ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6325/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 771 din 2 iunie 2009, Tribunalul Mureș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții M.B., K.I., M.E., K.A., K.K.I., H.M.I.

și N.E., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Târgu Mureș, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având în vedere că, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, consiliul local este un organ deliberativ, iar în litigiile care au implicații asupra patrimoniului persoanei juridice, calitatea procesuală o are unitatea administrativ teritorială (în speță municipiul), iar reprezentarea acesteia se face prin primar [potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 215/2001]; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, instanța considerând că, față de natura litigiului - revendicare decurgând din expropriere - și având în vedere că Statul Român este înscris în cartea funciară în calitate de proprietar, nu prezintă relevanță prevederile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 referitoare la administrarea domeniului public de către consiliul local, câtă vreme în cauză nu este vorba de administrarea domeniului public, iar pe fondul cauzei, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă reclamanților, reținându-se că, potrivit Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel de către reclamanți, invocându-se faptul că litigiul a fost soluționat cu lipsă de procedură față de pârâtul Consiliul local al municipiului Târgu Mureș, în contextul în care s-a prezentat Municipiul Târgu Mureș, prin Primar, iar prin cererea introductivă de instanță, au urmărit să demonstreze faptul că au un drept de proprietate asupra terenului din litigiu, drept care a trecut în mod temporar în proprietatea statului prin decret de expropriere pentru utilitate publică și, întrucât scopul exproprierii nu a fost atins, bunul a ieșit din patrimoniul lor fără a fi respectate condițiile prevăzute de art. 480-481 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 112 A din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelul reclamanților, reținând că, prin cererea de chemare în judecată s-a invocat drept temei juridic art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar la termenul din data de 19 mai 2009, aceștia au precizat faptul că înțeleg să invoce și prevederile art. 480 și urm. C. civ., cerere respinsă ca tardivă, în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ. Astfel, cererea reclamanților a fost analizată doar sub aspectul admisibilității acesteia, instanța de apel supunându-se forței obligatorii a deciziei nr. 53/2007, pronunțată în recursul în interesul legii de I.C.C.J., respectiv deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a I.C.C.J., concluzionând că dreptul de acces la justiție nu este încălcat, câtă vreme reclamanții au deschisă calea acțiunii în revendicare.

Cu privire la lipsa de procedură cu pârâtul Consiliul local al municipiului Târgu Mureș, instanța de apel, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, a constatat că procedura de citare cu pârâtul a fost legal îndeplinită, iar în instanță acesta a fost reprezentat de consilieri juridici, care, conform delegațiilor depuse, erau împuterniciți să apere interesele Municipiului Târgu Mureș și ale autorităților administrației publice locale, prin urmare și ale Consiliului local al municipiului Târgu Mureș. Împotriva deciziei civile nr. 112/A din 28 octombrie 2009 pronunțată în cauză, au declarat recurs reclamanții, arătând pe de o parte, că hotărârea dată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., precum și faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a susținut că instanța a soluționat cauza ignorând lipsa de procedură cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Târgu Mureș, mandatul de reprezentare acordat de Municipiul Târgu Mureș, prin Primar, nefiind valabil. Se arată că cererea de chemare în judecată cu care reclamanții au înțeles să învestească instanța de judecată, tinde să demonstreze faptul că aceștia au un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, drept ce a trecut în mod temporar în proprietatea statului prin decret de expropriere pentru utilitate publică, însă, de la momentul exproprierii și până în prezent, destinația de utilitate publică a imobilului, și deci, scopul exproprierii nu a fost atins.

Imobilul în litigiu se găsește în posesia pârâtului, fără ca acesta să dețină un titlu valabil asupra acestuia, atingând dreptul de proprietate al reclamanților și cauzând o ingerință în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional CEDO, astfel că dispozițiile legale pertinente aplicabile soluționării cauzei sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ. si art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. O altă critică este adusă modului în care instanțele au reținut soluțiile promovate prin recursuri in interesul legii, soluții care nu dau o dezlegare de drept, conform destinației legislative, ci lipsesc persoanele îndreptățite de posibilitatea recuperării imobilelor expropriate anterior lunii decembrie 1989, închizând astfel posibilitățile legale ale părților de a se mai adresa instanțelor.

Neexistând o cale de atac reglementată împotriva unei decizii de îndrumare de tipul celei în temeiul căreia s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, revine judecătorului speței să aprecieze în ce măsură, aplicarea caracterului obligatoriu al unei astfel de decizii, se impune în detrimentul respectării principiului fundamental al accesului la justiție dat de art. 6 din CEDO. La termenul din 25 noiembrie 2010, apărătorul reclamanților a susținut că soluționarea cauzei a fost făcută în lipsa reprezentantului Ministerului Public, deși era obligatorie prezența sa. Examinând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru motivele ce succed: Reclamanții susțin că instanțele anterioare au soluționat cauza cu ignorarea procedurii viciate în privința pârâtului Consiliul Local al municipiului Târgu Mureș.

În mod corect s-a reținut de către instanța de apel faptul că reclamanții nu prezintă interes procesual pentru invocarea acestei excepții, în contextul în care un atare viciu nu a fost identificat de partea care ar fi fost prejudiciată prin neobservarea lui de către prima instanță, iar interesele municipiului Târgu Mureș și alte autorităților administrației locale au fost apărate prin împuterniciți, conform delegațiilor existente la dosar. Consiliul Local , conform art. 1 alin. (1) lit. d) și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, este autoritate deliberativă, iar Primăria este o autoritate executivă, care pune în aplicare și duce la îndeplinire hotărârile și dispozițiile Consiliului Local, conform art. 61 și art. 77 din Legea nr. 215/2001.

