ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1747/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1747/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea din data de 05 noiembrie 2006

înregistrată la Judecătoria sectorului 5 București sub nr. 13114/302/2006,

reclamantele C.I. și B.M. au chemat în judecată pe pârâții Primăria

municipiului București, prin Primar General, Primăria Sector 5 București și

Consiliul Local al Sectorului 5, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va

pronunța, să dispună acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul

din București, str. U., sector 5 care a fost preluat abuziv de la autorii

reclamantelor și ulterior a fost demolat.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că imobilul din str. Uranus nr. 108, sector 5 a fost

naționalizat în anul 1966 și ulterior a fost demolat. Imobilul era compus din

mai multe corpuri și fusese moștenit de către mama reclamantelor (ap. 2 et.1)

respectiv de către C.S. (ap. nr. 1 et.1), de la părinții acestora M.D.A. și M.D.,

care l-au dobândit la rândul lor prin contractul de vânzare - cumpărare în anul

1937.

Reclamantele arată că

mama lor a decedat în anul 1998 și că, în calitate de moștenitoare legale ale

defunctei, le-a intrat în patrimoniu dreptul de a solicita despăgubiri prin

echivalent pentru apartamentul nr. 2 etaj 1 situat în str. U., Sector 5,

demolat în baza Decretului nr. 152 din 07 mai 1980.

Din procesul - verbal

din 22 iunie 1952, pentru impunerea clădirilor și terenurilor, rezultă că mama

reclamantelor fusese proprietara apartamentului nr. 2 și a suprafeței indivize

de teren de 20 mp, pe care a donat-o Statului Român după cum rezultă din

decizia nr. 218 din 15 februarie 1964.

Reclamantele arată că

nu există contract de donație încheiat în formă autentică și precizează că un

astfel de contract a existat cu privire la apartamentul nr. 1 (care a aparținut

mătușii reclamantelor, C.S.), dar a fost declarat nul absolut pentru lipsa

cauzei prin sentința civilă nr. 7080 din 07 decembrie 2004 pronunțată în Dosar nr.

2259/2004.

Reclamantele mai

arată că, în calitate de comoștenitori ai foștilor proprietari a imobilului din

str. U., au formulat alături de numiții B.M., T.M. și C.V. notificare prin care

solicitau acordarea de despăgubiri în condițiile art. 21 raportat la art. 36

din Legea nr. 10/2001.

Într-un prim ciclu

procesual, finalizat prin deciziile civile nr. 140 din 15 ianuarie 2010 și nr. 3501

din 4 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în

anulare a deciziei nr. 4899/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

anulat această decizie și, rejudecând recursul declarat de cele două

reclamante, a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel cu motivarea că

în mod eronat nu au fost avute în vedere înscrisurile depuse direct în recurs

care dovedeau calitatea procesuală activă, deoarece nu ar fi fost certificate

de părți sau de reprezentantul lor legal, în condițiile în care judecătorii nu

au pus în vedere părților să certifice aceste înscrisuri și nici nu au dispus

suspendarea cauzei.

În rejudecare, prin

decizia civilă nr. 388/ A din 07 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantele C.I. Gabriela și B.M.,

împotriva sentinței civile nr. 673 din 04 mai 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a schimbat în parte sentința în sensul că a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. și a

respins acțiunea introdusă de aceasta ca fiind formulată de o persoană fără

calitate procesuală activă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei Primăria sector 5 București și a respins acțiunea în contradictoriu

cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.I. Gabriela în

contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București prin Primar General; a

obligat pârâta să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005,

către reclamanta C.I.G., în legătură cu imobilul situat în București, str. U.,

sector 5, care era compus dintr-o locuință cu o suprafață utilă de 57,25 m.p.

și cota indiviză de 20 m.p. din terenul de sub construcție, actualmente

imobilul fiind demolat; a menținut sentința cu privire la soluția de admitere a

excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliul local al sectorului 5

București și a obligat intimata Primăria municipiului București prin Primar

General la plata sumei de 3.645,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

apelanta C.I.G.

La rejudecarea

apelului, Curtea a constatat faptul că instanța de recurs a reținut că

reclamantele și-au dovedit calitatea de succesoare ale foștilor proprietari ai

imobilului preluat de către stat; că reclamantele din prezenta cauză își

valorifică doar drepturile cu privire la apartamentul 2 de la etajul 1, în

condițiile în care drepturile succesorilor fostului proprietar al

apartamentului nr. 1 au fost stabilite într-un alt dosar prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Oferta de donație

făcută de mama reclamantelor, C.A., materializată într-un act sub semnătură

privată și acceptarea ofertei de donație materializată într-un act autentic

reprezintă manifestări de voință care nu au fost urmate de încheierea unui

contract de donație în formă autentică.

