ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1747/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea din data de 05 noiembrie 2006 înregistrată la Judecătoria sectorului 5 București sub nr. 13114/302/2006, reclamantele C.I. și B.M. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București, prin Primar General, Primăria Sector 5 București și Consiliul Local al Sectorului 5, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul din București, str. U., sector 5 care a fost preluat abuziv de la autorii reclamantelor și ulterior a fost demolat. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul din str. Uranus nr. 108, sector 5 a fost naționalizat în anul 1966 și ulterior a fost demolat.

Imobilul era compus din mai multe corpuri și fusese moștenit de către mama reclamantelor (ap. 2 et.1) respectiv de către C.S. (ap. nr. 1 et.1), de la părinții acestora M.D.A.

și M.D., care l-au dobândit la rândul lor prin contractul de vânzare - cumpărare în anul 1937. Reclamantele arată că mama lor a decedat în anul 1998 și că, în calitate de moștenitoare legale ale defunctei, le-a intrat în patrimoniu dreptul de a solicita despăgubiri prin echivalent pentru apartamentul nr. 2 etaj 1 situat în str. U., Sector 5, demolat în baza Decretului nr. 152 din 07 mai 1980. Din procesul - verbal din 22 iunie 1952, pentru impunerea clădirilor și terenurilor, rezultă că mama reclamantelor fusese proprietara apartamentului nr. 2 și a suprafeței indivize de teren de 20 mp, pe care a donat-o Statului Român după cum rezultă din decizia nr. 218 din 15 februarie 1964. Reclamantele arată că nu există contract de donație încheiat în formă autentică și precizează că un astfel de contract a existat cu privire la apartamentul nr. 1 (care a aparținut mătușii reclamantelor, C.S.), dar a fost declarat nul absolut pentru lipsa cauzei prin sentința civilă nr. 7080 din 07 decembrie 2004 pronunțată în Dosar nr. 2259/2004.

Reclamantele mai arată că, în calitate de comoștenitori ai foștilor proprietari a imobilului din str. U., au formulat alături de numiții B.M., T.M. și C.V. notificare prin care solicitau acordarea de despăgubiri în condițiile art. 21 raportat la art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin deciziile civile nr. 140 din 15 ianuarie 2010 și nr. 3501 din 4 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare a deciziei nr. 4899/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a anulat această decizie și, rejudecând recursul declarat de cele două reclamante, a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel cu motivarea că în mod eronat nu au fost avute în vedere înscrisurile depuse direct în recurs care dovedeau calitatea procesuală activă, deoarece nu ar fi fost certificate de părți sau de reprezentantul lor legal, în condițiile în care judecătorii nu au pus în vedere părților să certifice aceste înscrisuri și nici nu au dispus suspendarea cauzei.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 388/ A din 07 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantele C.I. Gabriela și B.M., împotriva sentinței civile nr. 673 din 04 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. și a respins acțiunea introdusă de aceasta ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria sector 5 București și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.I.

Gabriela în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București prin Primar General; a obligat pârâta să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamanta C.I.G., în legătură cu imobilul situat în București, str. U., sector 5, care era compus dintr-o locuință cu o suprafață utilă de 57,25 m.p. și cota indiviză de 20 m.p. din terenul de sub construcție, actualmente imobilul fiind demolat; a menținut sentința cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliul local al sectorului 5 București și a obligat intimata Primăria municipiului București prin Primar General la plata sumei de 3.645,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta C.I.G.

La rejudecarea apelului, Curtea a constatat faptul că instanța de recurs a reținut că reclamantele și-au dovedit calitatea de succesoare ale foștilor proprietari ai imobilului preluat de către stat; că reclamantele din prezenta cauză își valorifică doar drepturile cu privire la apartamentul 2 de la etajul 1, în condițiile în care drepturile succesorilor fostului proprietar al apartamentului nr. 1 au fost stabilite într-un alt dosar prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Oferta de donație făcută de mama reclamantelor, C.A., materializată într-un act sub semnătură privată și acceptarea ofertei de donație materializată într-un act autentic reprezintă manifestări de voință care nu au fost urmate de încheierea unui contract de donație în formă autentică.

