ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

constată:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 35318 din 4 septembrie 2009,

reclamantul K.M. a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. solicitând anularea

deciziei nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de aceasta, prin care au fost respinse

notificările nr. 983 din 09 august 2001 și nr. 756 din 14 februarie 2002,

formulate de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a solicitat instanței să

constate că este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota

de

X

A din dreptul de proprietate deținut de autorul acestuia, A.K.,

referitor la imobilul situat în București, str. Cuțitul de Argint.

În motivarea contestației se arată că,

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5801 din 06

martie 1943 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, S.T.A.R. SA a vândut

cumpărătorilor A.K. (autorul reclamantului) și A.H.G., imobilul situat în București,

str. Cuțitul de Argint, „compus din teren si toate clădirile, precum și

instalațiile de orice natură aflătoare pe el”, având o suprafața totală de

16.800 m.p.

Ulterior, prin Decretul-Lege nr. 119/1948,

imobilul a fost naționalizat pe numele W.C., deși acesta era chiriaș, și nu

proprietar.

Notificările au fost înregistrate la A.V.A.S.

(fiind transmise de Primăria municipiului București), iar prin decizia nr. 234

din 28 iulie 2009 emisă de pârâtă, acestea au fost respinse, cu motivarea că

petentul nu a făcut dovada calității de proprietar al autorului său la data

preluării imobilului de către stat, față de împrejurarea că preluarea s-a

realizat de la o altă persoană, W.C.

Prin sentința nr. 680 din 17 mai 2010,

Tribunalul București, secția a V-a civila, a admis contestația, a anulat

decizia nr. 234 din 28 iulie 2009 emisă de A.V.A.S.

A constatat că reclamantul are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,conform Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut în esență că, pârâtă A.V.A.S. a respins notificările nr. 983 din 09

august 2001 și nr. 756 din 14 februarie 2002, cu motivarea că reclamantul nu a

dovedit că autorul acestuia (K.A.) mai avea calitatea de proprietar la data

preluării imobilului de către stat, în condițiile în care imobilul

figurează naționalizat ca întreprindere în anul

1948, de la o altă persoană,

W.C.

În speță,

instanța de fond a reținut că s-au naționalizat mijloacele de

producție

aparținând întreprinderii „W.C.”, care avea doar calitatea

de chiriaș, iar imobilul propriu-zis

(construcție și teren) a fost preluat, în

fapt,

integral de către stat, de la coproprietarii K.A. și G.A., și nu s-a dovedit că

W.C., a deținut imobilul cu titlul de

proprietar.

În ceea ce

privește cererea privind constatarea calității contestatorului de persoană

îndreptățită, tribunalul a admis-o, în temeiul art. 4 alin. (2) raportat la

art. 3 lit. a) din Legea nr. l0/2001,

Tribunalul a

reținut că reclamantul față de precizările depuse

, a înțeles să își limiteze contestația doar cu privire

la calitatea de proprietar a antecesorului său.

Împotriva sentinței tribunalului a

declarat apel pârâta A.

V.A.S., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât instanța de fond a reținut în mod

greșit, că petentul a

făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, ce a rezultat din dovedirea

calității

de proprietar a autorului său, K.A., referitor la imobilului ce formează

obiectul litigiului de față.

S-a susținut în

conținutul motivelor de apel că imobilul ce formează

obiectul

litigiului de față a fost naționalizat de la fostul proprietar W.C. și s-a

arătat că reclamantul nu a făcut dovada preluării imobilului, de

la autorul său,

pentru a-și dovedi calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii,

instanța de fond realizând o interpretare eronată a dispozițiilor

art. 24 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică a apelantei a vizat

împrejurarea că, în mod nelegal Primăria municipiului București, prin decizia nr.

l 1716 din 29 mai 2009 a declinat notificarea către A.V.A.

S., fără a identifica societatea comercială in

patrimoniul căreia se regăsește imobilul, iar potrivit adresei nr. 39240/9945/07

octombrie 2002 emisă

aceasta s-a

regăsit în patrimoniul SC C. SA București și SC H.

SA București,

societăți privatizate de aceasta.

