ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7395/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7395/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

43980/3 din 07 decembrie 2007 la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

reclamanta M.J. a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român, prin

Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Statul Român, prin

Consiliul Local al Municipiului București, și Statul Român, prin Primăria

Sector 5 București, solicitând să fie obligați să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 5, alcătuit din teren

și casă de locuit cu subsol, parter, etaj și mansardă, precum și obligarea

acestora la plata de daune interese de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere,

începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărâri ce va fi

pronunțată.

A mai solicitat reclamantul obligarea

în solidar a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință asupra

acestui imobil, în cuantum de 200.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1751 din 04

decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Statul Român, prin Primăria Sector 5 București, a respins acțiunea formulată de

reclamanta M.J. îndreptată împotriva pârâților Statul Român, prin Consiliul General

al Municipiului București, și Statul Român, prin Primăria Municipiului București,

prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Tribunalul a constatat că imobilul a aparținut

în proprietate bunicilor reclamantei – H.C. și H.L.M., fiind naționalizat conform

Decretului nr. 92/1950, așa după cum se menționează în anexa la decret.

Potrivit Decretului Consiliului de Stat

nr. 152/1980, acest imobil a fost demolat ca fond fix.

Reclamanta a promovat prezenta acțiune

în revendicare întemeiată pe dreptul comun referitor la imobilul din București,

sector 5, învederând că titlul său de proprietate este preferabil comparativ cu

cel deținut de pârâți și care a fost construit printr-un abuz.

S-a reținut din raportul de expertiză topometrică

întocmit în cauză la solicitarea reclamantei că terenul revendicat este liber de

construcții, însă în prezent este ocupat de utilitate publică, făcându-se referire

în acest sens la rețeaua de termoficare și cea electrică.

În raport de aceste considerente, tribunalul

a apreciat că acțiunea introdusă de reclamantă nu este fondată, întrucât nu sunt

îndeplinite cerințele art. 7-9 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a admis excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, întrucât din actele aflate la dosar nu rezultă că acest pârât, în calitatea

sa de reprezentant al Statului Român, este proprietarul imobilului în litigiu.

Totodată, a fost admisă și excepția lipsei

de calitate procesuală pasivă a Primăriei Sectorului 5 București cu motivarea că

aceasta nu este proprietara imobilului în litigiu.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta M.J.

Prin decizia civilă nr. 670/A din 09

decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie,

a

admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea

ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. raportat la dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanța

avea obligația de a analiza acțiunea prin prisma acestor temeiuri de drept. Însă,

Curtea, înainte de a verifica pe fond temeinicia acțiunii prin prisma acestor temeiuri

de drept a apreciat că este obligată să analizeze admisibilitatea acțiunii în revendicare

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că excepția inadmisibilității

acțiunii a fost invocată de Municipiul București, prin Primarul General.

Apelanta a susținut prin motivele de apel

că acțiunea în revendicare este admisibilă chiar dacă a fost introdusă după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În verificarea admisibilității acestei

acțiuni, Curtea a reținut trei aspecte, și anume că reclamanta nu a formulat notificare

în baza Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilului, imobilul în litigiu nu

a fost înstrăinat de către stat prin Municipiul București unor terți și acțiunea

a fost înregistrată la instanță ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

respectiv la data de 07 decembrie 2007.

În această situație, Curtea a constatat

că acțiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a apreciat că aceasta este și regula

instituită prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care a reținut că numai persoanele exceptate de la

procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut să. utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă

calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat,

cu bună-credință, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

S-a considerat că această soluție se impune

ca fiind singura cale de a respecta principiul aplicării prioritare a legii speciale

față de legea generală. În caz contrar, legea specială ar fi golită de conținut.

Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii

în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu aduce atingere

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate

sau a unei speranțe legitime cu privire la acel bun.

Or, în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, s-a subliniat că simpla solicitare prin acțiune de a obține

un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nicio speranță legitimă, cu

atât mai mult cu cât până la data de 07 decembrie 2007 reclamanta a rămas în pasivitate,

dezinteresându-se de imobil.

Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă,

dar această imprescriptibilitate nu o îndreptățește pe reclamanta-apelantă să ignore

legile speciale adoptate de legiuitorul român și nici să se considere titulara unui

drept de proprietate asupra bunului în absența unei hotărâri judecătorești anterioare

prezentei acțiuni care să fi constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului în litigiu.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs

reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1380 din 17

februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul formulat de reclamantă,

a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că acțiunea în revendicare prin care se urmărește

redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată în

egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare

nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții

aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

Astfel, s-a arătat că potrivit art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe

care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menționate pot

să exercite acțiunea în revendicare - pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar

- dar nu oricând, ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

și conform prevederilor legii speciale.

