ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3167/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3167/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 821 din 04 iunie

2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată

de contestatorii D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V., B.A.M., O.R. și N.L., în

contradictoriu cu intimatul Municipiul București, prin Primarul General; a

anulat dispoziția nr. 3X9 din 10 noiembrie 2004 emisă de intimata Primăria

Municipiului București, prin Primarul General; intimata Primăria Municipiului

București a fost obligată să emită dispoziție de restituire în natură a

imobilelor situate în București, C.D., nr. A și nr. B. , sectorul 1 sau să

acordare măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin notificările

înregistrate sub nr. 1004/2001 și nr. 1005/2001 la B.E.J. – I.R., contestatoarele D.M., B.S., O.R. și N.L. au solicitat restituirea în natură a

imobilelor situate în București, C.D. nr. A. și nr. B., formate din teren și

construcție.

Prin dispoziția nr. 3479

din 10 noiembrie 2004 notificările au fost respinse ca nedovedite, reținându-se

că actul de donație - partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945, la

care fac referire petentele prin notificare, a fost anulat prin sentința civilă

nr. 183 din 06 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

definitivă și învestită cu formulă executorie conform deciziei civile nr. 336/2003,

în sensul că N.O. deținea conform contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1933

în C.D., o clădire veche și ruinată, cumpărată de la R.B. și înstrăinată

conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. z/1997 către Ș.N.

În același timp, instanța

de fond a reținut că prin decizia nr. 9671 din 24 noiembrie 2006 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

în Dosarul nr. 16385/1/2003, a fost admis recursul declarat de către

contestatoarele B.S., O.R., N.L. și de către succesoarele contestatoarei D.M.

împotriva deciziei nr. 336 din 03 iulie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost modificată decizia atacată în sensul

admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 183 din 06 martie 2003,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care a fost schimbată

în tot, în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii formulată de către

reclamanta C.A.R. împotriva pârâtelor B.S., O.R., N.L. și D.M., prin care s-a

solicitat constatarea nulității absolute a actului de donație - partaj

autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945 la fostul Tribunal Ilfov, secția

notariat.

În aceste

circumstanțe, instanța a constatat că actul menționat este pe deplin valabil și

își produce în continuare efectele, rămânând fără suport motivul respingerii

notificărilor formulate de către contestatoare, și anume acela al desființării

titlului de proprietate al autorului acestora.

Din verificarea

înscrisurilor depuse de către contestatoare în sprijinul notificării, rezultă

că prin actul de donație - partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945

la fostul Tribunal Ilfov, secția notariat (fila 154 din dosarul administrativ)

numiții O.N. și O.M. au donat fiicelor lor, contestatoarele B.S., O.R., N.L. și

D.M., imobilul situat în București, C.D. nr. X, în sensul că au donat casa B

contestatoarelor D.M. - apartamentul de la parter și B.S. - apartamentul de la

etaj, iar casa C pârâtelor O.R. - apartamentul de la parter și N.L.,

apartamentul de la etaj, împreună cu câte 200 mp de teren, ambele corpuri de

clădire fiind compuse din parter, etaj și mansardă.

Argumentul invocat de

către pârât prin întâmpinare, potrivit căruia donatorii nu ar fi avut calitatea

de proprietari asupra imobilului donat nu este fondat, întrucât din actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 22 iunie 1923 (fila 147 - dosar

administrativ), rezultă că O.N. a cumpărat de la R.B. imobilul situat în

București C.D. nr. X (fost nr. 55), clădire veche și ruinată, având ca

vecinătăți la răsărit - strada, la apus și miazăzi - proprietatea dr. D. și la

miazănoapte - proprietatea S. Vânzătorul din acest contract dobândise imobilul

format din teren în suprafață de aproximativ 785 mp și construcțiile amplasate

pe acesta în temem contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12

decembrie 1921 (fila 69 dosar administrativ), imobil ale cărui vecinătăți erau

aceleași ca și cele menționate în actul de vânzare din 22 iunie 1923.

