ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6325/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6325/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 771 din 2 iunie 2009,

Tribunalul Mureș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții M.B., K.I.,

M.E., K.A., K.K.I., H.M.I. și N.E., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Târgu Mureș, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, având în vedere că, potrivit prevederilor Legii nr.

215/2001, consiliul local este un organ deliberativ, iar în litigiile care au

implicații asupra patrimoniului persoanei juridice, calitatea procesuală o are

unitatea administrativ teritorială (în speță municipiul), iar reprezentarea

acesteia se face prin primar [potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr.

215/2001]; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Economiei și Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, instanța

considerând că, față de natura litigiului - revendicare decurgând din

expropriere - și având în vedere că Statul Român este înscris în cartea

funciară în calitate de proprietar, nu prezintă relevanță prevederile art. 38 alin.

(2) din Legea nr. 215/2001 referitoare la administrarea domeniului public de

către consiliul local, câtă vreme în cauză nu este vorba de administrarea

domeniului public, iar pe fondul cauzei, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea

civilă reclamanților, reținându-se că, potrivit Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Hotărârea primei instanțe a fost

atacată cu apel de către reclamanți, invocându-se faptul că litigiul a fost

soluționat cu lipsă de procedură față de pârâtul Consiliul local al

municipiului Târgu Mureș, în contextul în care s-a prezentat Municipiul Târgu

Mureș, prin Primar, iar prin cererea introductivă de instanță, au urmărit să

demonstreze faptul că au un drept de proprietate asupra terenului din litigiu,

drept care a trecut în mod temporar în proprietatea statului prin decret de

expropriere pentru utilitate publică și, întrucât scopul exproprierii nu a fost

atins, bunul a ieșit din patrimoniul lor fără a fi respectate condițiile

prevăzute de art. 480-481 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 112 A din 28

octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelul reclamanților,

reținând că, prin cererea de chemare în judecată s-a invocat drept temei

juridic art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar la termenul din data de 19 mai 2009,

aceștia au precizat faptul că înțeleg să invoce și prevederile art. 480 și urm.

C. civ., cerere respinsă ca tardivă, în raport de prevederile art. 132 C. proc.

civ.

Astfel, cererea reclamanților a fost

analizată doar sub aspectul admisibilității acesteia, instanța de apel

supunându-se forței obligatorii a deciziei nr. 53/2007, pronunțată în recursul

în interesul legii de I.C.C.J., respectiv deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a I.C.C.J., concluzionând că dreptul de acces la justiție nu este încălcat, câtă vreme

reclamanții au deschisă calea acțiunii în revendicare.

Cu privire la lipsa de procedură cu

pârâtul Consiliul local al municipiului Târgu Mureș, instanța de apel, din

analiza actelor și lucrărilor dosarului, a constatat că procedura de citare cu

pârâtul a fost legal îndeplinită, iar în instanță acesta a fost reprezentat de

consilieri juridici, care, conform delegațiilor depuse, erau împuterniciți să

apere interesele Municipiului Târgu Mureș și ale autorităților administrației publice

locale, prin urmare și ale Consiliului local al municipiului Târgu Mureș.

Împotriva deciziei civile nr. 112/A

din 28 octombrie 2009 pronunțată în cauză, au declarat recurs reclamanții,

arătând pe de o parte, că hotărârea dată a fost pronunțată cu încălcarea formelor

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., precum

și faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că instanța a

soluționat cauza ignorând lipsa de procedură cu pârâtul Consiliul Local al municipiului

Târgu Mureș, mandatul de reprezentare acordat de Municipiul Târgu Mureș, prin

Primar, nefiind valabil.

Se arată că cererea de chemare în

judecată cu care reclamanții au înțeles să învestească instanța de judecată,

tinde să demonstreze faptul că aceștia au un drept de proprietate asupra

terenului în litigiu, drept ce a trecut în mod temporar în proprietatea

statului prin decret de expropriere pentru utilitate publică, însă, de la

momentul exproprierii și până în prezent, destinația de utilitate publică a

imobilului, și deci, scopul exproprierii nu a fost atins. Imobilul în litigiu

se găsește în posesia pârâtului, fără ca acesta să dețină un titlu valabil

asupra acestuia, atingând dreptul de proprietate al reclamanților și cauzând o

ingerință în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional CEDO, astfel că dispozițiile

legale pertinente aplicabile soluționării cauzei sunt cele prevăzute de art.

