ÎCCJ, Decizia nr. 167/2006

Asupra cererii de revizuire de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 283 din 20 aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea formulată de petentul A.I., reținând că, în raport cu calitatea persoanei vizate de petent, învestirea instanței se face numai prin rechizitoriul procurorului. Recursul declarat de petent împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 253 din 10 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 200/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. La data de 4 ianuarie 2006, petentul A.I. a solicitat revizuirea acestei din urmă hotărâri. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 39 C. proc.

pen., se constată următoarele: Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., „Dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”. Totodată, prin art. 39 din același cod s-a stabilit că: „(1) Excepția de necompetență materială și cea de necompetență după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea hotărârii definitive (...). (3) Excepțiile de necompetență pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părți, sau puse în discuția părților din oficiu”. Prin urmare, în raport cu determinarea precisă a competenței organelor de judecată prin legea procesual-penală, instanțele de judecată au dreptul și, concomitent, obligația de a desfășura activitate în limitele abilitării legale.

Cu alte cuvinte, activitatea instanțelor de judecată este limitată la actele procesuale și procedurale ce îi revin potrivit normelor atributive de competență, stabilite prin legea procesual-penală, cu excluderea de la efectuarea acestora a oricărui alt organ judiciar. Așadar, în raport cu caracterul imperativ, de ordine publică a normelor de competență, astfel cum acestea au fost determinate de legea procesual-penală, este nulă orice hotărâre pronunțată cu nesocotirea lor. Or, prin art. 401 C. proc. pen., sub denumirea marginală „Instanța competentă” s-a stabilit „ Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță”. În cauză, plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., formulată de petentul A.I., a fost soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Drept urmare, conform art. 401 C. proc. pen., acestei instanțe îi revine competența examinării cererii de revizuire formulată de petentul menționat, sub aspectul îndeplinirii condițiilor și procedurii stabilite în Titlul II Capitolul IV Secțiunea a II-a Părții speciale din același cod. Așadar, excepția de necompetență materială invocată de procuror se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite excepția de necompetență materială, va scoate cauza de pe rol și va trimite dosarul, spre soluționare, secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția de necompetență materială a completului de 9 judecători privind soluționarea cererii formulate de petentul A.I., de revizuire a deciziei nr. 253 din 10 octombrie 2005, pronunțată de completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 200/2005. Scoate cauza de pe rol. Trimite dosarul, spre soluționare, secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.