ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5911/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Caransebeș la 17 ianuarie 2007, reclamanții F.S.C., F.T.D. și V.C.E. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Băile Herculane, G.N., F.L., M.G., J.M., R.M., C.G., M.E. și O.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în Băile Herculane, înscris în CF Băile Herculane, Vila F. și terenul de 638 mp au fost trecute abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2001, din 1 februarie 2001, din 19 martie 2001, din 13 septembrie 2001, din 9 martie 2004, din 25 octombrie 2004, din 25 octombrie 2004 și din 15 noiembrie 2004 și să se restabilească situația anterioară.

S-a solicitat, totodată, să se constate că masa succesorală a defunctului F.N.M. se compune din casa de ½ din imobilul în litigiu, iar masa succesorală a defunctului F.I. din cealaltă cotă de ½, cât și calitatea de unică moștenitoare a reclamantei F.S.C. de pe urma defunctului F.N.M., și a reclamanților F.T.D. și V.C.E., de pe urma defunctului F.I. S-a solicitat rectificarea CF 63 și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților cu privire la imobil, condiționată de restituirea actualizată a despăgubirilor încasate. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul a fost preluat abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, întrucât coproprietarii F.I. și F.N.M.

erau exceptați de la naționalizare, primul în calitate de intelectual profesionist, iar cel de-al doilea minor, în vârstă de 15 ani la data aplicării măsurii. Reclamanții au precizat că, prin sentința civilă nr. 1760/1994 a Judecătoriei Caransebeș s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului, însă această soluție a fost infirmată prin decizia civilă nr. 1014/1994 a Tribunalului Caraș Severin, irevocabilă prin decizia civilă nr. 497/1996 a Curții de Apel Timișoara. S-a mai învederat de către reclamanți că au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituire sau acordare de despăgubiri pentru imobil, iar prin Hotărârea nr. 315 din 13 iunie 1997 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995 s-au stabilit despăgubiri în sumă de 82.009.920 lei, însă numai pentru construcție, nu și pentru teren.

S-a arătat că, deși procedurile de restituire nu fuseseră finalizate, pârâtul Consiliul Local Băile Herculane, contrat prevederilor art. 92 alin. (1) din H.G. nr. 11/1997, a procedat la vânzarea apartamentelor care intră în componența imobilului în litigiu, cu toate că nu era proprietar, fapt ce atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții persoane fizice. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., și ale art. 1,art. 16, art. 12 și art. 47 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 739 din 11 aprilie 2007, Judecătoria Caransebeș a respins acțiunea reclamanților. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel ce a fost respins prin decizia civilă nr. 259/12 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. 452/R din 5 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a casat decizia recurată, s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 739 din 11 aprilie 2007 a Judecătoriei Caransebeș, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Caraș Severin. Prin considerentele deciziei de casare s-a reținut că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, o asemenea cerere fiind imprescriptibilă când este întemeiată pe dreptul comun.

S-a considerat că a fost în mod eronat reținută excepția prescripției acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care celelalte capete de cerere nu au mai fost analizate, astfel că se impune rejudecarea cauzei pe fond, competența materială aparținând Tribunalului Caraș Severin, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., față de valoarea imobilului, mai mare de 5 miliarde lei (rol). Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 473 din 3 decembrie 2008, a respins acțiunea reclamanților, reținând, în esență, cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, că atât cumpărătorii cât și Statul vânzător au fost de bună credință la încheierea acestora.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că prezumția de bună credință cu care au acționat pârâții cumpărători (foștii chiriași), conform art. 189 9 alin. (2) C. civ., nu a fost răsturnată, probele administrate neconducând la concluzia că aceștia aveau cunoștință că imobilul nu aparține vânzătorului. În ceea ce privește Statul vânzător, prima instanță a considerat că atitudinea acestuia trebuie analizată prin prisma faptului că, reclamanții au beneficiat de despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru construcții, iar pentru terenul în suprafață de 638 mp au solicitat, în temeiul Legii rn.10/2001, prin notificarea înregistrată din 14 februarie 2001, acordarea de despăgubiri.

