ÎCCJ, Secția penală

Asupra

plângerii penale de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Petiționarul

C.G.E. a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

solicitând efectuarea de cercetări penale față de I.B., fost Procuror General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul

infracțiunilor

prev. de

art. 246 C. pen., art.

247 C. pen., art. 249 C. pen. și art. 289 C. pen. și față de C.D., fost

Ministru al Justiției, sub aspectul infracțiunilor

prev.

de

art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 249 C.

pen. și art. 289 C. pen.

În

cuprinsul plângerii formulate petiționarul a arătat că în cursul anului 2004, a

adresat Ministrului Justiției mai multe memorii, solicitându-i să ceară

procurorului general promovarea recursului în anulare cu privire la sentința

penală nr. 926 din 23 mai 1996 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă prin

respingerea căilor de atac. Cererile petiționarului au fost trimise Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta susținând că Procurorul

General I.B., Ie-a respins în mod nejustificat, comunicându-i că nu s-au

constatat motive pentru promovarea recursului în anulare.

Prin rezoluția cu nr. 1161/P/2008 din 28 ianuarie

2009 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în temeiul

prevederilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de:

- B.I.,

procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub

aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

abuz în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi,

neglijență în serviciu și fals intelectual, prevăzute de art. 246

C.

pen., art. 247 C. pen., art. 249 C. pen. și art. 289 C. pen.;

- C.D., fost Ministru al Justiției, sub

aspectul

infracțiunilor de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, abuz

în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi și neglijență în serviciu, prevăzute de art. 246 C. pen., art. 247 C.

pen., art. 249 C. pen.

Împotriva rezoluției cu nr. 1161/P/2008 din 28

ianuarie 2009, petiționarul C.G.E. a formulat plângere adresată procurorului

șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, în baza art. 278 C. proc.

pen., a respins-o ca neîntemeiată, prin rezoluția cu nr. 2149/1099/11/2/2009

din 12 martie 2009.

În conformitate cu

disp. art. 2781

C. proc. pen.,

nemulțumit de soluția de neurmărire penală dată de parchet, petiționarul C.G.E.

s-a adresat cu plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție, competentă să

judece cauza în primă instanță, solicitând admiterea plângerii, desființarea

rezoluției nr. 1161/P/2008 din 28 ianuarie 2009 și trimiterea cauzei la parchet

în

vederea începerii urmăririi penale față

de ambii intimați sub aspectul

faptelor sesizate.

Verificând rezoluția atacată, pe baza

lucrărilor și a materialului din dosarul nr. 1161/P/2008 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, conform art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că plângerea formulată de petiționarul C.G.E. este nefondată.

Ca o garanție a respectării legalității în

procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană

nemulțumită de soluțiile de neurmărire penală dispuse de procuror să facă

plângere împotriva acestora.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel

de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate.

Accesul liber la justiție este reglementat de

legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa

judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să

judece cauza în primă instanță, așa cum de altfel, a procedat și petiționarul

prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de fată.

Înalta Curte constată că, pentru a se putea

începe urmărirea penală este necesară îndeplinirea a două condiții:

Prima condiție constă din existenta acelui

minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a

săvârșit, în mod cert, o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală

poate deține informațiile, fie direct din

sesizarea făcută, fie din actele

premergătoare desfășurate ulterior

sesizării.

Cea de a doua condiție necesară începerii

urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența

cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în

art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b

1

).

Intervenția unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost

sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în

urma sesizării, poate determina ca, în locul începerii urmăririi penale, să

funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Din actele premergătoare efectuate în

cauză a rezultat că, în cursul anului 2004 petiționarul C.G.E. a formulat mai

multe memorii adresate Ministrului Justiției, în care a criticat soluțiile

dispuse prin sentințele penale nr. 1568 din 12 octombrie 2003 și nr. 926 din 23

mai 1996 ale Judecătoriei Buzău, rămase definitive, solicitând promovarea

recursului în anulare în aceste cauze.

Avându-se în vedere dispozițiile legale

în vigoare la acea dată (art. 409 C. proc. pen.), potrivit cărora doar

Ministerul Public avea dreptul și îndatorirea de a promova, în condițiile

legii, calea de atac a recursului în anulare, cererile petiționarului au fost

înaintate de către

Ministrul Justiției

C.D., Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, spre

competentă soluționare.

