ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2178/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2178/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 12 din 18 februarie 2010

Curtea Apel Alba Iulia a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul H.G.

împotriva rezoluției din 12 noiembrie 2009 dispuse de procuror în dosarul nr. 729/P/2009,

menținând rezoluția atacată.

A obligat pe petent să plătească

statului suma de 50 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.

A obligat pe petent să plătească

fiecărui intimat suma de câte 285 lei, reprezentând cheltuieli judiciare făcute

de intimați.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rezoluția

din 12 noiembrie 2009 dată de procuror în dosarul nr. 729/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin.

(4) și art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvâr

șirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzute și pedepsite

de art. 246

C.

pen.

de către A.M., T.A., P.N., M.C.

, D.I., L.V. și P.M.

De asemenea s-a dispus sesizarea

Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru a verifica și dispune

măsurile legale, privind tergiversarea soluționării cauzei, oportunitatea

ridicării sechestrului asigurător și a restituirii unor bunuri.

Pentru a

dispune astfel, procurorul a reținut următoarele:

Numitul H.G. a formulat plângere penală

împotriva sus

numiților, lucrători de poliție

care au participat la efectuarea unor percheziții dom

iciliare la trei imobile care îi aparțin, pe raza

localităților Crișcior și Brad, din jud

ețul Hunedoara.

Persoana vătămată a susținut că i-au

fost ridicate mai multe documente și înscrisuri pe care le avea și care nu

prezentau interes în cauza în care este cercetat în calitate de învinuit, iar

apoi au fost publicate pe site-ul Poliției Române, cauzându-i prejudicii

morale.

Din actele premergătoare au rezultat

următoarele :

Persoana vătămată H.G. a fost

cercetată în dosarul penal nr

. 205/P/2OO9

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, cu privire la sustragerea unor

bunuri susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural na

țional-categoria

tezaur, motiv pentru care a solicitat instanței autorizarea efectuării unor

percheziții la trei imobile aparținând acestuia.

Judecătoria

Deva a admis solicitarea parchetului, iar la data de 16 iunie 2009 au

fost emise autorizații de

percheziții la trei locații ale persoanei vătămate de pe raza localităților

Brad și Crișcior, județul Hunedoara.

In urma perchezițiilor lucrătorii de

poliție susmenționați au întocmit un număr de trei procese verbale în prezența

martorilor asistenți, în care au fost consemnate aspectele constatate și

documentele ridicate cu acest prilej și nu au exi

stat obiecțiuni, din partea părților prezente, a martorilor asistenți,

cu privire la cel

e consemnate în procesele-verbale.

Având în

vedere cele de mai sus, nu s-a putut reține în sarcina lucrătorilor de poliție,

săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală.

In ceea ce privesc obiecțiunile persoanei

vătămate cu privire la tergiversarea cauzei, încadrarea juridică, ridicarea sechestrului

aplicat și restituirea unor înscrisuri, s-a sesizat conducerea Parchetului de

pe lângă Tribunalul Hunedoara spre competentă soluționare.

Împotriva rezoluției procurorului a

formulat plângere petentul, iar în te

meiul

art. 278 C. proc. pen. plângerea a fost soluționată de Procurorul general al Pa

rchetului

de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dispunându-se respingerea plângerii

apreciindu-se că nu există dovezi din care să rezulte că polițiștii au fost de

rea credință când au efectuat operațiile și actele judiciare pe care persoana

vătămată le contestă, dar se impune ca m

emoriile

formulate să fie analizate ca plângeri împotriva actelor procedurale de că

tre

organele competente.

Nemulțumit de modul de soluționare al

plângerilor sale, petentul H.G. s-a adresat instanței de judecată în condițiile

art. 278

1

C. proc. pen.

Instanța de fond a apreciat că nu sunt indicii

din care să rezulte presupunerea rezonabilă că lucrătorii de poliție, cu

știință, nu și-au îndeplinit sau și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de

serviciu cu ocazia efectuării perchezițiilor, cauzând o vătămare intereselor

legale ale petentului.

De asemenea, s-a apreciat că în mod justificat

procurorul a considerat memoriile depuse ulterior de petent (s-au ridicat

documente care nu au legătură cu cauza, i s-a spart ușa de la intrare, a fost

interogat într-o încăpere nepotrivită, s-a aplicat un sechestru ilegal, se

tergiversează cauza nu i s-a restituit o parte din bunurile ridicate, au fost

expuse public pe site-ul poliției bunuri ce-i aparțin ca fiind furate, i s-a

încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție), ca fiind plângeri împotriva

măsurilor procesuale și actelor procedurale, și, pe cale de consecință, le-a

trimis organelor spre competentă soluționare.

