ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2178/2010

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 12 din 18 februarie 2010 Curtea Apel Alba Iulia a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul H.G. împotriva rezoluției din 12 noiembrie 2009 dispuse de procuror în dosarul nr. 729/P/2009, menținând rezoluția atacată. A obligat pe petent să plătească statului suma de 50 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat. A obligat pe petent să plătească fiecărui intimat suma de câte 285 lei, reprezentând cheltuieli judiciare făcute de intimați. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele: Prin rezoluția din 12 noiembrie 2009 dată de procuror în dosarul nr. 729/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. d) C. proc.

pen. pentru săvâr șirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen. de către A.M., T.A., P.N., M.C. , D.I., L.V. și P.M. De asemenea s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru a verifica și dispune măsurile legale, privind tergiversarea soluționării cauzei, oportunitatea ridicării sechestrului asigurător și a restituirii unor bunuri. Pentru a dispune astfel, procurorul a reținut următoarele: Numitul H.G. a formulat plângere penală împotriva sus numiților, lucrători de poliție care au participat la efectuarea unor percheziții dom iciliare la trei imobile care îi aparțin, pe raza localităților Crișcior și Brad, din jud ețul Hunedoara.

Persoana vătămată a susținut că i-au fost ridicate mai multe documente și înscrisuri pe care le avea și care nu prezentau interes în cauza în care este cercetat în calitate de învinuit, iar apoi au fost publicate pe site-ul Poliției Române, cauzându-i prejudicii morale. Din actele premergătoare au rezultat următoarele : Persoana vătămată H.G. a fost cercetată în dosarul penal nr . 205/P/2OO9 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, cu privire la sustragerea unor bunuri susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural na țional-categoria tezaur, motiv pentru care a solicitat instanței autorizarea efectuării unor percheziții la trei imobile aparținând acestuia. Judecătoria Deva a admis solicitarea parchetului, iar la data de 16 iunie 2009 au fost emise autorizații de percheziții la trei locații ale persoanei vătămate de pe raza localităților Brad și Crișcior, județul Hunedoara.

In urma perchezițiilor lucrătorii de poliție susmenționați au întocmit un număr de trei procese verbale în prezența martorilor asistenți, în care au fost consemnate aspectele constatate și documentele ridicate cu acest prilej și nu au exi stat obiecțiuni, din partea părților prezente, a martorilor asistenți, cu privire la cel e consemnate în procesele-verbale. Având în vedere cele de mai sus, nu s-a putut reține în sarcina lucrătorilor de poliție, săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală. In ceea ce privesc obiecțiunile persoanei vătămate cu privire la tergiversarea cauzei, încadrarea juridică, ridicarea sechestrului aplicat și restituirea unor înscrisuri, s-a sesizat conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara spre competentă soluționare.

Împotriva rezoluției procurorului a formulat plângere petentul, iar în te meiul art. 278 C. proc. pen. plângerea a fost soluționată de Procurorul general al Pa rchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dispunându-se respingerea plângerii apreciindu-se că nu există dovezi din care să rezulte că polițiștii au fost de rea credință când au efectuat operațiile și actele judiciare pe care persoana vătămată le contestă, dar se impune ca m emoriile formulate să fie analizate ca plângeri împotriva actelor procedurale de că tre organele competente. Nemulțumit de modul de soluționare al plângerilor sale, petentul H.G. s-a adresat instanței de judecată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen.

Instanța de fond a apreciat că nu sunt indicii din care să rezulte presupunerea rezonabilă că lucrătorii de poliție, cu știință, nu și-au îndeplinit sau și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu cu ocazia efectuării perchezițiilor, cauzând o vătămare intereselor legale ale petentului. De asemenea, s-a apreciat că în mod justificat procurorul a considerat memoriile depuse ulterior de petent (s-au ridicat documente care nu au legătură cu cauza, i s-a spart ușa de la intrare, a fost interogat într-o încăpere nepotrivită, s-a aplicat un sechestru ilegal, se tergiversează cauza nu i s-a restituit o parte din bunurile ridicate, au fost expuse public pe site-ul poliției bunuri ce-i aparțin ca fiind furate, i s-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție), ca fiind plângeri împotriva măsurilor procesuale și actelor procedurale, și, pe cale de consecință, le-a trimis organelor spre competentă soluționare.