Având în vedere dispozițiile art. 813 C. civ. și ținând seama de faptul că pentru a produce efectele specifice donației este necesar ca atât oferta, cât și acceptarea să îmbrace forma autentică, ceea ce nu este cazul în speță, Curtea a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), teza ultimă din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 2 lit. c) prima teză, din aceeași lege, imobilul fiind preluat fără titlu. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expertul C.F., valoarea imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată, actualmente demolat, este de 287.000 lei, echivalentul a 67.000 euro. În privința reclamantei B.M., Curtea a reținut că, deși are aceleași drepturi succesorale ca și reclamanta C.I.

(după cum s-a reținut și în decizia de casare), aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 alături de ceilalți comoștenitori ai foștilor proprietari a imobilului din str. U. Consecința faptului că reclamanta B.M. nu a formulat notificare este aceea că nu are calitate procesuală activă în sensul art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât municipiul București, prin Primarul general pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel București, a admis apelul reclamantei în situația în care dosarul administrativ nu era complet, ceea ce nu permitea emiterea dispoziției legală.

Or, reclamantele nu au înțeles să completeze dosarul administrativ. În mod greșit instanța de apel a acordat reclamantei C.I. Gabriela dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în care instituția Primăriei municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, are doar competențe în emiterea dispoziției și stabilirea calității de proprietar. Nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că onorariul avocatului este disproporționat și tendențios și solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu întinderea prestației apărătorului reclamanților. Suma pretinsă arbitrar de reclamanți cu titlu de onorariu de avocat pentru prestația îndeplinită de către acesta, a fost acordată de către instanța de apel, în lipsa oricăror dovezi, fără a explica punctual ce anume reprezintă și mai înainte ca judecătorul să facă o apreciere a cuantumului, având în vedere munca îndeplinită de avocat. În opinia sa, se justifică cel mult acordarea sumei reprezentând taxă judiciară de timbru.

Cheltuielile de judecată acordate au fost apreciate ca exagerat de mari câtă vreme în Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, intrată în vigoare la data de 26 martie 1999, se precizează exact onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocații, potrivit art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui avocat. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Împrejurarea că dosarul administrativ nu era complet, ceea ce nu ar fi permis emiterea dispoziției de către unitatea deținătoare nu poate determina respingerea contestației.

Sub acest aspect, Înalta Curte consideră că dovada calității de persoană îndreptățită poate fi făcută și în faza procesuală a contestației, desfășurată în fața instanței de judecată, etapă în care pot fi administrate probe noi, în temeiul Codului de procedură civilă. Din moment ce nu există nici o normă derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, care să interzică administrarea de probe noi în faza procedurii contencioase desfășurate în fața instanței, depunerea de înscrisuri după termenul de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, stabilit în reglementarea anterioară de art. 23 (fostul art. 22) al Legii nr. 10/2001, nu este sancționată cu decăderea din dreptul de a mai propune probe, acest termen neputând fi interpretat ca având natura unui termen de decădere, în accepțiunea art. 103 C. proc.

civ., ci ca un termen până la care organul administrativ trebuie să se pronunțe asupra notificării. Astfel fiind, sancțiunea menționată în alin. (2) al articolului unic al O.U.G. nr. 10/2003 pentru prelungirea termenului de depunere a actelor doveditoare prevăzut de fostul art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului prevăzut de această ordonanță (14 mai 2003), nu mai pot fi admise pentru soluționarea cauzei, se referă numai la faza administrativă de soluționare a cauzei. Prin urmare, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra notificării în termenul limită prevăzut de fostul art. 22 al Legii nr. 10/2001, în raport de actele existente la dosar, chiar dacă erau incomplete, în acest caz notificarea putând fi respinsă.