Potrivit contractului

de vânzare - cumpărare autentificat din 08 ianuarie 1926 la Tribunalul Ilfov, secția

notariat (fila 75 dosar administrativ), autorul contestatoarelor a cumpărat de

la D.D. imobilul situat în București C.D. nr. Y, format dintr-un teren pe care

erau amplasate două corpuri de case vechi, imobil învecinat la est cu primul

imobil cumpărat de către autorul contestatoarelor de la R.B. în anul 1923, cele

două corpuri de casă constituind corpul B, în prezent nr. A. și corpul C, în

prezent nr. B..

Împrejurarea că

autorul contestatoarelor a mai construit încă două clădiri, numerotate cu Y E,

în prezent A, casa din spatele curții și cu Y D, casa situată pe partea stângă,

vis-a-vis de casa B, azi nr. A. și casa C, în prezent nr. B., rezultă din

schița cadastrală atașată dosarului administrativ coroborată cu înscrisurile

menționate, cu adresa nr. 11861 din 29 ianuarie 2001, emisă de Primăria Municipiului

București, serviciul nomenclatură urbană (fila 189 dosar administrativ), precum

și cu procesul - verbal din data de 29 februarie 1940 al Comisiei pentru

Înființarea Cărților Funciare aflate în Dosarul nr. 1760/1940 privitor la

imobilul din C.D. nr. Y, Y D, Y E, B. și X C - fost X, fost 55 (fila 183 -

dosar administrativ), prin care au fost unificate cărțile funciare din Dosarul nr.

1762/1940 pentru C.D. nr. X, din Dosarul nr. 1761/1940 pentru C.D. nr. X C.

Ca urmare, a fost

probată atât existența celor patru corpuri de clădire precum și faptul că la

momentul înființării CF din Dosarul nr. 1460/1940 autorul contestatoarelor, O.N.,

era proprietarul celor patru corpuri de case menționate.

A fost apreciată, de

asemenea, nefondată și susținerea intimatului potrivit căreia autorul O.N. a

înstrăinat către Ș.N. întregul imobil cumpărat de la R.B., întrucât prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat din 21 iulie 1927, O.N. i-a vândut lui Ș.N.

imobilul proprietatea sa situat în București C.D. nr. X, fost 55, corpul A de

la stradă, compus din pivniță, parter, trei etaje mansardă împreună cu o

porțiune din terenul pe care îl stăpânea în baza contractelor de vânzare -

cumpărare nr. X/1921 și Z/2921. O.N. a vândut, conform acestui act, terenul

situat în Calea Dorobanții nr. X, fost 55, pe care edificase între timp corpul

A de construcție.

Sub acest aspect, a

fost apreciată nefondată susținerea intimatului conform căreia O.N. ar fi

dobândit de la R.B. numai o clădire veche și ruinată, pe care ulterior a

înstrăinat-o lui Ș.N., din cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 21 iulie 1997 rezultând că, cumpărătorul Ș.N. dobândea și o

porțiune din terenul stăpânit de către vânzător.

Atât în contractul de

vânzare-cumpărare nr. U/1923, cât și în contractul de vânzare - cumpărare

autentificat sub nr. S/1921, imobilul inițial dobândit de către R.B. de la Administrația Casei Școalelor și a Culturii Poporului și înstrăinat apoi către O.N. era

format din construcțiile situate la adresa din C.D. nr. X, fost 55, precum și

din terenul pe care se aflau amplasate acestea, astfel cum rezultă din

identitatea de vecinătăți care este menționată în cele două contracte. Ca

urmare a înstrăinării către Ș.N. a unui corp de clădire, autorul O.N. rămânea

proprietarul unei diferențe de teren de aproximativ 400 mp din terenul cumpărat

în anul 1923 de la R.B., la care se adăuga imobilul dobândit în temeiul

contractului de vânzare - cumpărare din 08 ianuarie 1926, referitor la imobilul

teren și construcții din C.D. nr. Y.

În anul 1940, când

s-a înființat Cartea funciară, O.N. era proprietarul celor patru corpuri de

clădire care formau obiectul întabulării cadastrale, cât și al terenului

aferent, astfel cum este menționat în cuprinsul procesului- verbal din Dosarul nr.

1760/1940.