S-au invocat

dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

potrivit cărora: „în situația

imobilelor construcții demolate, notificarea

formulată

de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 din

actul normativ menționat, prin dispoziția motivată

a primarului unității

administrativ teritoriale în a cărei raza s-a

aflat imobilul, respectiv a Primarului general al municipiului București”.

Așa fiind, pentru

imobilele demolate, masurile reparatorii se stabilesc

numai in echivalent, iar competenta de

soluționare a notificării revine primarului unității administrativ teritoriale,

în a cărei rază teritoriala s-a aflat imobilul.

S-a solicitat

admiterea apelului, schimbarea sentinței și respingerea

contestației

formulată de K.M., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr.

10/ A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâta A.

V.A.S., reținând, în esență, că

apelanta a invocat

aspecte noi, care nu au făcut obiectul judecății,

neanalizate de prima

instanță, referitor la

modul în care urmează a fi soluționate notificările și la

competența de

soluționare a acestora.

Cât privește

criticile ce fac referire la greșita apreciere a instanței cu

privire la

calitatea de persoană îndreptățită a contestatorului, în sensul că nu

s-a dovedit

calitatea autorului acestuia, de proprietar al imobilului la data

preluării

acestuia de către stat, instanța de apel le-a înlăturat.

A păstrat motivarea

instanței de fond, cu privire la interpretarea

dispozițiilor art. 24 din Legea nr.

10/2001, articolul menționat instituind o

prezumție relativă, potrivit căreia persoana

individualizată în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz,

s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul

sub nume de

proprietar.

Astfel, instanța

de control judiciar a apreciat că reclamantul a făcut dovada că autorul său, A.K.

a figurat ca proprietar al imobilului, la data naționalizării, iar persoana

care figurează în Legea nr. 119/1948 a

avut

doar calitatea de chiriaș, nu de proprietar.

Decizia nr. 10/

A din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea

intelectuală,

a făcut obiectul criticilor formulate de pârâta A.

V.A.S., în cuprinsul

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind

reiterate criticile din apel, în sensul că reclamantul nu a făcut dovada

calității de proprietar al autorului său, la data preluării imobilului de către

stat.

Recurenta-pârâtă

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului declarat de pârâta A.V.A.S., schimbării sentinței nr. 680

din 17 mai 2010 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă și

respingerii contestației, ca

neîntemeiată.

Recurenta A.V.A.S.

arată că

hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001 și se arată că, potrivit

adresei

nr. 39240/9945

din 07 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului București,

imobilul se află în patrimoniul SC C. SA București

și SC H. SA,

societăți privatizate de recurentă.

O altă critică, vizează faptul că A.V.

A.S. nu mai are competența legală de a stabili

valoarea și a

acorda măsuri

reparatorii în echivalent, ci poate numai propune acordarea

despăgubirilor, instituției competente, în

condițiile legii.

Astfel, se

susține, în esență, de către recurenta-pârâtă că, pentru situația

în care este

atrasă competența A.V.A.S., în cauză sunt incidente dispozițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins pentru

considerentele

ce succed:

Referitor la prima critică invocată de

pârâtă, aceea că reclamantul nu a făcut dovada calității de proprietar a

autorului său, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C.

proc. civ., instanțele realizând o corectă interpretare a

dispozițiilor art.

24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform alin. (1) al textului

de lege menționat, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași

articol, „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe

contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin

care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive

este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Articolul

menționat instituie o prezumție relativă, potrivit căreia persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este

presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.

Autorul

reclamantului, anume K.A. a dobândit proprietatea

asupra

imobilului situat în București, str. Cuțitul de Argint

, astfel cum acesta este

individualizat în contractul de vânzare-

cumpărare

autentificat sub nr. 5801 din 06 martie 1943 de Tribunalul Ilfov, secția

notariat, în calitate de coproprietar cu A.H.G.

Această calitate

este confirmată până la nivelul anului 1948 de

documentele din dosarul de rol fiscal, respectiv:

procesul - verbal de

impunere nr. 14 din 10

februarie 1948 (în care este evidențiat numitul K.