Nimic nu împiedică însă partea să administreze probe noi în căile de atac, potrivit art. 167 și urm. C. proc. civ., în caz contrar realizându-se o interpretare extensivă a articolului unic alin. (2) al O.U.G. nr. 10/2003, ceea ce contravine principiului potrivit căruia “unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”. Verificarea de către instanța de judecată a legalității și temeiniciei deciziei nu înseamnă că aceasta este obligată să se rezume numai la probele administrate până la acea dată, ci că poate avea în vedere toate apărările și probele pe care părțile le pot administra în faza procesuală a contestației și a căilor de atac, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care stabilește obligația instanței de a stărui prin orice mijloace pentru aflarea adevărului.

Această interpretare a intenției legiuitorului este confirmată de forma actuală a acestei reglementări, respectiv art. 23 al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care:”Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”. Or, prin soluționarea notificării se înțelege atât procedura prealabilă sesizării instanței, cât și procedura în fața instanței de judecată.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei cu privire la greșita determinare de către instanță a calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 al Legii nr. 10/2001, în ipoteza în care această probă nu s-a realizat și în fața unității investite cu soluționarea notificării. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei privind greșita obligare a sa la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent câtă vreme o astfel de obligație nu îi incumbă.

Astfel, din dispozitivul deciziei civile nr. 388/2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu rezultă stabilirea unei astfel de obligații pentru recurentă, ci obligația de a emite dispoziție prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce presupune că plata despăgubirilor nu se va efectua de către recurentă, ci de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Prin urmare, recurenta este obligată la emiterea unei dispoziții, iar nu la plata efectivă a despăgubirilor.

Chiar dacă în cauză a fost efectuată și o expertiză de evaluare a apartamentului în litigiu, la valoarea de 28.700 lei, această expertiză nu a fost omologată de instanță. Instanța nu a valorificat această probă, ci a dispus ca stabilirea și acordarea de despăgubiri să se realizeze în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, motiv pentru care onorariul de expertiză nu a fost inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel. Astfel fiind, nici această împrejurare nu susține critica recurentei că în mod greșit ar fi fost obligată la plata efectivă a despăgubirilor al căror cuantum ar fi fost stabilit chiar de către instanță.

De asemenea, recurenta invocă faptul că nu s-a dovedit de către contestatoare că nu ar fi primit despăgubiri în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001 în temeiul acordurilor internaționale încheiate de România, însă un astfel de argument de nelegalitate nu este fondat, deoarece, potrivit art. 1169 C. civ., primirea unei astfel de despăgubiri trebuie dovedită de cel care o invocă, conform principiului „actori incumbit probatio”, neputându-i-se pretinde contestatoarei să facă dovada unui fapt negativ.

Nemulțumirea recurentei cu privire la obligarea sa de către instanța de apel la plata sumei de 3645,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat, nu este fondată, deoarece suportarea acestei cheltuieli de către partea care a câștigat procesul a fost dovedită cu chitanța de plată a onorariului de avocat existentă la fila 218 a dosarului de apel, iar această sumă nu trebuia să fie redusă, fiind corect apreciată de instanță ca rezonabilă, în raport de valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat. Înalta Curte consideră că instanța are obligația de a verifica criteriile legale menționate în art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., acestea fiind suficiente pentru a justifica acordarea integrală a onorariului de avocat în cauză, dezvoltarea acestor criterii, prin decizia nr. 3564/1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România sau prin art. 132 al Statutului profesiei de avocat, urmând a fi realizată numai în ipoteza în care se dovedesc aspecte suplimentare, care să necesite o analiză distinctă, aspecte care nu au fost invocate în speță. Având în vedere argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază, în realizarea controlului de legalitate, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motivul de recurs invocat nefiind incident în cauză. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă Primăria municipiului București prin Primarul General la plata către intimata-reclamantă C.I.G. a sumei de 2.703, 2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, la cererea intimatei și potrivit chitanței doveditoare existente la fila 23 a dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 388/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurenta - pârâtă Primăria municipiului București prin Primarul general la plata către intimata-reclamantă C.I.G. a sumei de 2.703,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 martie 2012.