ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2767/2010

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1554 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă a admis

acțiunea formulată de reclamanții O.E. și O.Y. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul către reclamanți la plata echivalentului

în RON la data plății efective a sumei de 469.000 euro, reprezentând despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin decizia

nr. 905/C din 23 noiembrie 2005, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a stabilit

în mod irevocabil că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea în echivalent

a imobilului situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 400 m.p. și construcție

cu două etaje și a obligat Instituția Prefectului Constanța să predea Secretariatului

Comisiei Centrale notificarea și documentația prevăzută de art. 16 din Legea

nr. 247/2005.

Dosarul se află în așteptare la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, nefiind selectat pentru soluționare.

Tribunalul a constatat că măsurile de reparație prevăzute de

Legea nr. 10/2001 nu sunt reale și efective, deoarece cererea de acordare de despăgubiri

nu a fost soluționată, iar Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce reprezintă

o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Despăgubirile pentru prejudiciul material suferit au fost stabilite

la nivelul unei sume corespunzătoare valorii actuale de circulație a imobilului.

Prin decizia nr. 96/C din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Instanța de apel a reținut că reconstituirea dreptului de proprietate

al reclamanților a fost confirmată în mod irevocabil de către o instanță de judecată,

aceștia având o creanță patrimonială certă, ceea ce reprezintă un „bun", în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

A pretinde reclamanților să aștepte derularea unor proceduri

afectate puternic de incertitudine în privința duratei și a finalității, asupra

cărora reclamanții nu pot avea nici un control, după ce autoritățile au lăsat să

treacă peste patru ani fără a adopta măsuri în vederea achitării despăgubirilor,

înseamnă a impune reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă.

În ceea ce privește cuantumul creanței, instanța de apel a

reținut că Tribunalul Constanța, în Dosarul nr. 970/2004, a stabilit valoarea despăgubirilor

la suma de 841.400 RON, reprezentând valoarea de circulație a imobilului la începutul

anului 2005, dar prin inacțiunea statului, care nu a plătit această sumă o perioadă

mai mare de patru ani, valoarea imobilului a crescut semnificativ.

La stabilirea valorii prejudiciului, s-a avut în vedere expertiza

extrajudiciară depusă de reclamantă, realizată de același expert care a efectuat

expertiza la prima judecată, avându-se în vedere că pârâtul nu a făcut obiecțiuni

cu privire la modalitățile tehnice de efectuare a lucrării.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul

a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece, în condițiile în care dreptul

la despăgubiri al reclamanților a fost stabilit în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea

acestora trebuie să se facă în procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, astfel

cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81 /2007.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor se face numai de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de către evaluatorii autorizați

aflați la dispoziția acesteia, părțile interesate având posibilitatea să atace în

instanță cuantumul astfel stabilit.

Selectarea dosarelor de acordare a despăgubirilor se face în

mod aleatoriu în cadrul Comisiei Centrale, iar reclamanții aveau deschisă calea

acțiunii în contencios administrativ împotriva refuzului Comisiei Centrale de a

emite decizie de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta

în continuare.

Prin decizia nr. 905/C din 23 noiembrie 2005, Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, a admis apelul declarat de Instituția Prefectului județului

Constanța împotriva sentinței civile nr. 921 din 14 iunie 2005 a Tribunalului Constanța,

pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamanții din prezenta

cauză au calitate de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul

situat în Constanța.

Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea reclamanților

de obligare a pârâtei la emiterea unei dispoziții motivate privind acordarea despăgubirilor

bănești, iar pârâtul a fost obligat să predea Secretariatului Comisiei Centrale

notificarea și documentația prevăzută de art. 16 din Legea nr. 247/2005 cu privire

la imobil.

Prin adresa nr. 770865 din 25 noiembrie 2008, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a comunicat Tribunalului Constanța că Instituția

Prefectului județului Constanța a înaintat Secretariatului Comisiei Centrale documentația

la data de 22 septembrie 2006, dosarul fiind în așteptare, pentru că nu a fost selectat.

Se constată, așadar, că urmare a deciziei pronunțate de Curtea

de Apel Constanța la data de 23 noiembrie 2005, reclamanții au dobândit un „bun",

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., un reclamant

nu se poate prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, sub una din cele trei reguli avute în vedere, decât în măsura în care

actele de care se plânge se raportează la „bunuri".

Noțiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente"

cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

În cauză, sentința Tribunalului Constanța, pronunțată la data

de 14 iunie 2005 și decizia Curții de Apel Constanța din 23 noiembrie 2005 au creat,

în ceea ce privește pe reclamanți, speranța legitimă de a beneficia efectiv de o

sumă de bani ce li se cuvine cu titlu de despăgubiri, astfel încât „creanța"

lor este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială,

care atrage după sine aplicarea garanțiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție.