Având în vedere

dispozițiile art. 813 C. civ. și ținând seama de faptul că pentru a produce

efectele specifice donației este necesar ca atât oferta, cât și acceptarea să

îmbrace forma autentică, ceea ce nu este cazul în speță, Curtea a constatat că

nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), teza ultimă din Legea nr.

10/2001, ci dispozițiile art. 2 lit. c) prima teză, din aceeași lege, imobilul

fiind preluat fără titlu.

Potrivit raportului

de expertiză întocmit în cauză de către expertul C.F., valoarea imobilului ce

face obiectul cererii de chemare în judecată, actualmente demolat, este de

287.000 lei, echivalentul a 67.000 euro.

În privința

reclamantei B.M., Curtea a reținut că, deși are aceleași drepturi succesorale

ca și reclamanta C.I. (după cum s-a reținut și în decizia de casare), aceasta

nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 alături de ceilalți

comoștenitori ai foștilor proprietari a imobilului din str. U.

Consecința faptului

că reclamanta B.M. nu a formulat notificare este aceea că nu are calitate

procesuală activă în sensul art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât

municipiul București, prin Primarul general pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că, în mod greșit, Curtea de Apel București, a admis apelul

reclamantei în situația în care dosarul administrativ nu era complet, ceea ce

nu permitea emiterea dispoziției legală. Or, reclamantele nu au înțeles să

completeze dosarul administrativ.

În mod greșit

instanța de apel a acordat reclamantei C.I. Gabriela dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile în care instituția Primăriei

municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, are doar competențe în

emiterea dispoziției și stabilirea calității de proprietar.

Nu s-au făcut dovezi

în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus,

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005,

potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri

reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie.

În ceea ce privește

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că

onorariul avocatului este disproporționat și tendențios și solicită aplicarea art.

274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu întinderea prestației apărătorului

reclamanților.

Suma pretinsă

arbitrar de reclamanți cu titlu de onorariu de avocat pentru prestația

îndeplinită de către acesta, a fost acordată de către instanța de apel, în

lipsa oricăror dovezi, fără a explica punctual ce anume reprezintă și mai

înainte ca judecătorul să facă o apreciere a cuantumului, având în vedere munca

îndeplinită de avocat. În opinia sa, se justifică cel mult acordarea sumei

reprezentând taxă judiciară de timbru.

Cheltuielile de

judecată acordate au fost apreciate ca exagerat de mari câtă vreme în Decizia nr.

3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, intrată în vigoare la data

de 26 martie 1999, se precizează exact onorariile minimale pentru serviciile

prestate de către avocații, potrivit art. 132 din Statutul profesiei de avocat,

în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui avocat.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Împrejurarea că

dosarul administrativ nu era complet, ceea ce nu ar fi permis emiterea dispoziției

de către unitatea deținătoare nu poate determina respingerea contestației.

Sub acest aspect,

Înalta Curte consideră că dovada calității de persoană îndreptățită poate fi

făcută și în faza procesuală a contestației, desfășurată în fața instanței de

judecată, etapă în care pot fi administrate probe noi, în temeiul Codului de

procedură civilă.

Din moment ce nu

există nici o normă derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Codul de

procedură civilă, care să interzică administrarea de probe noi în faza

procedurii contencioase desfășurate în fața instanței, depunerea de înscrisuri

după termenul de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

stabilit în reglementarea anterioară de art. 23 (fostul art. 22) al Legii nr. 10/2001,

nu este sancționată cu decăderea din dreptul de a mai propune probe, acest

termen neputând fi interpretat ca având natura unui termen de decădere, în

accepțiunea art. 103 C. proc. civ., ci ca un termen până la care organul

administrativ trebuie să se pronunțe asupra notificării.

Astfel fiind,

sancțiunea menționată în alin. (2) al articolului unic al O.U.G. nr. 10/2003

pentru prelungirea termenului de depunere a actelor doveditoare prevăzut de

fostul art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că actele depuse sau invocate

de persoana îndreptățită după expirarea termenului prevăzut de această

ordonanță (14 mai 2003), nu mai pot fi admise pentru soluționarea cauzei, se

referă numai la faza administrativă de soluționare a cauzei.

Prin urmare, unitatea

deținătoare era obligată să se pronunțe asupra notificării în termenul limită

prevăzut de fostul art. 22 al Legii nr. 10/2001, în raport de actele existente

la dosar, chiar dacă erau incomplete, în acest caz notificarea putând fi

respinsă.