Primăria este o instituție publică cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local. Raportându-ne strict la autonomia locală, și având în vedere dispozițiile art. 66-69 din Legea nr. 215/2001, se poate spune că primarul are trei categorii de sarcini: de reprezentare; de execuție al Consiliului Local și de șef al administrației locale și a aparatului. Potrivit art. 67 din Legea nr. 215 /2001, primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice, române sau străine, precum și în justiție. Faptul că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în justiție, nu exclude dimpotrivă, presupune ca în justiție să figureze, în calitate de pârât și Consiliul Local.

Astfel , calitatea procesuală pasivă a Consiliului local este determinată de prevederile art. 38 lit. 7) din Legea nr. 215/2001, conform cărora acesta este organul care administrează domeniul public și privat al orașului. Cu privire la critica ce vizează participarea obligatorie a procurorului, este de observat că aceasta nu poate fi primită întrucât, potrivit deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999, pronunțată în recursul în interesul legii de I.C.C.J., dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea de bunuri expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, iar prezența reprezentantului Ministerului Public nu este obligatorie la judecarea cererilor de retrocedare a bunurilor expropriate, cum este cazul de față.

În ceea ce privește critica ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată că nu este sustenabilă, având în vedere următoarele considerente: În drept, prin Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care a intrat în vigoare pe data de 2 iunie 1994, s-a prevăzut, printre altele, posibilitatea retrocedării către foștii proprietari a bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute și dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

În scopul unificării practicii judiciare și a interpretării unitare a legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a pronunțat Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 prin care a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă scopul exproprierii nu a fost realizat.

Ulterior, în urma apariției Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a pronunțat Decizia în interesul legii nr. LIII din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor și cererilor, având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

Astfel de decizii trebuie aplicate, pe viitor, de judecători pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. (1) al aceluiași cod, anume, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, aplicarea lor neputând fi înlăturată pe cale de interpretare, astfel cum se încearcă prin criticile recursului de față. Totodată, este de menționat că în aplicarea legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existența unei ingerințe în exercițiul unui drept al lor nu au acționat în justiție, în termenele și procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obține protecția acelui drept, ci au rămas în pasivitate.

În fapt, în speță, imobilul aflat în litigiu, a fost expropriat din patrimoniul proprietarilor tabulari prin Decretul nr. 235/1988, anterior datei de 22 decembrie 1989 prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar reclamanții au înțeles să promoveze acțiune în justiție abia la data de 6 decembrie 2007. Referitor la imobilul menționat, este de observat însă că măsura exproprierii a fost executată, respectiv foștii proprietari au fost deposedați de imobil, caz în care, ea nu mai poate face obiectul undei măsuri de restituire în natură. Pentru a obține restituirea în natură a terenului rămas liber de construcții și care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau deschisă calea procedurii prevăzută de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamanții nu au contestat măsura exproprierii și nici nu au făcut dovada că ar fi exceptați în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau dovada că din motive independente de voința lor nu au putut acționa în termenele legale conform procedurii judiciare prevăzută de această lege specială de reparație. Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al exproprierii, reclamanții au formulat, la data de 6 decembrie 2007, o cerere de retrocedare a imobilului, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și Decizia VI/1999 a C.S.J., ignorând reglementarea specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. O astfel de cerere nu mai putea fi însă soluționată în procedura prevăzută de actul normativ menționat, care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor pentru utilitate publică, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. LIII/2007 a I.C.C.J., dată în aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Extinderea sferei de aplicare a dispoziției art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare a imobilelor preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. VI/1999 a C.S.J. era justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic și și-a produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, până la apariția unei astfel de reglementări, care s-a realizat prin Legea nr. 10/2001. Este de observat că soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop și anume, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedați în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație, iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceeași perioadă de timp, să poată acționa în justiție(inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparație sau în cazul pasivității, cu consecința pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Totodată, este de observat că, în speță, absența despăgubirii (aspect care nu face însă obiectul art. 35 din Legea nr. 33/1994 supus analizei în prezenta cauză) se datorează culpei reclamanților care nu au contestat măsura de deposedare abuzivă și nu au acționat în justiție în scopul obținerii restituirii bunului sau a unei despăgubiri în cadrul procedurilor clare și coerente, instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. Mai mult, prin Decizia nr. LIII/2007, I.C.C.J. a statuat cu privire la o chestiune de ordin procedural, privind concursul dintre două reglementări normative referitoare la aceleași situații juridice și care au primit soluții diferite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenție care s-a impus exclusiv în scopul unificării, pe viitor, a practicii judiciare.

Prin decizia menționată Înalta Curte nu a statuat în nici un fel cu privire la exercițiul dreptului de proprietate al vreunei persoane și cu atât mai puțin cu privire la dreptul acesteia de a fi despăgubită în caz de expropriere. Este de observat și faptul că dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional nu pot fi interpretate în sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acestea ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenția.

Dimpotrivă, în aplicarea art. 6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile. Totodată, este de menționat și faptul că Decizia nr. LIII/2007 este în concordanță cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. (în considerentele căreia este, de altminteri, și enunțată), decizie prin care s-a statuat în ce condiții se poate acorda prioritate Convenției în detrimentul legii de reparație, cu referire însă la acțiunea în revendicare, chestiune care însă nu face obiectul judecății în prezenta cauză, reclamanții precizând tardiv ca și temei juridic art. 480 și urm. C. civ.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții H.M.I., K.A., K.I., K.K.I., M.E., M.B. și N.E. împotriva deciziei civile nr. 112/A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.