În consecință, s-a reținut că doar în această situație s-a procedat la vânzarea apartamentelor către chiriași în condițiile Legii nr. 112/1995. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru nesocotirea principiului restituirii în natură, consacrat de dispozițiilor Legilor nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, ale art. 92 din H.G. nr. 11/1997 și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998. În raport de dispozițiile art. 966 – art. 968 C. civ. vizând ilicitatea cauzei și cu interdicția de înstrăinare impusă statului, s-a invocat irelevanța bunei credințe a dobânditorilor imobilului. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 119 din 18 mai 2009, a respins apelul reclamanților ca nefondat și i-a obligat pe aceștia la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul F.L.

Prin considerentele deciziei menționate, instanța de apel a reținut, în esență, că buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost înlăturată și că reclamanții au obținut despăgubiri pentru construcție în baza Hotărârii nr. 315/1997, ce nu a fost atacată, iar pentru teren și-au exercitat, în contextul Legii nr. 10/2001, drepturile la obținerea măsurilor reparatorii, prin notificarea depusă. S-a considerat că invocarea H.G. nr. 11/1997 nu este de natură să afecteze valabilitatea actelor juridice în cauză, întrucât efectele acestui act normativ nu sunt retroactive și nu pot afecta situațiile juridice consumate integral în trecut, efecte reglate de legea în vigoare la data producerii lor, Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel a mai reținut că se impune respectarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, în privința dreptului de proprietate al pârâților cumpărători, în caz contrar fiind afectat principiului stabilității raporturilor juridice. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții F.S.C., F.T.D. și V.C.E. criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au susținut că hotărârile instanțelor de fond și apel sunt nelegale, fiind rezultatul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, ca și a reglementărilor conținute în celelalte acte normative adoptate în materia proprietății.

Cu privire la efectele notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, s-a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a concentrat controlul judiciar asupra cererii de despăgubire depuse după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, fără a avea în vedere că prin notificarea înregistrată din 9 noiembrie 2001, adresată Primăriei Băile Herculane, au făcut o nouă solicitare de restituire a imobilului în litigiu sau de acordare de despăgubiri. În acest context, s-a invocat încălcarea principiului prevalenței restituirii în natură, consacrat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu pct. 7.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003. De asemenea, s-a susținut că, prin neanalizarea efectelor nefinalizării procedurii administrativ – jurisdicționale declanșate în baza notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, s-au încălcat și dispozițiile suspensive ale art. 92 alin. (1) din H.G. nr. 11/1997. Recurenții reclamanți au învederat că imobilul a fost indisponibilizat ca efect al dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, din această perspectivă, încheierea actelor de înstrăinare a spațiilor locative ce compun imobilul în litigiu, fiind sancționată cu nulitatea absolută pentru încălcarea dispozițiilor art. 92 alin. (1) din H.G. nr. 11/1997. S-a susținut că legislația specială în materia retrocedărilor, respectiv art. 17,19 și 42 din Legea nr. 10/2001, precum art. 14 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 18 – art. 21 din O.U.G.

nr. 40/1999 nu a prevăzut decât un drept de preemțiune al chiriașului la cumpărarea locuinței, iar nu de vânzare către acesta a imobilului, anterior finalizării procedurilor administrativ – jurisdicționale. În acest context, recurenții au arătat că, în mod eronat, instanța de apel a atribuit autoritate de lucru judecat efectelor Hotărârii nr. 315 din 13 iunie 1997 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, pe considerentul că aceasta nu a fost atacată, deși o altă soluție nu era posibilă din punct de vedere legal, în condițiile în care imobilul era ocupat de chiriași. S-a susținut că se putea pretinde restituirea imobilului, chiar dacă s-au încasat despăgubirile prevăzute de Legea nr. 112/1995, în condițiile în care restituirea este condiționată, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de rambursarea valorii despăgubirii primite.