480 C. civ. si art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O altă critică este adusă modului în

care instanțele au reținut soluțiile promovate prin recursuri in interesul

legii, soluții care nu dau o dezlegare de drept, conform destinației

legislative, ci lipsesc persoanele îndreptățite de posibilitatea recuperării

imobilelor expropriate anterior lunii decembrie 1989, închizând astfel

posibilitățile legale ale părților de a se mai adresa instanțelor.

Neexistând o cale de atac

reglementată împotriva unei decizii de îndrumare de tipul celei în temeiul

căreia s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată,

revine judecătorului speței să aprecieze în ce măsură, aplicarea caracterului obligatoriu

al unei astfel de decizii, se impune în detrimentul respectării principiului

fundamental al accesului la justiție dat de art. 6 din CEDO.

La termenul din 25 noiembrie 2010,

apărătorul reclamanților a susținut că soluționarea cauzei a fost făcută în

lipsa reprezentantului Ministerului Public, deși era obligatorie prezența sa.

Examinând recursul din prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru

motivele ce succed:

Reclamanții susțin că instanțele

anterioare au soluționat cauza cu ignorarea procedurii viciate în privința

pârâtului Consiliul Local al municipiului Târgu Mureș.

În mod corect s-a reținut de către

instanța de apel faptul că reclamanții nu prezintă interes procesual pentru invocarea

acestei excepții, în contextul în care un atare viciu nu a fost identificat de

partea care ar fi fost prejudiciată prin neobservarea lui de către prima

instanță, iar interesele municipiului Târgu Mureș și alte autorităților

administrației locale au fost apărate prin împuterniciți, conform delegațiilor

existente la dosar.

Consiliul Local

, conform art. 1 alin. (1) lit. d)

și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, este autoritate deliberativă, iar Primăria

este o autoritate executivă, care pune în aplicare și duce la îndeplinire

hotărârile și dispozițiile Consiliului Local, conform art. 61 și art. 77 din

Legea nr. 215/2001. Primăria este o instituție publică cu activitate permanentă

care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local.

Raportându-ne strict la autonomia

locală, și având în vedere dispozițiile art. 66-69 din Legea nr. 215/2001, se

poate spune că primarul are trei categorii de sarcini: de reprezentare; de

execuție al Consiliului Local și de șef al administrației locale și a

aparatului.

Potrivit art. 67 din Legea nr. 215 /2001,

primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice,

cu persoanele fizice sau juridice, române sau străine, precum și în justiție.

Faptul că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în justiție,

nu exclude dimpotrivă, presupune ca în justiție să figureze, în calitate de

pârât și Consiliul Local. Astfel

, calitatea procesuală pasivă a Consiliului local este determinată

de prevederile art. 38 lit. 7) din Legea nr. 215/2001, conform cărora acesta

este organul care administrează domeniul public

și privat al orașului.

Cu

privire la critica ce vizează

participarea obligatorie a procurorului, este de observat că aceasta nu poate

fi primită întrucât, potrivit deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999, pronunțată

în recursul în interesul legii de I.C.C.J., dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 nu sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea

de bunuri expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, iar prezența

reprezentantului Ministerului Public nu este obligatorie la judecarea cererilor

de retrocedare a bunurilor expropriate, cum este cazul de față.

În ceea ce privește critica ce

vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată că nu

este sustenabilă, având în vedere următoarele considerente:

În drept, prin Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care a intrat în

vigoare pe data de 2 iunie 1994, s-a prevăzut, printre altele, posibilitatea

retrocedării către foștii proprietari a bunurilor imobile expropriate care nu

au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost

preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute și dacă nu

s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

În scopul unificării practicii

judiciare și a interpretării unitare a legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, a pronunțat Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999

prin care a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a

statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în

cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate

anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă scopul exproprierii nu a fost

realizat.

Ulterior, în urma apariției Legii

nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a pronunțat

Decizia în interesul legii nr. LIII din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor și

cererilor, având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dezlegările date problemelor de

drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt

obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

Astfel de decizii trebuie aplicate,

pe viitor, de judecători pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. (1)

al aceluiași cod, anume, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară

a legii pe întreg teritoriul României, aplicarea lor neputând fi înlăturată pe

cale de interpretare, astfel cum se încearcă prin criticile recursului de față.

