ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1161/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru a fi obligat la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și de părinții săi, decedați, prin deportarea acestora în comuna Vama - Suceava. Cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 130 din 24 iunie 2010, Tribunalul Giurgiu a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului și familiei sale prin Decizia nr. 239/1952 a fostului M.A.I., iar în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere probele administrate, prin care s-au dovedit susținerile reclamantului privind situația de fapt, iar în drept, incidența art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului și familiei sale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, privind dreptul la daune morale. În ce privește cuantumul acestor daune, instanța a stabilit suma de 5000 euro pentru reclamant și 5000 euro pentru părinții decedați, apreciindu-se că recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative nu este suficientă sub aspect moral pentru repararea prejudiciului.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Prin decizia nr. 193/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în complet de divergență, în majoritate, apelul a fost admis, iar hotărârea de fond schimbată, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. Instanța de apel a avut în vedere că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În raport de efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat că dispozițiile legale declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.

În motivarea opiniei separate s-a arătat, în esență, că aplicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 litigiului aflat în curs de soluționare este de natură să încalce accesul liber la justiție, garantat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, creând o situație discriminatorie în lumina art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la aceeași Convenție, precum și art. 1 din primul Protocol adițional, care definește noțiunea de bun actual, incluzând în această categorie creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul P.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins în totalitate acțiunea, deși soluția dată de prima instanță sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative nu fusese criticată în apel. Instanța de apel nu motivează această soluție, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul invocă greșita aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale litigiului aflat în curs de soluționare, cu consecința încălcării principiului egalității și al nediscriminării.

Preluând unul dintre argumentele opiniei separate, recurentul arată că textul legal care a constituit temeiul pretențiilor formulate prin acțiune este încă în vigoare, deoarece prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare după publicarea în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-au menținut dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ceea ce ar reprezenta o intervenție a legiuitorului în termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică este întemeiată, decizia fiind pronunțată cu depășirea limitelor judecății în apel, contrar prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. În speță, instanța de apel a schimbat în totalitate sentința, inclusiv sub aspectul dispoziției de constatare a caracterului politic al măsurii administrative, deși aceasta nu fusese criticată de apelantul pârât. De asemenea, instanța de apel nu a motivat soluția sub acest aspect, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În privința criticilor invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază nefondate criticile susținute de recurent în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. De asemenea, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar produce încă efecte juridice datorită confirmării lor prin art. XIII din Legea nr. 202/2010.

Prin acest articol nu s-a confirmat o anumită dispoziție legală, ci s-au modificat și completat unele prevederi ale Legii nr. 221/2009, fără ca aceste modificări să poată fi interpretate ca înlăturând efectele deciziei de neconstituționalitate, publicată în M. Of. ulterior adoptării și publicării Legii nr. 202/2010. În raport de argumentele dezvoltate anterior, referitoare la caracterul fondat al criticilor privind depășirea limitelor judecății în apel, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant și va modifica în parte decizia recurată, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței nr. 130 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Giurgiu, secția civilă, va respinge numai cererea privind acordarea despăgubirilor morale, păstrând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 193/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței nr. 130 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Giurgiu, secția civilă, respinge numai cererea privind acordarea despăgubirilor morale. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012.