Recurentul susține că din moment ce dreptul la despăgubiri

a fost stabilit în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, stabilirea

valorii despăgubirii nu se poate realiza decât cu respectarea procedurii prevăzute

de Legea nr. 247/2005 și că numai Comisia Centrală are competența de a stabili cuantumul

despăgubirilor, în baza evaluărilor făcute de experți tehnici autorizați.

Susținerea recurentului nu este întemeiată, deoarece, prin

cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat instanței de judecată să

constate că sunt îndreptățiți la despăgubiri în cuantum de 469.000 euro, echivalentul

în RON și să oblige Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata acestei

sume, motivând, în esență, că nici până în prezent Comisia Centrală nu a întreprins

vreun demers în vederea despăgubirii efective.

Acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale.

Prin urmare, instanțele nu au fost sesizate cu o acțiune ce

își are izvorul în aplicarea Legii nr. 10/2001, ci cu o acțiune de drept comun,

prin care, în aplicarea reglementărilor interne privind dreptul de proprietate,

interpretate în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., reclamanții au solicitat

sancționarea statului pentru lipsa demersurilor în vederea achitării despăgubirilor

la care legea specială îi îndreptățește, conform hotărârii judecătorești devenită

definitivă și rămasă irevocabilă.

Cum reclamanții beneficiază de protecția oferită de art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, cererea acestora va fi analizată din

prisma acestui articol.

Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea

bunurilor sale Nimeri nu poate fi lipit de proprietatea sa decât pentru cauza de

utilitate publica și în condițiile premzute de lege și depnncipiile generale ale

dreptului internațional

Dispozițiile precedente nu aduc aținere dreptului statelor

de a adopta măsurile necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asvgwa plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".

În jurisprudența constantă stabilită, C.E.D.O. a statuat că,

potrivit acestui articol, protecția dreptului de proprietate se realizează prin

intermediul a trei reguli distincte.

Astfel, prima regulă are un caracter general și consacră principiul

respectării proprietății, a doua regulă vizează lipsirea de proprietate, pe care

o supune anumitor condiții, iar a treia regulă, care se regăsește în cel de al doilea

alineat al art. invocat, se referă la dreptul statului de a reglementa folosința

bunurilor.

Situația reclamanților, care nu au putut beneficia de despăgubiri

pe o durată de timp mai mare de patru ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești, combinată cu lipsa vreunui demers din partea autorităților în vederea

achitării acestora și cu o procedură de selecție aleatorie a dosarelor, ce lasă

loc arbitrariului, reprezintă o lipsire de proprietate, ce face incidență a doua

normă a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Lipsirea de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate

fi justificată numai dacă a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut

un temei legal și a existat un just echilibru între cerințele de interes general

ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea Europeană a statuat că justul echilibru nu există atunci

când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.

Or, așa cum s-a arătat, intervalul mare de timp, în care reclamanții

nu au putut beneficia de despăgubiri și imposibilitatea în care s-au aflat de a

accelera mecanismul de funcționare a sistemului de plată, datorată lipsei unei proceduri

previzibile, echivalează cu o sarcină excesivă impusă acestora, de natură a rupe

justul echilibrul între atingerea adusă dreptului de proprietate și scopul legitim

urmărit.

Nefondată este și susținerea recurentului, în sensul că reclamanții

aveau deschisă calea contenciosului administrativ pentru a obliga Comisia Centrală

să dea curs dosarului lor de despăgubiri.

Așa cum s-a arătat mai sus, raportul juridic dedus judecății

este stabilit între reclamanți și Statul Român, ca debitor al obligației pozitive

de a organiza un mecanism funcțional, care să asigure respectarea tuturor obligațiilor

internaționale asumate, printre care și aceea a respectării dreptului de proprietate

garantat de Convenție, iar obiectul cererii de chemare în judecată constă în sancționarea

statului pentru eșecul de a pune la punct un astfel de sistem.

Or, nu se poate reține că cererea reclamantului este neîntemeiată,

din moment ce în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană,

chiar dacă salută evoluțiile pozitive înregistrate în procedura acordării de despăgubiri,

a constatat că nu s-a demonstrat că sistemul organizat funcționează conform unei

proceduri și unui calendar previzibil.

Fiind vorba despre o acțiune de drept comun, regulile aplicabile

administrării probatoriului sunt cele prevăzute de dreptul comun, inclusiv cu privire

la stabilirea despăgubirilor, motiv pentru care nefondate sunt și criticile referitoare

la necesitatea efectuării expertizei de către experți autorizați, agreați de Comisia

Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, recursul pârâtului

va fi privit ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va

fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, împotriva deciziei

nr. 96 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 5 mai 2010.