ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2767/2010

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1554 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții O.E. și O.Y. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul către reclamanți la plata echivalentului în RON la data plății efective a sumei de 469.000 euro, reprezentând despăgubiri. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin decizia nr. 905/C din 23 noiembrie 2005, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a stabilit în mod irevocabil că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea în echivalent a imobilului situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 400 m.p.

și construcție cu două etaje și a obligat Instituția Prefectului Constanța să predea Secretariatului Comisiei Centrale notificarea și documentația prevăzută de art. 16 din Legea nr. 247/2005. Dosarul se află în așteptare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiind selectat pentru soluționare. Tribunalul a constatat că măsurile de reparație prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu sunt reale și efective, deoarece cererea de acordare de despăgubiri nu a fost soluționată, iar Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Despăgubirile pentru prejudiciul material suferit au fost stabilite la nivelul unei sume corespunzătoare valorii actuale de circulație a imobilului. Prin decizia nr. 96/C din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța de apel a reținut că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților a fost confirmată în mod irevocabil de către o instanță de judecată, aceștia având o creanță patrimonială certă, ceea ce reprezintă un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

A pretinde reclamanților să aștepte derularea unor proceduri afectate puternic de incertitudine în privința duratei și a finalității, asupra cărora reclamanții nu pot avea nici un control, după ce autoritățile au lăsat să treacă peste patru ani fără a adopta măsuri în vederea achitării despăgubirilor, înseamnă a impune reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă. În ceea ce privește cuantumul creanței, instanța de apel a reținut că Tribunalul Constanța, în Dosarul nr. 970/2004, a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 841.400 RON, reprezentând valoarea de circulație a imobilului la începutul anului 2005, dar prin inacțiunea statului, care nu a plătit această sumă o perioadă mai mare de patru ani, valoarea imobilului a crescut semnificativ.

La stabilirea valorii prejudiciului, s-a avut în vedere expertiza extrajudiciară depusă de reclamantă, realizată de același expert care a efectuat expertiza la prima judecată, avându-se în vedere că pârâtul nu a făcut obiecțiuni cu privire la modalitățile tehnice de efectuare a lucrării. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece, în condițiile în care dreptul la despăgubiri al reclamanților a fost stabilit în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea acestora trebuie să se facă în procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 81 /2007. Stabilirea cuantumului despăgubirilor se face numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de către evaluatorii autorizați aflați la dispoziția acesteia, părțile interesate având posibilitatea să atace în instanță cuantumul astfel stabilit. Selectarea dosarelor de acordare a despăgubirilor se face în mod aleatoriu în cadrul Comisiei Centrale, iar reclamanții aveau deschisă calea acțiunii în contencios administrativ împotriva refuzului Comisiei Centrale de a emite decizie de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin decizia nr. 905/C din 23 noiembrie 2005, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a admis apelul declarat de Instituția Prefectului județului Constanța împotriva sentinței civile nr. 921 din 14 iunie 2005 a Tribunalului Constanța, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamanții din prezenta cauză au calitate de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanța. Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtei la emiterea unei dispoziții motivate privind acordarea despăgubirilor bănești, iar pârâtul a fost obligat să predea Secretariatului Comisiei Centrale notificarea și documentația prevăzută de art. 16 din Legea nr. 247/2005 cu privire la imobil.

Prin adresa nr. 770865 din 25 noiembrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a comunicat Tribunalului Constanța că Instituția Prefectului județului Constanța a înaintat Secretariatului Comisiei Centrale documentația la data de 22 septembrie 2006, dosarul fiind în așteptare, pentru că nu a fost selectat. Se constată, așadar, că urmare a deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța la data de 23 noiembrie 2005, reclamanții au dobândit un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., un reclamant nu se poate prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub una din cele trei reguli avute în vedere, decât în măsura în care actele de care se plânge se raportează la „bunuri". Noțiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente" cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate. În cauză, sentința Tribunalului Constanța, pronunțată la data de 14 iunie 2005 și decizia Curții de Apel Constanța din 23 noiembrie 2005 au creat, în ceea ce privește pe reclamanți, speranța legitimă de a beneficia efectiv de o sumă de bani ce li se cuvine cu titlu de despăgubiri, astfel încât „creanța" lor este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială, care atrage după sine aplicarea garanțiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Recurentul susține că din moment ce dreptul la despăgubiri a fost stabilit în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, stabilirea valorii despăgubirii nu se poate realiza decât cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și că numai Comisia Centrală are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor, în baza evaluărilor făcute de experți tehnici autorizați. Susținerea recurentului nu este întemeiată, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat instanței de judecată să constate că sunt îndreptățiți la despăgubiri în cuantum de 469.000 euro, echivalentul în RON și să oblige Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata acestei sume, motivând, în esență, că nici până în prezent Comisia Centrală nu a întreprins vreun demers în vederea despăgubirii efective.

Acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin urmare, instanțele nu au fost sesizate cu o acțiune ce își are izvorul în aplicarea Legii nr. 10/2001, ci cu o acțiune de drept comun, prin care, în aplicarea reglementărilor interne privind dreptul de proprietate, interpretate în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., reclamanții au solicitat sancționarea statului pentru lipsa demersurilor în vederea achitării despăgubirilor la care legea specială îi îndreptățește, conform hotărârii judecătorești devenită definitivă și rămasă irevocabilă. Cum reclamanții beneficiază de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, cererea acestora va fi analizată din prisma acestui articol.

Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale Nimeri nu poate fi lipit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile premzute de lege și depnncipiile generale ale dreptului internațional Dispozițiile precedente nu aduc aținere dreptului statelor de a adopta măsurile necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asvgwa plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor". În jurisprudența constantă stabilită, C.E.D.O. a statuat că, potrivit acestui articol, protecția dreptului de proprietate se realizează prin intermediul a trei reguli distincte.

Astfel, prima regulă are un caracter general și consacră principiul respectării proprietății, a doua regulă vizează lipsirea de proprietate, pe care o supune anumitor condiții, iar a treia regulă, care se regăsește în cel de al doilea alineat al art. invocat, se referă la dreptul statului de a reglementa folosința bunurilor. Situația reclamanților, care nu au putut beneficia de despăgubiri pe o durată de timp mai mare de patru ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, combinată cu lipsa vreunui demers din partea autorităților în vederea achitării acestora și cu o procedură de selecție aleatorie a dosarelor, ce lasă loc arbitrariului, reprezintă o lipsire de proprietate, ce face incidență a doua normă a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Lipsirea de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal și a existat un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Curtea Europeană a statuat că justul echilibru nu există atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. Or, așa cum s-a arătat, intervalul mare de timp, în care reclamanții nu au putut beneficia de despăgubiri și imposibilitatea în care s-au aflat de a accelera mecanismul de funcționare a sistemului de plată, datorată lipsei unei proceduri previzibile, echivalează cu o sarcină excesivă impusă acestora, de natură a rupe justul echilibrul între atingerea adusă dreptului de proprietate și scopul legitim urmărit.

Nefondată este și susținerea recurentului, în sensul că reclamanții aveau deschisă calea contenciosului administrativ pentru a obliga Comisia Centrală să dea curs dosarului lor de despăgubiri. Așa cum s-a arătat mai sus, raportul juridic dedus judecății este stabilit între reclamanți și Statul Român, ca debitor al obligației pozitive de a organiza un mecanism funcțional, care să asigure respectarea tuturor obligațiilor internaționale asumate, printre care și aceea a respectării dreptului de proprietate garantat de Convenție, iar obiectul cererii de chemare în judecată constă în sancționarea statului pentru eșecul de a pune la punct un astfel de sistem.

Or, nu se poate reține că cererea reclamantului este neîntemeiată, din moment ce în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană, chiar dacă salută evoluțiile pozitive înregistrate în procedura acordării de despăgubiri, a constatat că nu s-a demonstrat că sistemul organizat funcționează conform unei proceduri și unui calendar previzibil. Fiind vorba despre o acțiune de drept comun, regulile aplicabile administrării probatoriului sunt cele prevăzute de dreptul comun, inclusiv cu privire la stabilirea despăgubirilor, motiv pentru care nefondate sunt și criticile referitoare la necesitatea efectuării expertizei de către experți autorizați, agreați de Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, recursul pârâtului va fi privit ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, împotriva deciziei nr. 96 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi, 5 mai 2010.