul. Între 5 aprilie 1996 și 26 iunie 1998, 42 de cereri de admitere la pasivul falimentului au fost depuse la instanță. Între timp, la 16 iulie 1996, lichidatorul i-a cerut judecătorului delegat (adică instanței judecătorești) autorizația de a semna un contract de închiriere cu societatea C 2, care a închiriat activitatea reclamantului înainte de falimentul acestuia. 10. În ziua următoare, judecătorul a respins cererea lichidatorului și, la 19 septembrie 1996, acesta își va reiniția cererea. 11. Lanțul de judecată pentru verificarea pasivului falimentului a fost stabilit la 19 noiembrie 1996 și apoi amânat de patru ori până la 8 octombrie 1998, data la care instanța a declarat pasivul falimentului executoriu. 12. Între timp, la 21 martie 1997, lichidatorul va reiniția în fața judecătorului cererea de autorizare a semnării unui contract de închiriere cu societatea C 2. 13. La 16 aprilie 1997, judecătorul a acceptat această cerere. 14. La 22 septembrie 1997, lichidatorul i-a cerut judecătorului să preleveze o sumă din contul curent al falimentului și, la 2 octombrie 1997, judecătorul a acceptat această cerere. 15. La 15 ianuarie 1998, judecătorul a autorizat plata unui avocat care reprezintă lichidatorul într-o procedură civilă 16. La 3 iunie 1998, reclamantul a solicitat judecătorului să beneficieze de o rentă viageră, având în vedere condițiile sale economice precare. 17. La 13 octombrie 1998, sindicatul a dat avizul său favorabil. 18. La 4 noiembrie 1998, domnul B.B. a opus la a statului de pasiv al falimentului. 19. La 10 decembrie 1998, lichidatorul a solicitat judecătorului să prelungească contractul de închiriere cu întreprinderea C 2. Între 22 februarie 1999 și 26 martie 2002, douăsprezece cereri tardive de admitere la pasivul falimentului au fost depuse în fața instanței. 21. Între timp, printr-o hotărâre din 12 octombrie 1999, instanța a acceptat cererea domnului B.B. 22. Conform informațiilor furnizate de solicitant, procedura era încă în curs de desfășurare la 19 mai 2004. 23. La 12 septembrie 2003, reclamantul a introdus o acțiune în fața instanței de apel din Roma în conformitate cu legea Pinto. El se plângea de durata procedurii, precum și de prelungirea incapacităților care au dus la faliment. 24. printr-o decizie depusă la 12 ianuarie 2004, instanța de apel, întrucât procedura era deosebit de complexă, a respins cererea reclamantului. 26. Conform informațiilor furnizate de solicitant, această procedură era pendinte la 10 mai 2006. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 27. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, §§ 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 8 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DREPTUL LA RESPECTAREA CORRESPUNDENȚEI RESPECTULUI, 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI 2 DIN PROTOCOLUL nr. 28. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența din cauza faptului că corespondența celui ratat este supusă controlului lichidatorului. Invocând art. 1 din Protocolul nr 1, acesta se plânge că declarația de faliment la a privat de bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt astfel formulate art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea... corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 2 din Protocolul nr. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, sau protecției drepturilor și libertăților d . 29. Guvernul susține că, întrucât reclamantul a introdus o cale de atac în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu legea Pinto, acesta nu se poate preface a fi victima încălcărilor pe care le-a invocat. 30. Reclamantul observă că legea Pinto nu constituie un mijloc eficient de recurs pentru a se plânge de durata incompetențelor personale care derivă din faliment. 31. Curtea arată că, în Hotărârea nr. 362 din 2003, depusă la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală referitoare la durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "avantaj." 32. Ea amintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de către public și că aceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de către tribunalele care recurg la această acțiune în sensul articolului 35 1 din convenție (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, Hotărârea din 6 octombrie 2005, § 48). 33. Curtea ia notă de faptul că, întrucât procedura de casare introdusă de solicitant în conformitate cu legea Pinto este pendinte la 10 mai 2006, această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNALT DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA RESPECTUL VIEȚII RĂSPUNSULUI LA RESPECTUL DE LA RECENTRATORUL 34. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private, în măsura în care, din cauza înscrierii numelui său în registrul celor care au suferit un accident, acesta nu poate exercita nicio activitate profesională sau comercială. În plus, el denunță faptul că, conform articolului 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea sa, care pune capăt acestor incompetențe personale, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Despre admisibilitate 35. Curtea constată că nu există un motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 36. Curtea consideră că ansamblul incapacităților care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registru antrenează, în sine, o interferență în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, care, ținând seama de natura automată a acestei înscrieri, de absența unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incapacităților aferente, precum și de intervalul de timp prevăzut pentru obținerea reabilitării, nu este este necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție; prin urmare, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 37. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acestuia pe parcursul întregii proceduri de faliment și până la momentul reabilitării sale. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 38. În ceea ce privește partea din cauza privind limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr 1), a corespondenței (art. 8 din Convenție) și a libertății de circulație a reclamantului (art. 2 din Protocolul nr 4), Curtea amintește că a încheiat la În ceea ce privește Convenția, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod evident nefondată conform art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 39. În ceea ce privește partea din litigiu care privește incapacitatea personală de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care suferă de un defect și care perseverează până la momentul reabilitării civile, Curtea constată că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. În fond 40. Curtea a tratat deja cazuri similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea Bottaro c. Italia 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003). 41. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea concluzionează că Õ a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. IV. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 42. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 068 EUR (EUR) prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. Această sumă corespunde salariului minim (pensie socială) pe care l-ar fi primit din declarația sa de faliment. De asemenea, reclamantul solicită 200 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 44. Guvernul contestă aceste revendicări. 45. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge cererea. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările de încălcare prevăzute în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă. 927,40 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, precum și 1 813,02 EUR pentru cheltuielile de judecată. 47. Guvernul contestă aceste pretenții. 48. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 49. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, ÎN L cererea admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile formulate la art. 8, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private a reclamantului și 13 din convenție, în ceea ce privește absența unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registru, și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenția spune că că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 iulie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger oštjan M. Zupančič Moduler Președintele
TROISIÈME SECTION
CIARAMELLA c. ITALIE
(Requête n
o
6597/03)
ARRÊT
6 juillet 2006
11/12/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ciaramella c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
E.
Myjer,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 juin 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
6597/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Pietro Ciaramella («
le requérant
»), a saisi la Cour le 29 janvier 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M
es
Silvio Ferrara et Massimiliano Ricciardi, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, son coagent, M. Francesco Crisafulli, et son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
3.
Le 23 septembre 2004, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention, 1 du Protocole n
o
1 et 2 du Protocole n
o
4 au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
1.
La procédure de faillite
5.
Le requérant est né en 1942 et réside à Moiano (Bénévent).
6.
Par un jugement déposé le 15 février 1996, le tribunal de Bénévent déclara la faillite du requérant.
7.
Le 6 mars 1996, le syndic accepta son mandat.
8.
Entre le 5 avril 1996 et le 26 juin 1998, quarante-deux demandes d’admission au passif de la faillite furent introduites devant le tribunal.
9.
Entre-temps, le 16 juillet 1996, le syndic demanda au juge délégué («
le juge
») l’autorisation de signer un contrat de location avec la société C
2, laquelle avait loué l’activité du requérant avant la mise en faillite de celui-ci.
10.
Le jour suivant, le juge rejeta la demande du syndic et, le 19
septembre 1996, celui-ci réitéra sa demande.
11.
L’audience pour la vérification du passif de la faillite fut fixée au 19
novembre 1996 et ensuite reportée à quatre reprises jusqu’au 8 octobre 1998, date à laquelle le tribunal déclara le passif de la faillite exécutoire.
12.
Entre-temps, le 21 mars 1997, le syndic réitéra devant le juge la demande d’autorisation de signature d’un contrat de location avec la société C 2.
13.
Le 16 avril 1997, le juge fit droit à cette demande.
14.
Le 22 septembre 1997, le syndic demanda au juge de prélever une somme du compte courant de la faillite et, le 2 octobre 1997, le juge fit droit à cette demande.
