ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 35318 din 4 septembrie 2009, reclamantul K.M. a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. solicitând anularea deciziei nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de aceasta, prin care au fost respinse notificările nr. 983 din 09 august 2001 și nr. 756 din 14 februarie 2002, formulate de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamantul a solicitat instanței să constate că este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de X A din dreptul de proprietate deținut de autorul acestuia, A.K., referitor la imobilul situat în București, str. Cuțitul de Argint.

În motivarea contestației se arată că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5801 din 06 martie 1943 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, S.T.A.R. SA a vândut cumpărătorilor A.K. (autorul reclamantului) și A.H.G., imobilul situat în București, str. Cuțitul de Argint, „compus din teren si toate clădirile, precum și instalațiile de orice natură aflătoare pe el”, având o suprafața totală de 16.800 m.p. Ulterior, prin Decretul-Lege nr. 119/1948, imobilul a fost naționalizat pe numele W.C., deși acesta era chiriaș, și nu proprietar. Notificările au fost înregistrate la A.V.A.S. (fiind transmise de Primăria municipiului București), iar prin decizia nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de pârâtă, acestea au fost respinse, cu motivarea că petentul nu a făcut dovada calității de proprietar al autorului său la data preluării imobilului de către stat, față de împrejurarea că preluarea s-a realizat de la o altă persoană, W.C.

Prin sentința nr. 680 din 17 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civila, a admis contestația, a anulat decizia nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de A.V.A.S. A constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,conform Legii nr. 10/2001. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că, pârâtă A.V.A.S. a respins notificările nr. 983 din 09 august 2001 și nr. 756 din 14 februarie 2002, cu motivarea că reclamantul nu a dovedit că autorul acestuia (K.A.) mai avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către stat, în condițiile în care imobilul figurează naționalizat ca întreprindere în anul 1948, de la o altă persoană, W.C. În speță, instanța de fond a reținut că s-au naționalizat mijloacele de producție aparținând întreprinderii „W.C.”, care avea doar calitatea de chiriaș, iar imobilul propriu-zis (construcție și teren) a fost preluat, în fapt, integral de către stat, de la coproprietarii K.A.

și G.A., și nu s-a dovedit că W.C., a deținut imobilul cu titlul de proprietar. În ceea ce privește cererea privind constatarea calității contestatorului de persoană îndreptățită, tribunalul a admis-o, în temeiul art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 lit. a) din Legea nr. l0/2001, Tribunalul a reținut că reclamantul față de precizările depuse , a înțeles să își limiteze contestația doar cu privire la calitatea de proprietar a antecesorului său. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta A. V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât instanța de fond a reținut în mod greșit, că petentul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, ce a rezultat din dovedirea calității de proprietar a autorului său, K.A., referitor la imobilului ce formează obiectul litigiului de față.

S-a susținut în conținutul motivelor de apel că imobilul ce formează obiectul litigiului de față a fost naționalizat de la fostul proprietar W.C. și s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada preluării imobilului, de la autorul său, pentru a-și dovedi calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, instanța de fond realizând o interpretare eronată a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. O altă critică a apelantei a vizat împrejurarea că, în mod nelegal Primăria municipiului București, prin decizia nr. l 1716 din 29 mai 2009 a declinat notificarea către A.V.A. S., fără a identifica societatea comercială in patrimoniul căreia se regăsește imobilul, iar potrivit adresei nr. 39240/9945/07 octombrie 2002 emisă aceasta s-a regăsit în patrimoniul SC C. SA București și SC H. SA București, societăți privatizate de aceasta.

S-au invocat dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora: „în situația imobilelor construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 din actul normativ menționat, prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ teritoriale în a cărei raza s-a aflat imobilul, respectiv a Primarului general al municipiului București”. Așa fiind, pentru imobilele demolate, masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent, iar competenta de soluționare a notificării revine primarului unității administrativ teritoriale, în a cărei rază teritoriala s-a aflat imobilul. S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței și respingerea contestației formulată de K.M., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 10/ A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. V.A.S., reținând, în esență, că apelanta a invocat aspecte noi, care nu au făcut obiectul judecății, neanalizate de prima instanță, referitor la modul în care urmează a fi soluționate notificările și la competența de soluționare a acestora. Cât privește criticile ce fac referire la greșita apreciere a instanței cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a contestatorului, în sensul că nu s-a dovedit calitatea autorului acestuia, de proprietar al imobilului la data preluării acestuia de către stat, instanța de apel le-a înlăturat.

A păstrat motivarea instanței de fond, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, articolul menționat instituind o prezumție relativă, potrivit căreia persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Astfel, instanța de control judiciar a apreciat că reclamantul a făcut dovada că autorul său, A.K. a figurat ca proprietar al imobilului, la data naționalizării, iar persoana care figurează în Legea nr. 119/1948 a avut doar calitatea de chiriaș, nu de proprietar. Decizia nr. 10/ A din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a făcut obiectul criticilor formulate de pârâta A. V.A.S., în cuprinsul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., fiind reiterate criticile din apel, în sensul că reclamantul nu a făcut dovada calității de proprietar al autorului său, la data preluării imobilului de către stat. Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârâta A.V.A.S., schimbării sentinței nr. 680 din 17 mai 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și respingerii contestației, ca neîntemeiată. Recurenta A.V.A.S. arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001 și se arată că, potrivit adresei nr. 39240/9945 din 07 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului București, imobilul se află în patrimoniul SC C. SA București și SC H. SA, societăți privatizate de recurentă.