Împotriva acestei hotărârii, în termen legal, a declarat recurs petentul H.G., solicitând, în principal admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea plângerii așa cum a fost formulată, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În motivele de recurs petentul arată că, în mod greșit s-a reținut că ar fi formulat plângere împotriva intimaților, când în realitate, nu a nominalizat nici o persoană, ci a solicitat identificarea persoanelor vinovate din cadrul IPJ Hunedoara care s-au făcut vinovate de abuzuri cu ocazia anchetei penale desfășurate în dosarul nr. 205/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara. De asemenea nu a formulat plângere pentru anumite infracțiuni, a solicitat să se ia act de abuzurile săvârșite împotriva sa.

Petentul apreciază că, atât rezoluțiile procurorului, cât și sentința sunt nemotivate, nerăspunzându-i-se la toate aspectele învederate. La dosarul cauzei petentul H.G. a depus note scrise. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul petentului (care nu a indicat niciun caz de casare prevăzut de Codul de procedură penală), prin prisma criticilor invocate, cât și din oficiu conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen. , sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act, ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane". În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către intimați. Or, potrivit art. 1 C. proc.

pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală". Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale". Totodată, potrivit art. 62 C. proc.

pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe". Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc.

pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată". În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Critica petentului referitoare la reținerea greșită că ar fi formulat plângere împotriva intimaților A.M., T.A., P.N., M.C., D.I., L.V.

și P.M. pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în realitate, nemenționând vreo persoană sau vreo infracțiune este fondată. Este adevărat că petentul s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu o plângere fără a menționa vreo persoană sau vreo încadrare în drept a faptelor presupus penale a fi săvârșite, dar prin ordonanța procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia din 28 august 204 (f.83 dosar parchet) s-a menționat faptul că i se va pune în vedere persoanei vătămate să-și precizeze plângerea formulată sub aspectul nominalizări ofițerilor de poliție față de care înțelege să formuleze plângere penală (se va da numele și prenumele lucrătorilor de poliție, precum și infracțiunile pe care le reclamă).

Ulterior, la 18 septembrie 2009 în declarația sa olografă, (fila 48) petentul a învederat că nu este în măsură să indice numele persoanelor, însă acestea pot fi identificate de organele de poliție din înscrisurile aflate în dosarul în care este cercetat și, de asemenea, încadrarea juridică în drept a faptelor urmează a fi făcută de către organele care-i cercetează plângerea. Astfel, din înscrisurile existente la dosar, raportat și la conținutul plângerii petentului, organele de poliție judiciară au identificat persoanele vizate în plângere de către petent, și au stabilit încadrarea în drept a faptei, corespunzătoare situației de fapt relatate. Astfel, se reține că intimații A.M., T.A., P.N., M.C., D.I., L.V.

și P.M., lucrători de poliție, au participat la efectuarea unor percheziții domiciliare la trei imobile care-i aparțin petentului pe raza localităților Crișcior și Brad din județul Hunedoara. Petentul a învederat că i-au fost ridicate mai multe documente și înscrisuri pe care le avea și care nu prezentau interes în cauza în care este cercetat, că i s-a spart ușa de la intrare și că au fost postate informații necorespunzătoare de pe siteul Poliției, fapt ce i-a prejudiciat grav imaginea. Din actele premergătoare efectuate în cauză, nu a rezultat săvârșirea vreunei fapte de natură penală a fi săvârșite de lucrători de poliție.

Astfel la baza perchezițiilor efectuate au stat autorizații de percheziție, emise de Judecătoria Deva, la 16 iunie 2009 în care se menționează că acestea au fost date în vederea „ridicării bunurilor sustrase și care sunt susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural național, categoria tezaur, pentru identificarea și ridicarea documentelor prin care au fost valorificate astfel de bunuri, pentru identificarea și ridicarea actelor de proprietate pentru bunurile care au fost expropriate ilegal, pentru ridicarea și indicarea unor informații, în format electronic, stocate în computerele personale sau de serviciu ale învinuitului care conțin date și documente în legătură cu bunurile , activele de proprietate și actele de export”.

