ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1331/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 602 din 22 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamanților R.I. și R.V. împotriva Consiliul General al Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință și a respins ca inadmisibilă acțiunea acelorași reclamanți împotriva pârâților M.V. și M.I., prin care se solicita să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită folosință cota din imobilul situat în București, compus din corp B format din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară și pivniță, precum și cota de 1/3 din terenul în suprafață de 310 mp.

Prin aceeași sentință s-a disjuns judecarea capetelor de cerere având ca obiect pretenții îndreptate împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și pârâților M. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a pornit analiza, în ceea ce privește excepția lipsei capacități procesuale civile de folosință a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, de la prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere", ceea ce duce la concluzia că legiuitorul a stipulat că în anumite situații, chiar dacă o entitate nu are personalitate juridică, aceasta poate sta în proces, și, deci, are capacitate procesuală, în sensul că are dreptul își poate asuma obligații pe plan procesual.

Față de considerentele în fapt și în drept, constatând că legiuitorul nu a conferit Consiliului General al Municipiului București personalitate juridică, iar acesta nu poate sta în judecată nici în temeiul art. 41 alin. (2) C. proc. civ., urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale civile de folosință acestui pârât, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință (ca atare, nu va mai lua în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a aceluiași pârât, invocată prin întâmpinare de pârâții M.).

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că, prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Însă ceea ce interesează în speță este faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001; dacă ar fi fost formulată, tribunalul ar fi putut pune în discuție în ce măsură Legea nr. 10/2001 poate conduce la o reparație efectivă în situația concretă, dedusă judecății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții R.I. și R.V. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Trebuia reținut că, Consiliul General al Municipiului București este subiect de drept administrativ în sistemul de drept administrativ, chiar dacă nu are personalitate juridică; - instanța de fond a soluționat în mod greșit și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare împotriva pârâților persoane fizice fără să rețină că prin sentințele civile nr. 7503/2006 și nr. 17067/1998 reclamanților li s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul de proprietate. S-a interpretat greșit decizia în interesul legii nr. 33/2008 care nu consideră că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în orice situație.

Sentința apelată contravine și Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO precum și jurisprudenței CEDO. Apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică sentința apelată, arătând că în mod greșit instanța de fond a disjuns capetele de cerere având ca obiect pretenții, având în vedere soluția de respingere ca inadmisibilă a revendicării, aceste capete de cerere trebuiau să fie de asemenea respinse ca inadmisibile. Soluția de disjungere este greșită și din punct de vedere procedural, atâta timp cât instanța de fond a fost învestită cu o singură acțiune cu mai multe capete de cerere și nu cu mai multe pricini (acțiuni) întrunite în același dosar.

Curtea de Apel a reținut că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se arată că „existenta Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii, reține admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în situația în care ambele părți, atât reclamantul fost proprietar, cât și pârâtul chiriaș cumpărător, au fiecare un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, instanța de fond a admis în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care potrivit Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție trebuia să purceadă la compararea titlurilor invocate de părți. Curtea a reținut ca fondat al doilea motiv de apel, în sensul că din punct de vedere procedural, nu se impunea disjungerea capetelor de cerere având ca obiect pretenții, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare este admisibilă, putând fi soluționată odată și unitar cu restul capetelor de acțiune. Față de aceste considerente, Curtea a admis apelurile, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe și a menținut dispoziția privind admiterea excepției lipsei capacității procesuale civile de folosință a Consiliului General al Municipiului București.

Împotriva deciziei civile nr. 40A din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 8030/3/2009 au declarat recurs pârâții M.I., M.V. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Instanța de apel consideră că în mod greșit acțiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători pârâți M.I. și V. de către apelanții reclamanți R.V. si I. este admisibilă, arătând că prin cele două sentințe nr. 17067/1998 și nr. 7503/2006 ale Judecătoriei Sectorului 2 București aceștia fac dovada că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai arată că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. Deci instanța de fond în mod corect a reținut că " neformulând o astfel de notificare, reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susțin că îl au cu privire la imobilul în discuție.

Împotriva deciziei civile au declarat recurs pârâții M.I. și V. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a Municipiului București. Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate: Se susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), apreciindu-se că instanța de fond a interpretat în mod just decizia XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și corect a respins acțiunea ca inadmisibilă, invocându-se jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se mai consideră că instanța de apel se contrazice în considerentele deciziei atacate referitor la motivul de apel privind disjungerea, astfel instanța de fond a reținut că reclamanții au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobil, măsura disjungerii capetelor de cerere privitoare la eventuale măsuri reparatorii fiind nelegală. Recurenții pârâți M.I. și V. au criticat decizia civilă pentru următoarele motive de nelegalitate: Instanța a pronunțat o decizie eronată, prin nedepunerea la dosarul cauzei a tuturor actelor care lămureau situația juridică a imobilului, existând și unele inadvertențe între deciziile nr. 17067/1998 și nr. 7503/2006 și certificatul de moștenitor al reclamanților.

Se susține că nu s-a avut în vedere că reclamanții au fost de rea - credință, deși știau că actul de vânzare-cumpărare al pârâților este legal, instanța de fond în mod corect a reținut că reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii prin neformularea notificării. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 297 C. proc. civ. conform cărora, în cazul în care instanța, în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii deduse judecății, instanța de fond a admis în mod greșit această excepție și nu a soluționat procesul pe fondul acestuia, interpretând în mod eronat dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Motivele de recurs invocate de recurenții – pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de pârâții M.I., M.V.

nu pot fi primite, ele vizează în principal aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor referitoare la desființarea sentinței apelate și la interpretarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizie în interesul legii), aplicată corectă în speță. Astfel, față de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și să i se asigure accesul la justiție. Totodată, este necesar a se analiza, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare aduce atingere unui alt drept de proprietate de asemenea ocrotit, ori securității drepturilor juridice.

Așadar nu se poate exclude de plano admisibilitatea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic creat prin legi speciale și aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat. Nici susținerile recurenților pârâți privind contradicțiile din considerentele deciziei instanței de apel, relativ la măsura disjungerii și a inadvertențelor dintre deciziile nr. 17067/1998 și 7503/2006 și certificatul de moștenitor al reclamanților nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Corect s-a apreciat de către instanța de apel că, din punct de vedere procedural, nu se impunea disjungerea capetelor de cerere privind pretențiile care vor putea fi soluționate împreună cu cererea principală, pe fondul acesteia.

Cu privire la celelalte susțineri privind analiza și interpretarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, acestea vor trebui avute în vedere de instanța de rejudecare, care va proceda la soluționarea pe fond a cauzei deduse judecății. Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile ca nefondate și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții M.I., M.V. și Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 40A din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.