Totodată, este de menționat că în

aplicarea legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate,

decât în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în acest

scop, motivele pentru care persoanele care pretind existența unei ingerințe în

exercițiul unui drept al lor nu au acționat în justiție, în termenele și

procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obține protecția acelui drept, ci

au rămas în pasivitate.

În fapt, în speță, imobilul aflat în

litigiu, a fost expropriat din patrimoniul proprietarilor tabulari prin

Decretul nr. 235/1988, anterior datei de 22 decembrie 1989 prevăzută de Legea

nr. 10/2001, iar reclamanții au înțeles să promoveze acțiune în justiție abia

la data de 6 decembrie 2007.

Referitor la imobilul menționat,

este de observat însă că măsura exproprierii a fost executată, respectiv foștii

proprietari au fost deposedați de imobil, caz în care, ea nu mai poate face

obiectul undei măsuri de restituire în natură.

Pentru a obține restituirea în

natură a terenului rămas liber de construcții și care se pretinde că nu ar fi

fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei

despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau deschisă calea procedurii

prevăzută de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamanții nu au contestat

măsura exproprierii și nici nu au făcut dovada că ar fi exceptați în vreun mod

de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau dovada că din motive independente de

voința lor nu au putut acționa în termenele legale conform procedurii judiciare

prevăzută de această lege specială de reparație.

Dimpotrivă, invocând caracterul

abuziv al exproprierii, reclamanții au formulat, la data de 6 decembrie 2007, o

cerere de retrocedare a imobilului, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 și Decizia VI/1999 a C.S.J., ignorând reglementarea specială

instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

O astfel de cerere nu mai putea fi

însă soluționată în procedura prevăzută de actul normativ menționat, care

reglementează cadrul juridic general al exproprierilor pentru utilitate

publică, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. LIII/2007 a I.C.C.J., dată

în aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Extinderea sferei de aplicare a

dispoziției art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare a

imobilelor preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a

acestei legi, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. VI/1999 a C.S.J. era

justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic și și-a

produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, până la apariția unei astfel de reglementări, care s-a realizat

prin Legea nr. 10/2001.

Este de observat că soluția se

impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se

poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu

privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care

invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop și

anume, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este admis ca în

cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedați

în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație, iar

alții, cei deposedați prin expropriere în aceeași perioadă de timp, să poată

acționa în justiție(inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de

reparație sau în cazul pasivității, cu consecința pierderii termenelor legale

prevăzute de aceasta) și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a

obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului

stabilității și securității raporturilor juridice. Totodată, este de observat

că, în speță, absența despăgubirii (aspect care nu face însă obiectul art. 35

din Legea nr. 33/1994 supus analizei în prezenta cauză) se datorează culpei

reclamanților care nu au contestat măsura de deposedare abuzivă și nu au

acționat în justiție în scopul obținerii restituirii bunului sau a unei

despăgubiri în cadrul procedurilor clare și coerente, instituite prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prin Decizia nr. LIII/2007,

I.C.C.J. a statuat cu privire la o chestiune de ordin procedural, privind

concursul dintre două reglementări normative referitoare la aceleași situații

juridice și care au primit soluții diferite prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, intervenție care s-a impus exclusiv în scopul

unificării, pe viitor, a practicii judiciare.

Prin decizia menționată Înalta Curte

nu a statuat în nici un fel cu privire la exercițiul dreptului de proprietate

al vreunei persoane și cu atât mai puțin cu privire la dreptul acesteia de a fi

despăgubită în caz de expropriere.

Este de observat și faptul că

dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional nu pot fi interpretate în

sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara

procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru

dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acestea ar fi de natură să

restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate mai înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Dimpotrivă, în aplicarea art. 6 din

Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este

subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu

procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul

analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Totodată, este de menționat și

faptul că Decizia nr. LIII/2007 este în concordanță cu Decizia nr. XXXIII din 9

iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. (în considerentele căreia

este, de altminteri, și enunțată), decizie prin care s-a statuat în ce condiții

se poate acorda prioritate Convenției în detrimentul legii de reparație, cu

referire însă la acțiunea în revendicare, chestiune care însă nu face obiectul

judecății în prezenta cauză, reclamanții precizând tardiv ca și temei juridic

art. 480 și urm. C. civ.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții H.M.I., K.A., K.I., K.K.I., M.E., M.B. și N.E. împotriva deciziei

civile nr. 112/A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

noiembrie 2010.