În egală măsură, în soluționarea acțiunii

trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în

sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Or, pentru determinarea tuturor aspectelor

arătate, se impune o analiză a fondului pricinii, fără ca acțiunea în revendicare

să fie respinsă de plano ca inadmisibilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

sub nr. 2323/2/2011.

Prin decizia civilă nr. 159/A din 05

aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie,

a respins,

ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă M.J.

Prioritar, instanța de apel a constatat

că pricina a fost pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată,

nr. 1380 din 17 februarie 2011, aceasta admițând recursul, casând decizia atacată

pronunțată de instanța de apel cu consecința trimiterii apelului spre rejudecare.

Așa fiind, în cauză s-a arătat că devin

incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care: „în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului”.

Textul legal citat instituie regula obligativității

îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate

de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. Termenii

în care este înscrisă regula sunt categorici, iar nerespectarea ei atrage desființarea

hotărârii pronunțate.

Regula consacrată de art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg

din însăși rațiunea controlului judiciar.

Astfel, în considerentele deciziei de îndrumare,

Înalta Curte a statuat că prezenta cauză trebuie soluționată prin raportare la legea

specială, respectiv că prin raportare la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea

de proprietar avută la data preluării, însă această calitate o poate exercita numai

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor

legii speciale.

Totodată, cu caracter de îndrumare instanța

de control judiciar a impus instanței de rejudecare să determine care este partea

ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, or, pentru determinarea tuturor aspectelor

arătate s-a apreciat că se impune o analiză a fondului pricinii.

Ca urmare, față de statuările instanței

de recurs, instanța de apel a constatat că nu mai poate fi considerată validă susținerea

apelantei - în sensul că prezenta acțiune nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, astfel că, pentru respectarea principiului disponibilității, legea

specială nu ar fi aplicabilă - cauza urmând a fi soluționată și prin raportare la

acest nou cadru legislativ, față de dispozițiile obligatorii ale deciziei de control

judiciar.

Curtea constată că reclamanta a făcut dovada

dreptului de proprietate a autorilor săi asupra imobilului revendicat (intrat în

proprietatea statului) prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1926

autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (adresa din 06 mai 2008 emisă de Primăria

Municipiului București), autorii reclamantei figurând în anexa la acest decret,

potrivit deciziei instanței de recurs acestui imobil fiindu-i aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001. Ulterior construcția a fost scoasă din funcțiune în vederea dezafectării,

imobilul făcând obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 152 din 07 mai 1980.

În cazul de față nu s-a făcut vreo dovadă

în sensul înstrăinării de către stat a terenului în litigiu către alți subdobânditori,

dimpotrivă, potrivit raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, fostul

imobil se regăsește în actuala Piață C., mai precis pe Bd. L., ce traversează Piața

C., terenul fiind liber de construcții, însă ocupat de lucrări de utilitate publică,

respectiv bulevard, iar în subteran rețea de termoficare și rețea electrică.

Curtea de apel a constatat că reclamanta

trebuia să utilizeze procedura specială prevăzută de art. 21 și urm. din Legea

nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului descrisă mai sus, procedură care

asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.

Din relațiile comunicate de Primăria Municipiului

București rezultă că reclamanta nu s-a adresat cu o notificare conform Legii

nr. 10/2001 în termenul și condițiile prevăzute de acest act normativ.

Instanța de apel a reținut că, potrivit

deciziei nr. 33 pronunțată în interesul legii în ședința din 09 iunie 2008 de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul

că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză

în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din primul

Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea

nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin

art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Înalta Curte a mai reținut că nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Dând valență deciziei în interesul legii

nr. 33/2009, Curtea de Apel a constatat că în analiza titlului exhibat de către

reclamantă, aceasta nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

contrar celor susținute de către această parte.

În jurisprudența actuală a instanței de

contencios european, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a produs o schimbare

în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie

2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant,

fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual

al noțiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată,

simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter

definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui

imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate,

din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților,

privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului,

este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu

Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu

recent).

Dacă s-ar fi menținut această practică

a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a

imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul

fostului proprietar.

Într-adevăr, distincția între dreptul la

restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și

alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații

ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența

sa.

Astfel, în această hotărâre se arată că

un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în

litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv

dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Diferența esențială de abordare în cauza

Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr.

1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamanților, produce consecințe

asupra evaluării cerinței-premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii

de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Într-adevăr, în recenta cauză Atanasiu

și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136, s-a arătat

că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială

a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate

fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1

din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile

prevăzute în vederea restituirii”.

În speță, reclamanta nu a obținut o confirmare

a dreptului său de proprietate și nu are nici un interes patrimonial corespunzător

unui drept de creanță, câtă vreme nu a urmat procedura legii speciale care dădea

dreptul la valorificarea pretențiilor pentru imobilul preluat abuziv.

