ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1864 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VlII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată

acțiunea reclamantului P.S.B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța investită cu soluționarea cauzei a reținut că reclamantul este angajat

în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, iar normele de salarizare

a acestuia sunt prevăzute de O.G. nr. 3 8/2003, modificată prin O.G. nr.

57/2006, aprobată prin Legea nr. 491/2006.

A mai constatat instanța că

dispozițiile legale ce conțin normele de salarizare ale reclamanților nu

cuprind reglementări privind acordarea majorărilor solicitate de reclamanți,

conform O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 10/2007 și O.G. nr. 16/2007, în cuantum de 5%

începând cu 01 ianuarie 2007, 2% începând cu 01 aprilie 2007 și 11% începând cu

01 octombrie 2007, întrucât aceste acte normative reglementează expres

categoriile de salariați bugetari care beneficiază de dispozițiile legii.

Instanța a constatat că dispozițiile

legale arătate nu îi menționează pe polițiști ca beneficiari ai acestor

creșteri salariale, iar instanța de judecată nu are competența de a extinde

aplicarea acestor acte normative la alte categorii de salariați, întrucât s-ar

încălca principiul separației puterilor în stat, așa cum a statuat Curtea

Constituțională prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 1325/2008.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor,

criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

În cadrul motivelor de recurs

formulate, recurentul a arătat că în anul 2007 Guvernul României a emis trei

ordonanțe prin care a dispus majorarea salariului, începând cu 01 ianuarie

2007, pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și salariați

contractuali.

A precizat că prin Legea nr. 232/2007

pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 s-au prevăzut majorări salariale, în cotă de

7%, aplicate la salariul din luna septembrie 2007 pentru toți funcționarii

publici, cu excepția polițiștilor.

Recurenții au arătat că O.G. nr.

10/2007 a prevăzut creșteri salariale de bază ale personalului contractual din

sectorul bugetar stabilite conform O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de

stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul

bugetar, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate

publică stabilite potrivit Anexelor nr. 2 și 3 la Legea nr. 154/1998 privind

sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a

indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

Recurentul a arătat că prin excluderea

polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale arătate s-a realizat o

discriminare a acestora în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce a constat în

diminuarea veniturilor acestei categorii de funcționari în raport cu celelalte

categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele normative arătate

aveau în vedere indexarea salariilor corespunzător inflației existente,

inflație care afectează toate categoriile de salariați, fără deosebire.

Înalta Curte de Casație și Justiție

analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu dispozițiile art. 1

din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului contractual din

sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000 aprobată prin Legea nr.

383/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile

personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit.

Anexelor nr. 2 și 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările și completările

ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr. 3/2006, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.

O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri

de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de

salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile

salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată prin

Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanță se aplică

funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată”.

Față de aceste prevederi și având în

vedere și faptul că recurenții sunt funcționari publici cu statut special, a

căror salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003, Înalta Curte a

constatat că instanța de fond în mod corect a reținut că în actele normative

care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuți și

polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.

Pentru polițiști s-au prevăzut creșteri

salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind

aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării

coeficienților de ierarhizare pentru funcțiile deținute.

Prin urmare, instanța de fond, în mod corect

a reținut că reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de

personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi

extrapolată și la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod

neechivoc acest lucru.

Neacordarea de către legiuitor a majorărilor

salariale și polițiștilor nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat

de art. 16 alin. (1) din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări,

întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași

situație.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor

Convenției, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina,

observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare,

în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc

distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze

pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele concrete

ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție,

având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților,

în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul dispozițiilor

O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport

de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai

multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta

să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop

să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură

o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite

de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca

obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul

general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție

prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii

și repararea prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței Curții Constituționale,

în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional

al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații

identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru

persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.

Curtea Constituțională, prin Decizia

nr. 819 din 03 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1,

art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale,

în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența

să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând

că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau

cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației

puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile

art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare

a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă

Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască recurentului majorările

salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate

altor subiecte de drept.

Față de cele menționate și având în vedere

și deciziile Curții Constituționale, Curtea constată că instanța de fond în mod

corect a reținut că aceasta nu are competența de a obliga pârâții să acorde recurenților-reclamanți

drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii

de salariați, decât cea din care fac parte aceștia.

Pentru aceste considerente, văzând că nu

sunt motive de. modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.S.B., împotriva

sentinței civile nr. 1864 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

ianuarie 2011.