ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1331/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 602 din 22

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

reclamanților R.I. și R.V. împotriva Consiliul General al Municipiului

București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală

civilă de folosință și a respins ca inadmisibilă acțiunea acelorași reclamanți împotriva

pârâților M.V. și M.I., prin care se solicita să fie obligați pârâții să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită folosință cota din imobilul

situat în București, compus din corp B format din vestibul, hol, două camere,

bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară și pivniță, precum și cota de 1/3

din terenul în suprafață de 310 mp.

Prin aceeași sentință

s-a disjuns judecarea capetelor de cerere având ca obiect pretenții îndreptate împotriva

pârâților Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor

Publice și pârâților M.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a pornit analiza, în ceea ce privește excepția

lipsei capacități procesuale civile de folosință a pârâtului Consiliul General

al Municipiului București, de la prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ.,

conform cărora "asociațiile sau societățile care nu au personalitate

juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere",

ceea ce duce la concluzia că legiuitorul a stipulat că în anumite situații, chiar

dacă o entitate nu are personalitate juridică, aceasta poate sta în proces, și,

deci, are capacitate procesuală, în sensul că are dreptul își poate asuma

obligații pe plan procesual.

Față de considerentele

în fapt și în drept, constatând că legiuitorul nu a conferit Consiliului

General al Municipiului București personalitate juridică, iar acesta nu poate

sta în judecată nici în temeiul art. 41 alin. (2) C. proc. civ., urmare a

admiterii excepției lipsei capacității procesuale civile de folosință acestui

pârât, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în

contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

capacitate procesuală civilă de folosință (ca atare, nu va mai lua în discuție

excepția lipsei calității procesuale pasive a aceluiași pârât, invocată prin

întâmpinare de pârâții M.).

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că,

prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în

ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Însă ceea ce

interesează în speță este faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze

notificare în baza Legii nr. 10/2001; dacă ar fi fost formulată, tribunalul ar

fi putut pune în discuție în ce măsură Legea nr. 10/2001 poate conduce la o

reparație efectivă în situația concretă, dedusă judecății.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții R.I. și R.V. și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Trebuia reținut că,

Consiliul General al Municipiului București este subiect de drept administrativ

în sistemul de drept administrativ, chiar dacă nu are personalitate juridică;

- instanța de fond a

soluționat în mod greșit și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

împotriva pârâților persoane fizice fără să rețină că prin sentințele civile

nr. 7503/2006 și nr. 17067/1998 reclamanților li s-a recunoscut în mod

irevocabil dreptul de proprietate. S-a interpretat greșit decizia în interesul

legii nr. 33/2008 care nu consideră că acțiunea în revendicare este

inadmisibilă în orice situație. Sentința apelată contravine și Convenției

Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO precum și jurisprudenței CEDO.

Apelantul - pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică sentința apelată,

arătând că în mod greșit instanța de fond a disjuns capetele de cerere având ca

obiect pretenții, având în vedere soluția de respingere ca inadmisibilă a

revendicării, aceste capete de cerere trebuiau să fie de asemenea respinse ca

inadmisibile. Soluția de disjungere este greșită și din punct de vedere

procedural, atâta timp cât instanța de fond a fost învestită cu o singură

acțiune cu mai multe capete de cerere și nu cu mai multe pricini (acțiuni)

întrunite în același dosar.

Curtea de Apel a

reținut că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile Deciziei în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se

arată că „existenta Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Cu alte cuvinte, Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii, reține

admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

în situația în care ambele părți, atât reclamantul fost proprietar, cât și

pârâtul chiriaș cumpărător, au fiecare un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, instanța de

fond a admis în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

în condițiile în care potrivit Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție trebuia să purceadă la compararea titlurilor invocate de părți.

Curtea a reținut ca

fondat al doilea motiv de apel, în sensul că din punct de vedere procedural, nu

se impunea disjungerea capetelor de cerere având ca obiect pretenții, cu atât

mai mult cu cât acțiunea în revendicare este admisibilă, putând fi soluționată

odată și unitar cu restul capetelor de acțiune.

Față de aceste considerente,

Curtea a admis apelurile, a desființat în parte sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecare primei instanțe și a menținut dispoziția privind

admiterea excepției lipsei capacității procesuale civile de folosință a

Consiliului General al Municipiului București.