S-a reținut că în mod greșit a susținut

reclamanta că are un bun în sensul art. 1 din primul Protocol la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Prin raportare la considerentele expuse

mai sus, văzând și dezlegarea obligatorie din recurs în sensul că în aplicarea criteriilor

de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale, reprezentate

de Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a apreciat că, într-o asemenea comparație cu

titlul statului, reclamanta nemaiputându-se prevala de un bun, nu poate avea câștig

de cauză în prezenta acțiune.

De asemenea, orice trimitere la Declarația

Universală a Drepturilor Omului în justificarea titlului preferabil al său este

inutilă față de statuările Curții Europene a Drepturilor Omului și importanța deosebită

a hotărârii-pilot, această hotărâre, așa cum s-a arătat mai sus, neputând fi ignorată

de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte,

în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Referitor la referirile făcute de apelantă

în cadrul motivelor de apel și la demersul judiciar al numitei C.D., instanța de

apel a constatat că aceste referiri sunt fără suport în cauza de față, reclamanta

și această persoană exhibând titluri de proprietate diferite, fiecare abordând căi

diferite de recunoaștere a pretențiilor lor față de imobilul menționat în titlul

de proprietate exhibat.

Față de soluția adoptată, Curtea de Apel

a apreciat ca nerelevante susținerile apelantei - în raport de constatările expertului

în sensul afectării imobilului de detalii de sistematizare - în sensul că nu înțelege

să demareze proiecte imobiliare ce presupun efectuarea de săpături sau forări, cu

atât mai mult cu cât detaliile de sistematizare sunt și terestre nu numai subterane.

Mai mult, Curtea a avut în vedere că dreptul de proprietate asupra unui termen are

ca obiect „fața și subfața” lui (potrivit art. 489 C. civ.), proprietarul fiind

considerat îndreptățit să exercite prerogativele dreptului de proprietate și subteranului.

Or, în cazul de față, terenul este afectat de detalii de sistematizare și terane

și subterane, neputându-se primi susținerea apelantei în sensul că în cazul în care

îi va fi recunoscută calitatea de proprietar a terenului va exercita numai prerogativele

dreptului de proprietate numai în ceea ce privește „fața” acestuia, deși, așa cum

s-a reținut mai sus, și aceasta este ocupată de detaliu de sistematizare, aceasta

neputând echivala cu o recunoaștere a vreunui drept de proprietate.

De asemenea, instanța de apel a apreciat

că precizările făcute de apelantă în calea de atac a apelului prin trimiterile la

art. 5.2 din Legea nr. 71/2011, respectiv la art. 563-566 din Noul C. civ., nu au

relevanță asupra soluționării cauzei, câtă vreme, în materia imobilelor preluate

de stat care fac obiectul Legii nr. 10/2001, există o reglementare specială și aplicabilă

inclusiv după adoptarea Noului C. civ.

Față de soluția de respingere a primului

capăt de cerere constând în revendicare, Curtea de Apel a reținut ca nefondată și

solicitarea apelantei de obligare a pârâților la contravaloarea lipsei de folosință

a imobilului, această pretenție neputând primi o soluție favorabilă în condițiile

nerecunoașterii unui drept de proprietate al reclamantei asupra imobilului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta M.J., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

formulate, reclamanta susține, în ceea ce privește condiționalitatea ca în acțiunea

în revendicare întemeiată în baza dreptului comun raportat la dispozițiile art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să fi

fost utilizată în prealabil procedura specială prevăzută de art. 21 și urm. din

Legea nr. 10/2001, că aceasta interpretare a instanței de rejudecare este total

eronată.

Arată că în cuprinsul expozeului deciziei

în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

nu se regăsește nicidecum o astfel de interpretare a secțiilor unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește obligativitatea ca în cadrul acțiunii

în revendicare întemeiată în baza dreptului comun raportat la dispozițiile art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să

fi fost utilizată în prealabil procedura specială prevăzută Legea nr. 10/2001, „procedură

care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță”.

Recurenta consideră că o deosebită relevanță

în speță, în ceea ce privește statuările instanței de rejudecare în sensul că recurenta

nu deține un bun în sensul dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece nu s-ar fi pronunțat o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi dispus în mod expres

restituirea bunului, o reprezintă interpretarea judiciară în acest sens conferită

chiar în expozeul deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să

se poată prevala la rândul sau de un „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol

adițional și să se asigure accesul la justiție.

Or, interpretând logico-rațional aceasta

statuare a instanței supreme este evident faptul că dacă vreo persoană îndreptățită

ar fi fost titulara unei decizii administrative irevocabile de restituire (decizie

emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către entitatea deținătoare) ori s-ar fi aflat

în posesia unei hotărâri judecătorești definitivă și executorie prin care să se

fi dispus în mod expres restituirea bunului, bineînțeles că această persoană nu

ar fi depus nici o cerere în justiție întemeiată în baza revendicării reglementată

de dreptul comun în materie.