Împotriva acestei hotărârii, în termen legal, a

declarat recurs petentul H.G., solicitând, în principal admiterea recursului,

casarea sentinței și admiterea plângerii așa cum a fost formulată, iar în

subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În motivele de recurs petentul arată că, în mod

greșit s-a reținut că ar fi formulat plângere împotriva intimaților, când în

realitate, nu a nominalizat nici o persoană, ci a solicitat identificarea

persoanelor vinovate din cadrul IPJ Hunedoara care s-au făcut vinovate de

abuzuri cu ocazia anchetei penale desfășurate în dosarul nr. 205/P/2005 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara.

De asemenea nu a formulat plângere pentru

anumite infracțiuni, a solicitat să se ia act de abuzurile săvârșite împotriva

sa.

Petentul apreciază că, atât rezoluțiile

procurorului, cât și sentința sunt nemotivate, nerăspunzându-i-se la toate

aspectele învederate.

La dosarul cauzei petentul H.G. a depus note

scrise.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

recursul petentului (care nu a indicat niciun caz de casare prevăzut de Codul

de procedură penală), prin prisma criticilor invocate, cât și din oficiu

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat

pentru următoarele considerente:

Este adevărat

că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un

funcționar

public, prin

exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o

astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea

că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația

apărării

legalității în exercitarea

atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare,

prin art. 246

C. pen.

, sub denumirea marginală „abuzul în serviciu

contra intereselor

persoanelor" a fost incriminată „fapta

funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu

știință, nu îndeplinește un act, ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin

aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".

În cauză, probatoriul administrat nu

a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de

serviciu de către intimați.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen.,

„procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor

care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o

infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".

Din economia textului menționat

rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci

exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care

a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin.

(2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii

penale".

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen.,

„în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de

judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de

probe".

Așadar, în raport cu textele

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să

armonizeze interesul apărării sociale, cu

interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să

nu

suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la

prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată".

În vederea realizării obiectului

urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea

procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în

unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent

efectuează acte

premergătoare

și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C.

proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

În raport cu

această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și,

respectiv, declanșarea

procesului

penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea

penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatându-se inexistența

infracțiunii sesizate în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în

sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea,

sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța

de fond a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică.

Critica

petentului referitoare la reținerea greșită că ar fi formulat plângere

împotriva intimaților

A.M.,

T.A., P.N., M.C., D.I., L.V. și P.M. pentru infracțiunea de abuz în serviciu,

în realitate, nemenționând vreo persoană sau vreo infracțiune este fondată.

Este adevărat că petentul s-a

adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu o plângere fără a

menționa vreo persoană sau vreo încadrare în drept a faptelor presupus penale a

fi săvârșite, dar prin ordonanța procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia din 28 august 204 (f.83 dosar parchet) s-a

menționat faptul că i se va pune în vedere persoanei vătămate să-și precizeze

plângerea formulată sub aspectul nominalizări ofițerilor de poliție față de

care înțelege să formuleze plângere penală (se va da numele și prenumele

lucrătorilor de poliție, precum și infracțiunile pe care le reclamă).

Ulterior, la 18 septembrie 2009 în

declarația sa olografă, (fila 48) petentul a învederat că nu este în măsură să

indice numele persoanelor, însă acestea pot fi identificate de organele de

poliție din înscrisurile aflate în dosarul în care este cercetat și, de

asemenea, încadrarea juridică în drept a faptelor urmează a fi făcută de către

organele care-i cercetează plângerea.

Astfel, din înscrisurile existente

la dosar, raportat și la conținutul plângerii petentului, organele de poliție

judiciară au identificat persoanele vizate în plângere de către petent, și au

stabilit încadrarea în drept a faptei, corespunzătoare situației de fapt

relatate.

Astfel, se reține că intimații A.M.,

T.A., P.N., M.C., D.I., L.V. și P.M., lucrători de poliție, au participat la

efectuarea unor percheziții domiciliare la trei imobile care-i aparțin petentului

pe raza localităților Crișcior și Brad din județul Hunedoara.

Petentul a învederat că i-au fost ridicate

mai multe documente și înscrisuri pe care le avea și care nu prezentau interes

în cauza în care este cercetat, că i s-a spart ușa de la intrare și că au fost

postate informații necorespunzătoare de pe siteul Poliției, fapt ce i-a

prejudiciat grav imaginea.

Din actele premergătoare efectuate

în cauză, nu a rezultat săvârșirea vreunei fapte de natură penală a fi

săvârșite de lucrători de poliție.