A. ca proprietar, iar C.W. doar chiriaș în

apartamentul nr. 1, ca

patron meseriaș cu atelier lăcătușărie, C.A., chiriaș

în

apartamentul nr. 2, ca patron meseriaș -

atelier mecanic și S.Șt.,

chiriaș în

apartamentul nr. 3 cu destinația de locuință); declarația dată de K.A., în

calitate de proprietar, la data 17 martie 1949 privind

veniturile obținute din închirierea imobilului în

litigiu pentru întreprinderi

(atelier de reparații - patron și meseriaș

C.A.; întreprinderea

I.S.C.M., fostă C.W.,

cu mențiunea

„societate naționalizată”).

Din analiza

acestor din urmă înscrisuri, primul anterior naționalizării,

iar cel de-al

doilea ulterior acestui moment, instanțele au reținut că în baza Legii nr. 119/1948

a fost naționalizată doar întreprinderea „C.

W.”, care a devenit întreprindere I.S.C.

M., dar în fapt,

a fost preluat întregul imobil (construcție și teren).

S-a susținut că nu a fost identificat

vreun alt act normativ emis în acest sens, până la adoptarea H.C.M. nr. 303/1951,

prin care s-a dispus constituirea I.C.M., care a ocupat imobilul.

Instanța de fond

a reținut corect că s-au naționalizat mijloacele de

producție aparținând întreprinderii „W.C.”,

ce purta numele persoanei care avea doar calitatea de chiriaș, iar imobilul

propriu-zis

(construcție și teren) a fost

preluat, în fapt, integral de către stat, de la

coproprietarii K.A. și G.A.

Astfel, nu s-a dovedit că cei doi

coproprietari, al căror drept de

proprietate

este probat cu act autentic, ar fi pierdut în mod valabil această

calitate

anterior momentului 1948, în timp ce C.W., nu a fost

niciodată menționat în evidențe fiscale ca proprietar și, cu atât mai

puțin,

intimata nu a prezentat vreun

titlu de proprietate al imobilului.

Nici critica privind încălcarea

prevederilor art. 32 din Legea

nr. 10/2001

nu este poate fi primită, întrucât recurenta a invocat chestiuni

care nu au făcut obiectul contestației, instanțele

stabilind că, în raport de

precizarea

contestației, realizată de reclamant, prin

decizia nr. 234 din 28 iulie 2009

A.V.A.

S. a respins notificările, numai cu

privire la lipsa calității de proprietar

al autorului reclamantului, nefiind invocate alte motive (competența de

soluționare

a notificărilor).

Procesul civil

este guvernat de principiul disponibilității, așa încât contestația cu care a

fost învestită instanța de judecată a vizat nelegalitatea deciziei sus

menționate, numai cu privire la respingerea notificărilor

nr. 983 din 09 august 2001 și nr. 756

din 14 februarie 2002, întrucât contestatorul M.K. nu a făcut dovada calității

de proprietar a autorului său (A.K.), hotărârea instanței de fond fiind

pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În accepțiunea acestei norme de

procedură „în toate cazurile”,

judecătorii

hotărăsc numai asupra „obiectului cererii”, în limitele cadrului

procesual

fixat de reclamant, instanța neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează

obiectul cererii deduse judecății.

De altfel, nu se

poate reține cu temei o atare critică, în sensul că sunt

aplicabile

prevederile art. 32 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare măsurile

reparatorii ar trebui stabilite de

către primarul unității administrativ-

teritoriale

în a cărei rază se află imobilul și nu de către A.V.A.S., cât timp

recurenta-pârâtă nu a contestat în termenul legal, decizia nr. 11716 emisă la

29 mai 2009 de Primarul general al municipiului București, prin care acesta

și-a declinat competența de soluționare a notificării către A.V.A.

S.

Înalta Curte va constată totodată că

nu este fondată nici critica privind incidența dispozițiilor Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, întrucât prin sentința nr. 680 din 17 mai 2010, Tribunalul

București, secția a V-a

civilă, a stabilit

doar îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii, în

temeiul Legii

nr. 10/2001.

Așa fiind, în

raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte

constată că

recursul este nefondat, astfel că îl va respinge, conform art. 312

alin. (l) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 10/ A din

18 ianuarie

2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind

proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.