ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1071/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2055 din 29 aprilie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei N.M., în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al

Poliției Române.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea cauzei a reținut că

reclamanta este angajată în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române,

iar normele de salarizare a acestuia sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003,

modificată prin O.G. nr. 57/2006 aprobată prin Legea nr. 491/2006.

A mai constatat instanța că dispozițiile legale ce

conțin normele de salarizare ale reclamantei nu cuprind reglementări privind

acordarea majorărilor solicitate de reclamanți, conform O.G. nr. 6/2007, O.G.

nr. 10/2007 și O.G. nr. 16/2007, în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007,

2% începând cu 1 aprilie 2007 și 11% începând cu 1 octombrie 2007, întrucât

aceste acte normative reglementează expres categoriile de salariați bugetari

care beneficiază de dispozițiile legii.

Instanța a constatat

că, dispozițiile legale arătate, nu îi menționează pe polițiști ca beneficiari

ai acestor creșteri salariale, iar instanța de judecată nu are competența de a

extinde aplicarea acestor acte normative la alte categorii de salariați,

întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, așa cum a

statuat Curtea Constituțională prin deciziile nr. 818, 819, 820 și 1325/2008.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta prin Sindicatul Național al Polițiștilor

și Vameșilor „Pro Lex", criticând sentința pronunțată ca netemeinică și

nelegală.

În cadrul motivelor

de recurs formulate, recurenta a arătat că în anul 2007 Guvernul României a

emis trei ordonanțe prin care a dispus majorarea salariului, începând cu 1

ianuarie 2007, pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și salariați

contractuali.

A precizat că prin

Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 s-au prevăzut majorări

salariale, în cotă de 7%, aplicate la salariul din luna septembrie 2007 pentru

toți funcționarii publici, cu excepția polițiștilor.

Recurenții au arătat

că O.G. nr. 10/2007 a prevăzut creșteri salariale de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar stabilite conform O.U.G. nr. 24/2000 privind

sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din

sectorul bugetar, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de

demnitate publică stabilite potrivit anexelor II și III la Legea nr. 154/1998

privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a

indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

Recurenta a arătat că

prin excluderea polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale arătate s-a

realizat o discriminare a acestora în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce a

constat în diminuarea veniturilor acestei categorii de funcționari în raport cu

celelalte categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele normative

arătate aveau în vedere indexarea salariilor corespunzător inflației existente,

inflație care afectează toate categoriile de salariați, fără deosebire.

Înalta Curte de

Casație și Justiție analizând motivele de recurs formulate în raport cu

sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000

aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare,

precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică,

stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998, cu

modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit

O.G. nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat

în trei etape.

O.G. nr. 6/2007

privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind

sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici,

precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul

2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanță

se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999,

republicată".

Față de aceste

prevederi și având în vedere și faptul că recurenta este funcționar public cu

statut special, a cărei salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003,

Înalta Curte a constatat că instanța de fond în mod corect a reținut că în

actele normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu

sunt prevăzuți și polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate

pentru anul 2007.

Pentru polițiști s-au

prevăzut creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea

nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr.

38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare pentru funcțiile

deținute.

Prin urmare, instanța

de fond, în mod corect a reținut că reglementarea modalității de salarizare a

diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea

legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socioprofesionale,

dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.

Neacordarea de către

legiuitor a majorărilor salariale și polițiștilor nu contravine principiului

egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și nici

nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal

tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu

poate fi reținută.

În plan național, în

sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de

asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage

în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un

tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și

fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest

principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele

aflate în situații distincte, cum este cazul de față.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de

asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din

acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori

să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul

separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și

prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica

autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască

recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale

cu caracter special adresate altor subiecte de drept.

Față de cele menționate și având în vedere și

deciziile Curții Constituționale, Curtea constată că instanța de fond în mod

corect a reținut că aceasta nu are competența de a obliga pârâții să acorde

recurenților-reclamanți drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în

beneficiul altor categorii de salariați, decât cea din care fac parte aceștia.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex"

pentru N.M., împotriva Sentinței civile nr. 2055 din 29 aprilie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.