Recurenta-reclamantă susține că situația

de drept și de fapt avută în vedere de către instanța supremă în expozeului deciziei

în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

se referă la situația în care reclamantul în baza dreptului comun raportat la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu deține nicio decizie administrativă irevocabilă

de restituire a bunului ori vreo hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, întrucât în caz contrar

acțiunea ar urmat a fi respinsă în justiție în baza excepției lipsei interesului

și nicidecum în baza excepției inadmisibilității.

rejudecare privind faptul că în conformitate cu presupusa jurisprudență actuală

a Curții Europene a Drepturilor Omului recurenta nu deține un bun în sensul dispozițiilor

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât în speță nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, invocă pct. 136 în

cauza Atanasiu și alții vs. România - Strasbourg - hotărârea din 12 octombrie 2010.

Un bun în sensul dispozițiile art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate însemna

atât un bun existent, ori un drept de creanță, cât și o speranță legitimă.

Arată că pe cale jurisprudențială Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a creat acțiunea de speranță legitimă de a obține

un bun invocând în acest sens hotărârea Pine Valley Developments și alții contra

Irlandei din 29 noiembrie 1991, cauza Kopecky contra Slovaciei din 07 ianuarie 2003,

cauza Vasilescu c. României din 22 mai 1998.

Pentru aceste motive solicită instanței

să constate că recurenta, deși nu deține în patrimoniu un bun ca și bun existent,

deține totuși un bun în sensul dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și speranță legitimă.

Prin sentința primei instanțe s-a reținut

preluarea fără titlu, iar hotărârea nu a fost apelată sub acest aspect, motiv pentru

care dezlegarea acestei împrejurări a intrat în puterea lucrului judecat, conform

principiului „tantum devolutum quantum apellatum”.

Având în vedere constatarea irevocabilă

a instanței de fond care atestă faptul că preluarea imobilului a fost fără titlu,

în mod abuziv, recurenta consideră că are o speranță legitimă cu privire la imobilul

în litigiu, deci un „bun” în sensul dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei pronunțate de Curtea de Apel și, totodată,

obligarea intimaților la restituirea în natură a imobilului în suprafața totală

de 309 m.p. situat în București, așa precum este evidențiat acesta în planul cadastral

aferent raportului de expertiză topo. omologat de către instanța de fond.

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Procedând la rejudecare, instanța de apel

a respectat, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările

jurisdicționale ale instanței de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu,

pronunțând o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziilor în interesul legii nr. 27/2011

și nr. 33/2008.

Astfel, prin decizia în interesul legii

nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în ceea ce privește

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:

„Concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice”.

Cum imobilul în litigiu face parte din

categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față

a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect

instanțele de fond și apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii

speciale de reparație.

Recurenta nu poate opta, în demersul său

judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea

drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei în interesul

legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit

dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării

deciziei.

Este adevărat că în considerentele acestei

decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că „nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să

se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit,

ori securității raporturilor juridice”.

Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea

exercitării unei acțiuni

de

drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care

reclamantul dovedește existența în patrimoniul

său a unui „bun”, situație care, contrar celor susținute de recurenți, nu se regăsește

în speță.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate

legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior

datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru

bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun actual” în sensul dat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției.

„Simpla speranță de restituire” (terminologie

uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul

politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”

și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție.

Ca atare, recurenții nu se pot plânge de

o atingere a dreptului de proprietate și nu pot pretinde o recunoaștere a acestuia

prin restituirea în natură în condițiile documentului european, atât timp cât nu

demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Se observă, în jurisprudența actuală a

Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru

contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară,

în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv,

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte

de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată

că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente

din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339),

în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios

poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea aceagstor

reparații (parag. 141, 142 și 143).

Urmare a hotărârii Curții Europene din

cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea

unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura

Legii nr. 10/2001.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii

pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii

de acordare a despăgubirilor, această decizie se impune a fi aplicată și în cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi

dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult

decât despăgubirile din procedura legii speciale.

Recurenta-reclamantă nu este titulara unui

„bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care

să o îndreptățească la restituire, iar o simplă constatare a nevalabilității titlului

statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept

la despăgubire, în condițiile legii speciale, cu respectarea procedurii aferente,

după cum s-a arătat mai sus.

În aceste condiții, așa cum în mod corect

au reținut prima instanță și instanța de apel în rejudecare, reclamanta avea la

dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor și

termenelor legale, să obțină măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru aceste argumente și în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta M.J. împotriva deciziei nr. 159/A din data de 05 aprilie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

decembrie 2012.