Așadar, la momentul

încheierii contractului de donație-partaj autentificat sub  nr. 14081/1945, donatorii

erau  proprietarii  imobilelor donate contestatoarelor.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

decizia civilă nr. 405/ A din 28 iunie 2010, a admis apelurile formulate de

apelanții - contestatori D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V., B.A.M., O.R. și N.L., în

contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul General, împotriva

sentinței civile nr. 821 din 4 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București,

și pe cale de consecință; a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății iar conform art. 294 C. proc. civ., în apel

nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Cadrul procesual al

unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilității, de

către reclamant, în principiu, prin cererea introductivă, el fiind cel care

determină obiectul judecății și părțile față de care înțelege să își

stabilească drepturile, instanțele de judecată fiind chemate să analizeze în

mod concret fiecare pretenție a părților angajate într-un proces civil, pentru

ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluție definitivă pentru situația

litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt-rezultat al probelor

administrate în cauză-și de drept-rezultat al incidenței normelor de drept

specifice raportului juridic litigios.

Verificând din

această perspectivă acțiunea formulată de cei doi reclamanți, instanța de apel

a reținut că aceasta are ca obiect o contestație formulată împotriva

dispoziției emisă de pârâta, în temeiul Legii nr. 107/2001, nr. 3479/2004 a

Primarului General al Municipiului București, dispoziție prin care au fost

soluționate, în procedura administrativă prealabilă, stabilită de Legea nr. 10/2001,

cele două notificări adresate de reclamanții contestatori în temeiul aceleiași

legi, pârâtei, nr. 1004/2001 și nr. 1005/2001.

Totodată, instanța de

apel a mai reținut că prin această dispoziție, potrivit mențiunilor formulate

în chiar cuprinsul acestui înscris-fila 5-6 dosar fond, intimatul a soluționat

atât notificarea înregistrată sub nr. 1004/2001 cât și notificarea înregistrată

sub nr. 1005/2001.

Verificând conținutul

acestor două notificări, existente în copie la filele 5 și 6 ale dosarului

administrativ atașat dosarului primei instanțe, s-a reținut că reclamanții au

solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001:

- prin notificarea nr.

1005/2001:

1) porțiunea de alee

determinata de calacanul imobilului nr. 43 și de limitele imobilelor cu

numerele A, B., Y Șl Y A;

2) garajul cu 2 boxe

amplasat pe această alee, situate în București, str. C.D.;

- prin notificarea nr.

1004/2001, restituirea integrală a imobilului compus din teren în suprafața de

200 mp. și construcția aferentă acestuia, București, str. C.D., nr. A, conform pct.

2 al actului de partaj donație din 16 martie 1945.

Pe de altă parte, instanța

de apel a reținut că deși în notificarea nr. 1004/2001, reclamanții au

menționat că titlul în baza căruia au solicitat restituirea aleii de trecere și

a garajului este același contract de donație, au menționat expres că aceste

bunuri le-au dobândit conform legatului instituit prin punctele 6, 7, 8 și 10

din acest act de donație.

Verificând actul de

donație nr. 14081/1945, filele 173-174 dosar apel și respectiv 154-156 dosar

administrativ, Curtea reține că prin această convenție, autorii reclamantelor,

N.O. și M.O., au donat fiicelor lor M.O.A. și S.O., imobilul format din 2

apartamente, situate la parter și etaj, și dependințe și terenul în suprafață

de 200 mp. situat în București, C.D. nr. X casa B iar fiicelor R.O. și L.O.,

imobilul format din 2 apartamente, situate la parter și etaj, și dependințe și

terenul în suprafață de 200 mp situat în București, C.D. nr. X, casa C .

Prin același act, s-a

prevăzut că averea care mai rămâne de pe urma defunctului N.O. va fi împărțită

în părți egale între fiicele donatare și soția donatarului, așadar, pct. 7 al

actului de donație, singura clauză în care se face referire la modul de

partajare a altor bunuri, aparținând acestui autor, viza alte imobile decât

cele care au făcut obiect al donației, situate în C.D., nr. X casele B și C.

În plus, aceste două

imobile, aveau potrivit contractului de donație o suprafața de cea. 400 mp,

fără ca în cuprinsul actului de donație, la punctele 1-4, să se facă referire

la aleea de trecere și garajul solicitat prin notificare.