Astfel la baza perchezițiilor

efectuate au stat autorizații de percheziție, emise de Judecătoria Deva, la 16

iunie 2009 în care se menționează că acestea au fost date în vederea „ridicării

bunurilor sustrase și care sunt susceptibile de a face parte din patrimoniul

cultural național, categoria tezaur, pentru identificarea și ridicarea documentelor

prin care au fost valorificate astfel de bunuri, pentru identificarea și ridicarea

actelor de proprietate pentru bunurile care au fost expropriate ilegal, pentru ridicarea

și indicarea unor informații, în format electronic, stocate în computerele

personale sau de serviciu ale învinuitului care conțin date și documente în

legătură cu bunurile , activele de proprietate și actele de export”.

După cum se poate observa,

lucrătorii de poliție, în conformitate cu conținutul autorizației de

percheziție au urmărit în principal, găsirea și ridicarea unor obiecte,

înscrisuri și bunuri care aveau legătură cu înstrăinarea unor obiecte

susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural național, ridicând, în acest

sens bunurile menționate în procesul-verbal de percheziție, respectând cadrul

legislativ în vigoare.

În procesul - verbal de percheziție

(deși au fost de față și reprezentanții legal ai societății, cât și viitoarea

soție a petentului) nu s-au făcut obiecțiuni cu privire la modul de efectuare

al percheziției și nici la conținutul procesului verbal.

Cu privire la mențiunile făcute pe

site-ul Poliției Române, acestea nu încalcă prezumția de nevinovăție de care se

bucură orice persoană, deoarece nu se fac afirmații în sensul vinovăției

petentului pentru săvârșirea vreunei infracțiuni, ci conțin informări aduse la

cunoștința publicului, cu privire la ancheta penală în desfășurare, fiind în

conformitate cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (aceste informări fiind făcute cu discreție și rezerve, așa cum impune

principiul respectării prezumției de nevinovăție).

Mai mult, petentul a putut combate

aceste informări, la rândul său acordând în presă diverse interviuri și declarații

pe această temă. Din actele dosarului nu rezultă că magistrații ar fi fost

influențați în vreun fel de aceste informări ale Poliției, făcute în presă, aceștia

dispunând, în mod normal de o pregătire și de o experiență care le permite să respingă

orice sugestie din afara procesului (Priebke împ. Italiei).

Faptul că organele de poliție au

pătruns în locuința petentului, fără ca acesta să fie prezent și prin forțarea

ușii de acces nu reprezintă o încălcare a vreunui drept al acestuia, atâta timp

cât această procedură, este prevăzută de lege (a avut la bază o autorizație

dată de un judecător care îndeplinea condițiile de imparțialitate și

independență) și era necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit

(identificarea unor bunuri, acte ce priveau patrimoniul național). Restrângerea

unor drepturi petentului a fost aplicată doar în scopul pentru care a fost prevăzută,

având la bază și o serie de reguli tactice, pe care organele de poliție le-au

aplicat.

Astfel nu se poate vorbi de o

încălcare a vreunui drept prevăzut de art. 2 paragraf 2 din CEDO.

Cu privire la critica petentului

privind nemotivarea rezoluțiilor, cât și a sentinței, aceasta apare ca fiind

nefondată, judecătorul, cât și procurorul, motivând atât în fapt, cât și în

drept soluțiile, răspunzând în mod logic și argumentat tuturor criticilor

formulate de către acesta.

Aspectele

privind spargerea ușii de la intrare, interogarea sa într-o încăpere

nepotrivită, aplicarea unui sechestru asigurator în mod ilegal, tergiversarea

cauzei, nerestituirea unei părți din bunurile ridicate expunerea bunurilor

furate pe site-ul poliției nu au făcut obiectul cercetărilor efectuate în

cadrul actelor premergătoare, procurorul, prin rezoluție a considerat aceste

aspecte prezentate în memorii ca fiind plângeri directe și le-a trimis

organelor competente a le cerceta.

Astfel,

instanța fiind investită doar cu cele menționate în rezoluție, nu a analizat

aceste aspecte, ele urmând a face obiectul unor alte rezoluții ale

procurorilor.

În

consecință, respingând plângerea sub aspectul acestor critici și menținând

rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre, nesupusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzută în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă

parte, plângerea prevăzută în art. 278

1

C. pen. având rolul unei căi

de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. pen., în raport cu

cercetarea efectuată în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare în

condițiile determinate de legea procesul penală.

Petentul,

nepropunând și neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt

și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a

fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. pen.

Nici în

această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de

organele de urmărire penală și de către instanța de fond, care să ducă la

concluzia săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu de către intimați , așa

încât, simplele afirmații ale petentului, nesusținute de materialul probator

administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și

pronunțarea altei soluții.

În

consecință, pentru cele ce preced conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. Curtea va respinge recursul ca nefondat.

În baza

art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent va fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată către stat conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de petentul

H.G. împotriva sentinței penale nr. 12 din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul-petent la plata

sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, azi 3 iunie 2010