Nimic nu împiedică

însă partea să administreze probe noi în căile de atac, potrivit art. 167 și

urm. C. proc. civ., în caz contrar realizându-se o interpretare extensivă a

articolului unic alin. (2) al O.U.G. nr. 10/2003, ceea ce contravine

principiului potrivit căruia “unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă”.

Verificarea de către

instanța de judecată a legalității și temeiniciei deciziei nu înseamnă că

aceasta este obligată să se rezume numai la probele administrate până la acea

dată, ci că poate avea în vedere toate apărările și probele pe care părțile le

pot administra în faza procesuală a contestației și a căilor de atac, conform art.

129 alin. (5) C. proc. civ. care stabilește obligația instanței de a stărui

prin orice mijloace pentru aflarea adevărului.

Această interpretare

a intenției legiuitorului este confirmată de forma actuală a acestei

reglementări, respectiv art. 23 al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care:”Actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu

construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data

soluționării notificării”. Or, prin soluționarea notificării se înțelege atât

procedura prealabilă sesizării instanței, cât și procedura în fața instanței de

judecată.

Prin urmare, este

nefondată critica recurentei cu privire la greșita determinare de către

instanță a calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 al Legii nr.

10/2001, în ipoteza în care această probă nu s-a realizat și în fața unității

investite cu soluționarea notificării.

Nu poate fi primită

nici susținerea recurentei privind greșita obligare a sa la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent câtă vreme o astfel de obligație nu îi incumbă.

Astfel, din dispozitivul deciziei civile nr. 388/2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, nu rezultă stabilirea unei astfel de obligații

pentru recurentă, ci obligația de a emite dispoziție prin care să se propună

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce presupune că plata

despăgubirilor nu se va efectua de către recurentă, ci de către Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile O.U.G. nr. 81/2007

pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Prin urmare,

recurenta este obligată la emiterea unei dispoziții, iar nu la plata efectivă a

despăgubirilor.

Chiar dacă în cauză a

fost efectuată și o expertiză de evaluare a apartamentului în litigiu, la

valoarea de 28.700 lei, această expertiză nu a fost omologată de instanță.

Instanța nu a valorificat această probă, ci a dispus ca stabilirea și acordarea

de despăgubiri să se realizeze în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

motiv pentru care onorariul de expertiză nu a fost inclus în cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate în apel.

Astfel fiind, nici

această împrejurare nu susține critica recurentei că în mod greșit ar fi fost

obligată la plata efectivă a despăgubirilor al căror cuantum ar fi fost

stabilit chiar de către instanță.

De asemenea,

recurenta invocă faptul că nu s-a dovedit de către contestatoare că nu ar fi

primit despăgubiri în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001 în temeiul

acordurilor internaționale încheiate de România, însă un astfel de argument de

nelegalitate nu este fondat, deoarece, potrivit art. 1169 C. civ., primirea

unei astfel de despăgubiri trebuie dovedită de cel care o invocă, conform

principiului „actori incumbit probatio”, neputându-i-se pretinde contestatoarei

să facă dovada unui fapt negativ.

Nemulțumirea

recurentei cu privire la obligarea sa de către instanța de apel la plata sumei

de 3645,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de

avocat, nu este fondată, deoarece suportarea acestei cheltuieli de către partea

care a câștigat procesul a fost dovedită cu chitanța de plată a onorariului de

avocat existentă la fila 218 a dosarului de apel, iar această sumă nu trebuia

să fie redusă, fiind corect apreciată de instanță ca rezonabilă, în raport de

valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Înalta Curte

consideră că instanța are obligația de a verifica criteriile legale menționate

în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acestea fiind suficiente pentru a

justifica acordarea integrală a onorariului de avocat în cauză, dezvoltarea

acestor criterii, prin decizia nr. 3564/1999 a Consiliului Uniunii Barourilor

din România sau prin art. 132 al Statutului profesiei de avocat, urmând a fi

realizată numai în ipoteza în care se dovedesc aspecte suplimentare, care să

necesite o analiză distinctă, aspecte care nu au fost invocate în speță.

Având în vedere

argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază, în realizarea controlului

de legalitate, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motivul

de recurs invocat nefiind incident în cauză.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

Văzând dispozițiile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă Primăria

municipiului București prin Primarul General la plata către intimata-reclamantă

C.I.G. a sumei de 2.703, 2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat, la cererea intimatei și potrivit chitanței

doveditoare existente la fila 23 a dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primarul general

împotriva deciziei nr. 388/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta -

pârâtă Primăria municipiului București prin Primarul general la plata către

intimata-reclamantă C.I.G. a sumei de 2.703,2 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 09 martie 2012.