Pe de altă parte,

reclamanții au depus în susținerea notificărilor adresate intimatei, nu numai

contractul de donație anterior menționat ci și contractul nr. 331/1926,

încheiat în D.D. și N.O. (fila nr. 72 dosar administrativ), contractul nr. U/1923

(fila nr. 148 dosar administrativ) și procesul verbal de carte funciară nr. J/1940

(fila nr. 183 dosar administrativ).

Instanța de apel a

mai reținut, de asemenea, că, la rândul său, procesul-verbal de carte funciară

sus citat face referire la o alee de trecere, menționând că se înscrie dreptul

de servitute de trecere în sarcina imobilului pentru care autorul reclamanților

solicitase unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, cu privire

la imobilele situate în C.D., nr. 45, Y D

:

Y E, B. și X C, fost nr. 44

fost nr. 55, compus din 4 corpuri de casă, ur garaj curte și alee de trecere.

Pe de altă parte,

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată, de persoana

care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării”.

Așa cum s-a arătat și

în decizia pronunțată în interesul Legii nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte

de Casație si Justiție, în temeiul acestei dispoziții legale, în virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța

judecătorească, cenzurând decizia/ dispoziția de respingere a cererii de

restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde

cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea

imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

Ca urmare, în raport

cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția

instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii/ dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca,

în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin

vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului

ce face obiectul litigiului.

Instanța sesizată cu

soluționarea contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să

cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege pentru

dovedirea calității de persoane îndreptățite, cât și pe acelea care se referă

la fondul dreptului dedus judecății.

În plus, atât timp

cât contestația este o cale de atac, instanța de judecată va aplica mijloacele

procedurale specifice unei asemenea jurisdicții.

În raport de cele

anterior precizate, instanța de apel a reținut că instanța de fond a fost

învestită cu soluționarea contestației apelanților contestatori împotriva

dispoziției administrative emisă de pârâta, prin care s-a procedat la

soluționarea ambelor notificări ale acestora, întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

10/2001 și menționate anterior. Așadar, obiectul cauzei a fost reprezentat de o

cale de atac formulată

Împotriva acestui act

administrativ, pretențiile concrete ale reclamanților, în cadrul cărora s-a

procedat la individualizarea dreptului subiectiv dedus judecății, fiind însă

individualizate în cadrul notificărilor astfel soluționate.

Așa fiind, câtă

vreme, prin intermediul acestei căi de atac, în speță ceea ce s-a contestat

este dispoziția nr. 3479/2004 emisă de Primarul General al Municipiului

București, prin care s-au soluționat ambele notificări formulate de către

reclamanți, având conținutul anterior menționat, se impunea ca instanța de

fond, în stabilirea întinderii pretențiilor deduse judecății să se raporteze la

conținutul acestora.

Este adevărat că în

cadrul motivării în fapt a cererii introductive, reclamanții au arătat, într-o

primă frază că prin notificările adresate au solicitat retrocedarea imobilelor

- teren și construcție - situate în București, str. C.D. nr. A. și B., însă pe

de o parte nu se poate face abstracție de întreaga motivare în fapt a acestei

cereri - prin care se solicită a se respecta dreptul de proprietate al

reclamanților asupra suprafețelor de teren și locuințelor donate de părinții

acestora, iar pe de altă parte, de natura cererii cu care a fost investită

prima instanță.

În speță, prin

sentința civilă apelată, prima instanța a admis contestația formulată de cei

doi contestatori, a anulat dispoziția ce a făcut obiectul căii e atac, dispunând

însă obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire în natură a imobilelor

situate în București, C.D. nr. A. și nr. B., sau de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Or, verificând

totodată considerentele sentinței apelate, instanța de apel a remarcat că

acestea s-au fundamentat pe statuările deciziei civile nr. 9671/2006 pronunțată

de Înalta Curte de Casație si Justiție, pronunțată într-o cauză care a avut ca

obiect constatarea nulității absolute a actului de donație - partaj

autentificat sub nr. S/1945 la fostul Tribunal Ilfov, secția notariat.

Prin acțiunea astfel

soluționată, reclamanta din acea cauză, C.A.R., invocase faptul că numiții O.N.

și O.M., au donat fiicelor lor, imobilul situat în București str. C.D. nr. X,

casa B și casa C, deși nu aveau calitatea de proprietar asupra bunurilor

donate, prin decizia irevocabilă anterior citată stabilindu-se că acestea sunt

alcătuite din cea. 400 mp și că, cele două corpuri de clădire B și C, au primit

ulterior numerele A. și B.