Împotriva deciziei

civile nr. 40A din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, în dosarul nr. 8030/3/2009 au declarat recurs pârâții M.I., M.V.

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București.

Instanța de apel

consideră că în mod greșit acțiunea în revendicare îndreptată împotriva

chiriașilor cumpărători pârâți M.I. și V. de către apelanții reclamanți R.V. si

I. este admisibilă, arătând că prin cele două sentințe nr. 17067/1998 și nr. 7503/2006

ale Judecătoriei Sectorului 2 București aceștia fac dovada că au un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai arată că numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Deci instanța de fond

în mod corect a reținut că " neformulând o astfel de notificare,

reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în

natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, au pierdut posibilitatea

valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susțin că îl au

cu privire la imobilul în discuție.

Împotriva deciziei civile

au declarat recurs pârâții M.I. și V. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a Municipiului București.

Recurentul pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București a susținut următoarele critici de

nelegalitate a hotărârii recurate:

Se susține că

hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), apreciindu-se că

instanța de fond a interpretat în mod just decizia XXXIII/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție și corect a respins acțiunea ca inadmisibilă,

invocându-se jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Se mai consideră că

instanța de apel se contrazice în considerentele deciziei atacate referitor la

motivul de apel privind disjungerea, astfel instanța de fond a reținut că

reclamanții au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de

proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobil, măsura disjungerii

capetelor de cerere privitoare la eventuale măsuri reparatorii fiind nelegală.

Recurenții pârâți M.I.

și V. au criticat decizia civilă pentru următoarele motive de nelegalitate:

Instanța a pronunțat

o decizie eronată, prin nedepunerea la dosarul cauzei a tuturor actelor care

lămureau situația juridică a imobilului, existând și unele inadvertențe între

deciziile nr. 17067/1998 și nr. 7503/2006 și certificatul de moștenitor al

reclamanților.

Se susține că nu s-a

avut în vedere că reclamanții au fost de rea - credință, deși știau că actul de

vânzare-cumpărare al pârâților este legal, instanța de fond în mod corect a

reținut că reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii

prin neformularea notificării.

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt

nefondate pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este

necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea

greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Instanța de apel a

interpretat în mod just dispozițiile art. 297 C. proc. civ. conform cărora, în

cazul în care instanța, în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii deduse judecății, instanța de fond a admis în mod

greșit această excepție și nu a soluționat procesul pe fondul acestuia,

interpretând în mod eronat dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivele de recurs

invocate de recurenții – pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și de pârâții M.I., M.V. nu pot fi primite, ele vizează în principal

aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor referitoare la desființarea

sentinței apelate și la interpretarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție (decizie în interesul legii), aplicată corectă în speță.

Astfel, față de

considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional și să i se asigure accesul la justiție.

Totodată, este

necesar a se analiza, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare aduce

atingere unui alt drept de proprietate de asemenea ocrotit, ori securității

drepturilor juridice. Așadar nu se poate exclude de plano admisibilitatea

acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului

juridic creat prin legi speciale și aplicabil tuturor imobilelor preluate

abuziv de stat.

Nici susținerile

recurenților pârâți privind contradicțiile din considerentele deciziei

instanței de apel, relativ la măsura disjungerii și a inadvertențelor dintre

deciziile nr. 17067/1998 și 7503/2006 și certificatul de moștenitor al

reclamanților nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Corect s-a apreciat

de către instanța de apel că, din punct de vedere procedural, nu se impunea

disjungerea capetelor de cerere privind pretențiile care vor putea fi soluționate

împreună cu cererea principală, pe fondul acesteia.

Cu privire la

celelalte susțineri privind analiza și interpretarea înscrisurilor depuse la

dosarul cauzei, acestea vor trebui avute în vedere de instanța de rejudecare,

care va proceda la soluționarea pe fond a cauzei deduse judecății.

Pentru aceste

considerente, se vor respinge recursurile ca nefondate și în baza art. 312 C.

proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâții M.I., M.V. și Statul Român Prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva deciziei civile nr. 40A din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 februarie 2011.