O altă critică, vizează faptul că A.V. A.S. nu mai are competența legală de a stabili valoarea și a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci poate numai propune acordarea despăgubirilor, instituției competente, în condițiile legii. Astfel, se susține, în esență, de către recurenta-pârâtă că, pentru situația în care este atrasă competența A.V.A.S., în cauză sunt incidente dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică invocată de pârâtă, aceea că reclamantul nu a făcut dovada calității de proprietar a autorului său, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanțele realizând o corectă interpretare a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, conform alin. (1) al textului de lege menționat, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Articolul menționat instituie o prezumție relativă, potrivit căreia persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Autorul reclamantului, anume K.A. a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, str. Cuțitul de Argint , astfel cum acesta este individualizat în contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 5801 din 06 martie 1943 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, în calitate de coproprietar cu A.H.G. Această calitate este confirmată până la nivelul anului 1948 de documentele din dosarul de rol fiscal, respectiv: procesul - verbal de impunere nr. 14 din 10 februarie 1948 (în care este evidențiat numitul K. A. ca proprietar, iar C.W.

doar chiriaș în apartamentul nr. 1, ca patron meseriaș cu atelier lăcătușărie, C.A., chiriaș în apartamentul nr. 2, ca patron meseriaș - atelier mecanic și S.Șt., chiriaș în apartamentul nr. 3 cu destinația de locuință); declarația dată de K.A., în calitate de proprietar, la data 17 martie 1949 privind veniturile obținute din închirierea imobilului în litigiu pentru întreprinderi (atelier de reparații - patron și meseriaș C.A.; întreprinderea I.S.C.M., fostă C.W., cu mențiunea „societate naționalizată”). Din analiza acestor din urmă înscrisuri, primul anterior naționalizării, iar cel de-al doilea ulterior acestui moment, instanțele au reținut că în baza Legii nr. 119/1948 a fost naționalizată doar întreprinderea „C.

W.”, care a devenit întreprindere I.S.C. M., dar în fapt, a fost preluat întregul imobil (construcție și teren). S-a susținut că nu a fost identificat vreun alt act normativ emis în acest sens, până la adoptarea H.C.M. nr. 303/1951, prin care s-a dispus constituirea I.C.M., care a ocupat imobilul. Instanța de fond a reținut corect că s-au naționalizat mijloacele de producție aparținând întreprinderii „W.C.”, ce purta numele persoanei care avea doar calitatea de chiriaș, iar imobilul propriu-zis (construcție și teren) a fost preluat, în fapt, integral de către stat, de la coproprietarii K.A. și G.A. Astfel, nu s-a dovedit că cei doi coproprietari, al căror drept de proprietate este probat cu act autentic, ar fi pierdut în mod valabil această calitate anterior momentului 1948, în timp ce C.W., nu a fost niciodată menționat în evidențe fiscale ca proprietar și, cu atât mai puțin, intimata nu a prezentat vreun titlu de proprietate al imobilului.

Nici critica privind încălcarea prevederilor art. 32 din Legea nr. 10/2001 nu este poate fi primită, întrucât recurenta a invocat chestiuni care nu au făcut obiectul contestației, instanțele stabilind că, în raport de precizarea contestației, realizată de reclamant, prin decizia nr. 234 din 28 iulie 2009 A.V.A. S. a respins notificările, numai cu privire la lipsa calității de proprietar al autorului reclamantului, nefiind invocate alte motive (competența de soluționare a notificărilor). Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, așa încât contestația cu care a fost învestită instanța de judecată a vizat nelegalitatea deciziei sus menționate, numai cu privire la respingerea notificărilor nr. 983 din 09 august 2001 și nr. 756 din 14 februarie 2002, întrucât contestatorul M.K.

nu a făcut dovada calității de proprietar a autorului său (A.K.), hotărârea instanței de fond fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. În accepțiunea acestei norme de procedură „în toate cazurile”, judecătorii hotărăsc numai asupra „obiectului cererii”, în limitele cadrului procesual fixat de reclamant, instanța neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. De altfel, nu se poate reține cu temei o atare critică, în sensul că sunt aplicabile prevederile art. 32 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare măsurile reparatorii ar trebui stabilite de către primarul unității administrativ- teritoriale în a cărei rază se află imobilul și nu de către A.V.A.S., cât timp recurenta-pârâtă nu a contestat în termenul legal, decizia nr. 11716 emisă la 29 mai 2009 de Primarul general al municipiului București, prin care acesta și-a declinat competența de soluționare a notificării către A.V.A.

S. Înalta Curte va constată totodată că nu este fondată nici critica privind incidența dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, întrucât prin sentința nr. 680 din 17 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a stabilit doar îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001. Așa fiind, în raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, astfel că îl va respinge, conform art. 312 alin. (l) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 10/ A din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.