Instanța de apel a

reținut că niciunul dintre considerentele sentinței apelate nu face referire la

obiectul notificării nr. 1005/2001.

În

consecință, dispunând restituirea imobilului din str. C.D.

nr. A. și nr. B., în

condițiile în care prin notificările nr. 1004/2001 și nr. 1005/2001,

reclamanții solicitaseră porțiunea de alee determinată de calacanul imobilului nr.

X și de limitele imobilelor cu numerele A., B., Y și Y A; garajul cu 2 boxe

amplasat pe această alee, situate în București, str. C.D. și restituirea

integrală a imobilului compus din teren în suprafața de 200 mp și construcția

aferentă acestuia, București, str. C.D., nr. A., conform pct. 2 al actului de

partaj donație din 16 martie 1945, fără a se procedată examinarea concretă a

pretențiilor reclamanților, instanța de fond nu s-a pronunțat în limitele

învestirii.

Câtă vreme, prin

notificare a fost solicitată restituirea imobilelor porțiune de alee determinată

de calacanul imobilului nr. X și de limitele imobilelor cu numerele A., B., Y

și Y A și a garajului cu 2 boxe amplasat pe această alee, situate în București,

str. C.D.

dispunând asupra unui alt imobil

decât cel solicitat prin notificare, instanța de

fond a acordat mai mult

decât s-a cerut, respectiv nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut.

Pe de altă parte, instanța

de apel a apreciat ca fiind fondată și cea de-a doua critică formulată de

apelanții contestatori în cauză.

În acest sens, instanța

de apel a constatat că prin sentința pe care a pronunțat-o instanța de fond, a

statuat, în limitele la care s-a făcut referire în analiza primului motiv de

apel formulat de apelanții - contestatori, numai asupra faptului că, în cauză,

contestatorii au făcut dovada calității lor procesuale active de persoane

îndreptățite la masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în ceea ce

privește imobilele situate în București, C.D. nr. A. și nr. B., iar nu și

asupra fondului pretențiilor deduse judecății, apreciind în mod eronat că

stabilirea situației juridice a imobilului litigiu, precum și a modalității de

restituire, se va realiza în cadrul procedurii administrative.

Astfel,

deși aparent, contestația formulată în cauză a fost soluționată pe fond, s-a

constatat că, în realitate, măsurile dispuse au constat în obligarea pârâtei la

a emite fie o dispoziție de restituire în natură fie o dispoziție prin care să

se propună masuri reparatorii prin echivalent, instanța de fond declinându-și,

de fapt, competența, fără a intra în cercetarea fondului.

Instanța de apel a

reținut însă că instanța sesizată cu soluționarea contestației formulate în

baza Legii nr. 10/2001 trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de

formă stabilite de lege pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite,

cât și pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecății, iar în

acest sens, are în vedere nu numai prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

ci și statuările obligatorii ale Deciziei în interesul Legii nr. 20/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cazul în care, în

cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod

corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la jurisdicția civilă, situație

în care instanța are obligația de a judeca toate pretențiile cu care a fost

învestită.

Or, instanța de fond

a supus examinării numai îndeplinirea de către contestatori a condițiilor de

formă prevăzute de lege pentru a face dovada că sunt persoane îndreptățite la

beneficiul legii, nu și pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus

judecății.

Așa fiind, instanța

de apel a constatat că tribunalul nu a procedat la o cercetare a fondului.

Potrivit art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe.”

Literatura de

specialitate a arătat în acest sens, în mod consecvent, că instanța judecă

procesul fără a intra în cercetarea fondului atunci când soluționează în

temeiul unei excepții procesuale cum ar fi lipsa de calitate procesuală,

prescripția, puterea lucrului judecat etc., ori, omite să se pronunțe asupra

unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

Acest punct de vedere

este reținut în mod constant și de către jurisprudență.