Criticile formulate prin ultimul motiv de recurs au vizat, în sinteză, faptul că neconstituirea unui titlu valid de către vânzătorul Statul Român se repercutează și asupra actelor de înstrăinare încheiate cu pârâții, cumpărătorii fiind obligați să depună diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era adevăratul proprietar, omisiunea acestora constituindu-se într-o gravă neglijență, vecină cu dolul, ceea se semnifică rea-credință. Intimații Consiliul Local al Orașului Băile Herculane, reprezentat prin primar, și pârâții, G.N., F.L., M.G., J.M., R.M., C.G., M.E., O.I., au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile invocate de reclamanții recurenți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Anterior formulării acțiunii introductive ce face obiectul dosarului de față, reclamanții recurenți au formulat cerere pentru restituire în natură sau despăgubiri pentru imobilul în litigiu, naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin Hotărârea nr. 315/13 iunie 1997 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat reclamanților despăgubiri în sumă de 82.009.920 lei, despăgubiri încasate după rămânerea definitivă a hotărârii, necontestate de beneficiari.

Soluția adoptată prin hotărârea menționată era singura posibilă având în vedere că apartamentele erau închiriate, împrejurare ce nu se contestă de recurenți, care justifică astfel neatacarea hotărârii. La 9 noiembrie 2001, prin notificarea înaintată Primăriei Băile Herculane, în baza art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au solicitat acordarea despăgubirilor bănești pentru terenul aferent construcției, în suprafață de 638 mp, menționând expres că pentru clădire au încasat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995. Reluând argumentele expuse în cuprinsul acțiunii și în motivele de apel, recurenții au invocat încălcarea principiului restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, principiu consacrat de Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

Ceea ce se omite însă, de către recurenți este faptul că, urmare a rămânerii definitive a hotărârii de acordare de despăgubiri emise în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta și-a produs efectele, bunul rămânând în proprietatea statului, care a putut dispune în mod valabil de el, procedând la vânzarea apartamentelor către chiriași (în temeiul Legii nr. 112/1995). Cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul de către pârâții persoane fizice, Curtea va reține că instanța de apel a apreciat corect că acest capăt de cerere este neîntemeiat, întrucât vânzarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, la data încheierii contractelor proprietarul apartamentelor în litigiu fiind Statul Român.

Susținerea potrivit căreia contractele de vânzare-cumpărare sunt nule întrucât au fost încheiate după apariția Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, prin notificarea înregistrată sub din 14 februarie 2002 (dosar fond), reclamanții au solicitat Prefecturii județului Caraș Severin și Primăriei Băile Herculane, în baza art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul de 638 mp din Băile Herculane. Reclamanții nu au formulat acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare în baza art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prezenta acțiune fiind întemeiată, în ce privește solicitarea menționată, pe ilicitatea cauzei, respectiv pe dispozițiile dreptului comun, art. 948 pct. 4, coroborat cu art. 966 – art. 968 C. civ., astfel cum s-a reținut, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 452 din 5 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara.

În acest context, în mod corect instanța de apel a analizat atitudinea subiectivă a pârâților la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, stabilind că nu au fost eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995, de vreme ce statul avea calitatea de proprietar. Nici chiriașii cumpărători și nici statul vânzător nu pot fi considerați de rea-credință pentru ca atitudinea lor să determine ilicitatea cauzei pentru fraudă la lege, întrucât ambele părți contractante cunoșteau faptul că pentru clădire reclamanții au încasat despăgubiri, iar pentru teren a fost solicitată prin notificarea formulată în temeiul Legii rn.10/2001, acordarea de despăgubiri bănești. În consecință, susținerea recurenților reclamanți privind încălcarea art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999 este nefondată, de vreme ce apartamentele vândute pârâților persoane fizice nu au făcut obiectul vreunei încunoștințări sau notificări din partea foștilor proprietari. Prin formularea notificării menționate, nu au fost indisponibilizate apartamentelor ce compun imobilul în litigiu, astfel încât cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare a acestora a fost corect apreciată ca neîntemeiată și din această perspectivă.

În cauză prezintă relevanță și faptul că, potrivit dispozițiilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008 de recurs în interesul legii, s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a acestei legi, cum este cazul acțiunii de față, că, concursul dintre legea specială și cea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Totodată, prin această decizie, obligatorie pentru instanțe, conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată, în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, de măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității sociale. În speță, dreptul de proprietate dobândit de foștii chiriași prin cumpărarea apartamentelor în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 a fost consolidat prin nedesființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor legii. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții F.S.C., F.T.D. și V.C.E. împotriva deciziei nr. 119 din 18 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți persoane fizice. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.