După strângerea datelor informative

necesare și examinarea dosarelor de către procurori din cadrul Secției Judiciar

Penale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

constatându-se că nu este incident nici unul din

cazurile de recurs în

anulare prevăzute în art. 410 C. proc. pen.

(dispoziție legală în prezent abrogată prin Legea nr. 576/2004), i s-a

comunicat petiționarului că, nu sunt motive pentru a putea fi promovată calea

extraordinară de atac a recursului în anulare, sentințele penale criticate

fiind legale și temeinice (a se vedea în acest sens adresele nr. 1415/232/2004

din 31 martie 2004 și nr. 21297/4115/2004 din 27 septembrie 2004 ale

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Judiciar

Penală).

Întrucât actele premergătoare începerii

urmăririi penale

efectuate în cauză au

stabilit, în mod neechivoc că, fostul Ministru al

Justiției - C.D. și

fostul Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție au acționat în cadrul și cu respectarea legii, exercitându-și

atribuțiile specifice funcțiilor încredințate, nesăvârșind vreo faptă cu

conotație penală, Înalta Curte constată că soluția de netrimitere în judecată a

acestora este corectă, neexistând temei pentru desființarea acesteia.

Împrejurarea că petiționarul este

nemulțumit de soluția adoptată în dosarul 1161 /P/2008 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, de neînceperea urmăririi penale față de cei doi magistrați, nu

poate conduce în nici un caz la concluzia întrunirii elementelor constitutive

ale infracțiunilor pe care acesta Ie-a indicat în plângerea formulată.

Interpretarea și evaluarea probelor administrate într-o cauză, fie de organele

de poliție, fie de procuror ori de instanța de judecată este atributul

organelor judiciare, iar împotriva unor soluții ori hotărâri considerate ca

nelegale și netemeinice, atât dispozițiile constituționale cât și cele

procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau

extraordinare de atac, dar numai în condițiile legii.

A admite altfel, ar însemna că s-ar

deschide alte căi de atac, în afara celor ordinare și extraordinare, prevăzute

de legislația în vigoare, fapt ce ar crea un vădit dezechilibru în întreg

sistemul judiciar.

Posibilitatea formulării unor plângeri

împotriva reprezentanților parchetului ce au instrumentat cauze penale sau au

formulat concluzii în instanță ori împotriva membrilor completelor de judecată

ce s-au pronunțat într-o cauză, reprezintă un drept constituțional al

petiționarului, însă acesta nu echivalează cu

exercitarea unui control

asupra legalității și temeiniciei soluțiilor

pronunțate.

Magistratul se află în afara raportului

juridic dedus judecății și înfăptuiește justiția în numele legii, fiind

independent față de părți, iar soluțiile pe care le adoptă ori hotărârile pe

care le pronunță pot fi atacate ori îndreptate doar prin căile prevăzute de

lege.

Pe de altă parte, soluțiile dispuse de

procurori pot fi infirmate numai urmare controlului ierarhic și jurisdicțional

al acestora, iar nu prin angajarea răspunderii penale a procurorului care a

efectuat urmărirea penală într-o cauză, câtă vreme nu s-a dovedit

reaua-credință a magistratului în adoptarea soluției dispuse.

Mai mult,

prin recurgerea la calea plângerii penale, după ce au

fost

parcurse toate căile legale de atac, împotriva persoanelor care îndeplinesc o

activitate de jurisdicție, pentru soluțiile pronunțate în cadrul acesteia, se

creează posibilitatea unui comportament abuziv al părților de rea credință,

precum și o reală insecuritate juridică.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte, în conformitate cu prevederile art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen. va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

C.G.E. împotriva rezoluției nr. 1161 /P/2008 din 28 ianuarie 2009 dată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică.

Va menține rezoluția atacată.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va obliga petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționarul C.G.E. împotriva rezoluției nr. 1161 /P/2008 din 28

ianuarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Menține rezoluția

atacată.

Obligă petiționarul la plata sumei de

100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 25

mai 2009.