Prin urmare,

constatând că în cauză, față de toate considerentele interior prezentate,

examinarea fondului cauzei, efectuată de prima instanță, nu a fost realizată în

limitele cu care a fost investită instanța, deoarece aceasta a omis să se

pronunțe asupra tuturor pretențiilor deduse judecații și a dat altceva decât

ceea ce s-a cerut, pronunțându-se asupra unei cereri cu are nu a fost legal

investită, instanța de apel a constatat că este incidență în cauză norma de

ordine publică cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Caracterul imperativ

al dispozițiilor legale menționate se întemeiază pe necesitatea asigurării

principiului celor două grade de jurisdicție, instanța de apel neputându-se

pronunța direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanță n-a

supus-o examinării.

Exigența acestui

principiu se impune nu numai în interesul părților, ci și pentru respectarea

competenței materiale a instanțelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie

să fie soluționat de instanța competentă, iar efectul devolutiv al apelului nu

justifică modalitatea substituirii instanței de apel în atributele

jurisdicționale proprii primei instanțe, ci numai posibilitatea reexaminării

cauzei și suplimentarea probelor, în cazul unei soluții asupra fondului,

lipsită de temeinicie.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată, au declarat recurs reclamantele D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V.,

B.A.M., O.R. și N.L., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Instanța de apel în

mod greșit a reținut că instanța de fond nu ar fi dezlegat problema calității

de proprietar-persoană îndreptățită pentru autorii noștri și pentru

noi-succesorii.

- Calitatea noastră

de proprietari asupra terenului donat odată cu locuința de la nr. X este

dovedită și tranșată irevocabil prin Decizia nr. 9671 din 24 noiembrie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- Considerentele care

au stat la baza motivării deciziei recurate sunt eliptice.

- Instanța de apel a

greșit și atunci când a dispus instanței de rejudecare să analizeze inclusiv

calitatea de persoană îndreptățită la revendicarea terenului în litigiu, cu

toate că existau acte doveditoare, pe care instanțele le-au analizat și

apreciat irevocabil ca fiind titluri valabile.

Recursul nu este

fondat.

Potrivit art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare,

sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării.

În raport cu textul

de lege mai sus menționat și având în vedere dispozițiile deciziei pronunțată

în interesul legii, nr. 20/2007, atribuția instanței judecătorești de a

soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă

formală de a dispune emiterea unei alte dispoziții/decizii în locul celei pe

care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție,

nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună la direct

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Prin urmare, instanța

sesizată cu soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001,

trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege

pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, cât și pe acelea care se

referă la fondul dreptului dedus judecății.

În raport cu cele

învederate se reține că instanța de fond a fost învestită cu soluționarea

contestației formulată de contestatorii D.D.M., B.S., O.R. și N.L., împotriva

dispoziției administrative emisă de Primarul General al Primăriei Municipiului

București, la data de 10 noiembrie 2004.

Prin sentința

pronunțată, instanța de fond a anulat dispoziția nr. 3479 din 10 noiembrie 2004

emisă de Primăria Municipiului București și a dispus obligarea pârâtei să emită

dispoziție de restituire în natură a imobilelor situate în București, C.D. nr.

A. și nr. B., sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În considerentele

acesteia, nu se face referire la obiectul notificării nr. 1005/2001.

Instanța de apel, în

mod judicios a stabilit că, instanța de fond deși a stabilit calitatea

contestatorilor de persoane îndreptățite în condițiile Legii nr. 10/2001,

totuși nu a statuat și asupra fondului pretențiilor deduse judecății, apreciind

în mod eronat că stabilirea situației juridice a imobilului litigios, precum și

a modalității de restituire se va realiza în cadrul procedurii administrative.

De asemenea, instanța

de apel corect a reținut faptul că, de vreme ce instanța de fond a fost

sesizată cu o contestație formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, trebuia să

cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege pentru

dovedirea calității de persoane îndreptățite, cât și pe acelea car se referă la

fondul dreptului dedus judecății, sens în care trebuia să aibă în vedere nu

numai dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât și statuările

Deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr.

20/2007.

Potrivit art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. „În cazul în care se constată că, în mod greșit prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe”.

Față de textul de

lege mai sus menționat, precum și a considerentelor reținute, se constată că

instanța de apel a pronunțat o sentință temeinică și dată cu aplicarea corectă

a legii.

Prin urmare, se va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V., B.A.M., O.R.

și N.L. împotriva deciziei nr. 405/ A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2011.