După cum se poate observa, lucrătorii de poliție, în conformitate cu conținutul autorizației de percheziție au urmărit în principal, găsirea și ridicarea unor obiecte, înscrisuri și bunuri care aveau legătură cu înstrăinarea unor obiecte susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural național, ridicând, în acest sens bunurile menționate în procesul-verbal de percheziție, respectând cadrul legislativ în vigoare. În procesul - verbal de percheziție (deși au fost de față și reprezentanții legal ai societății, cât și viitoarea soție a petentului) nu s-au făcut obiecțiuni cu privire la modul de efectuare al percheziției și nici la conținutul procesului verbal.

Cu privire la mențiunile făcute pe site-ul Poliției Române, acestea nu încalcă prezumția de nevinovăție de care se bucură orice persoană, deoarece nu se fac afirmații în sensul vinovăției petentului pentru săvârșirea vreunei infracțiuni, ci conțin informări aduse la cunoștința publicului, cu privire la ancheta penală în desfășurare, fiind în conformitate cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (aceste informări fiind făcute cu discreție și rezerve, așa cum impune principiul respectării prezumției de nevinovăție). Mai mult, petentul a putut combate aceste informări, la rândul său acordând în presă diverse interviuri și declarații pe această temă. Din actele dosarului nu rezultă că magistrații ar fi fost influențați în vreun fel de aceste informări ale Poliției, făcute în presă, aceștia dispunând, în mod normal de o pregătire și de o experiență care le permite să respingă orice sugestie din afara procesului (Priebke împ.

Italiei). Faptul că organele de poliție au pătruns în locuința petentului, fără ca acesta să fie prezent și prin forțarea ușii de acces nu reprezintă o încălcare a vreunui drept al acestuia, atâta timp cât această procedură, este prevăzută de lege (a avut la bază o autorizație dată de un judecător care îndeplinea condițiile de imparțialitate și independență) și era necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit (identificarea unor bunuri, acte ce priveau patrimoniul național). Restrângerea unor drepturi petentului a fost aplicată doar în scopul pentru care a fost prevăzută, având la bază și o serie de reguli tactice, pe care organele de poliție le-au aplicat. Astfel nu se poate vorbi de o încălcare a vreunui drept prevăzut de art. 2 paragraf 2 din CEDO.

Cu privire la critica petentului privind nemotivarea rezoluțiilor, cât și a sentinței, aceasta apare ca fiind nefondată, judecătorul, cât și procurorul, motivând atât în fapt, cât și în drept soluțiile, răspunzând în mod logic și argumentat tuturor criticilor formulate de către acesta. Aspectele privind spargerea ușii de la intrare, interogarea sa într-o încăpere nepotrivită, aplicarea unui sechestru asigurator în mod ilegal, tergiversarea cauzei, nerestituirea unei părți din bunurile ridicate expunerea bunurilor furate pe site-ul poliției nu au făcut obiectul cercetărilor efectuate în cadrul actelor premergătoare, procurorul, prin rezoluție a considerat aceste aspecte prezentate în memorii ca fiind plângeri directe și le-a trimis organelor competente a le cerceta.

Astfel, instanța fiind investită doar cu cele menționate în rezoluție, nu a analizat aceste aspecte, ele urmând a face obiectul unor alte rezoluții ale procurorilor. În consecință, respingând plângerea sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzută în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută în art. 278 1 C. pen. având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. pen., în raport cu cercetarea efectuată în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare în condițiile determinate de legea procesul penală.

Petentul, nepropunând și neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organele de urmărire penală și de către instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu de către intimați , așa încât, simplele afirmații ale petentului, nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru cele ce preced conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Curtea va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către stat conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul H.G. împotriva sentinței penale nr. 12 din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședința publică, azi 3 iunie 2010