15.
Le 15 janvier 1998, le juge autorisa le paiement d’un avocat représentant le syndic dans une procédure civile.
16.
Le 3 juin 1998, le requérant demanda au juge à bénéficier d’une rente viagère, compte tenu de ses conditions économiques précaires.
17.
Le 13 octobre 1998, le syndic donna son avis favorable.
18.
Le 4 novembre 1998, M. B.B. fit opposition à l’état du passif de la faillite.
19.
Le 10 décembre 1998, le syndic demanda au juge de proroger le contrat de location avec la société C 2.
20.
Entre le 22 février 1999 et le 26 mars 2002, douze demandes tardives d’admission au passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.
21.
Entre-temps, par un jugement du 12 octobre 1999, le tribunal fit droit à la demande de M. B.B.
22.
Selon les informations fournies par le requérant, la procédure était encore pendante au 19 mai 2004.
2.
La procédure introduite conformément à la loi Pinto
23.
Le 12 septembre 2003, le requérant introduisit un recours devant la cour d’appel de Rome conformément à la loi Pinto. Il se plaignait de la durée de la procédure ainsi que du prolongement des incapacités dérivant de sa mise en faillite.
24.
Par une décision déposée le 12 janvier 2004, la cour d’appel, considérant que la procédure était particulièrement complexe, rejeta la demande du requérant.
25.
Le 24 janvier 2004, le requérant se pourvut en cassation.
26.
Selon les informations fournies par le requérant, cette procédure était pendante au 10 mai 2006.
II.
27.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE DU REQUÉRANT, 1 DU PROTOCOLE N
o
o
4
28.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa correspondance en raison de ce que la correspondance du failli est soumise au contrôle du syndic. Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, il se plaint que la déclaration de faillite l’a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
4, le requérant dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ces articles sont ainsi libellés
:
Article 8 de la Convention
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Article 2 du Protocole n
o
4
«
1.
Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.
2.
Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.
3.
L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
29.
Le Gouvernement soutient que, le requérant ayant introduit un recours devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto, il ne peut pas se prétendre victime des violations qu’il allègue.
30.
Le requérant observe que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite.
31.
La Cour relève que, dans son arrêt n
o
362 de 2003, déposé le 14
janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.
32.
Elle rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n
o
362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35
§
1 de la Convention (voir
Sgattoni c. Italie
, n
o
77132/01, arrêt du 6
octobre 2005, § 48).
33.
La Cour note que, la procédure en cassation introduite par le requérant conformément à la loi Pinto étant pendante au 10 mai 2006, cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE DU REQUÉRANT
34.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée dans la mesure où, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, il ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, il dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 de la Convention est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
A.
Sur la recevabilité
35.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
36.
La Cour considère que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de la vie privée du requérant qui, compte tenu de la nature automatique de ladite inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, n’est pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.
La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
37.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités patrimoniales et personnelles le touchant pendant toute la procédure de faillite et jusqu’à l’obtention de sa réhabilitation. Cet article est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
38.
Quant à la partie du grief concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n
o
1), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (article 2 du Protocole n
o
4), la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité de ces griefs. Partant, elle estime que, ne s’agissant pas de griefs «
défendables
» au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
39.
Quant à la partie du grief portant sur les incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
40.
La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir
Bottaro c. Italie
,
n
o
56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).
41.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
42.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
43.
Le requérant présente une expertise chiffrant à 88
068 euros (EUR) le préjudice matériel qu’il aurait subi. Cette somme correspond au salaire minimum (
pensione sociale
) qu’il aurait reçu à partir de sa déclaration de faillite. Le requérant réclame aussi 200
000 EUR pour le dommage moral qu’il aurait subi.
44.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
45.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à toutes les circonstances de l’affaire, les
constats de
violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
46.
Le requérant demande également 29
927,40 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour ainsi que 1
813,02 EUR pour les frais d’expertise.
47.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
48.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
49.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8, en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée du requérant, et 13 de la Convention, en ce qui concerne l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
B
oštjan
Greffier
Président