ÎCCJ, Decizia nr. 168/2006

Asupra cererii de revizuire de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 400 din 7 iulie 2005, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul A.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

petentul A.I. a solicitat, la data de 31 mai 2005, tragerea la răspundere

penală a judecătorilor L.B., D.C., E.L., E.A., T.M., P.P., M.P., M.R. și A.V.,

toți de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Petentul a precizat că magistrații menționați,

constituiți în complet de 9 judecători, au săvârșit infracțiunea de abuz în

serviciu cu ocazia judecării cererii de revizuire ce a făcut obiectul dosarului

nr. 288/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9

judecători.

În motivarea plângerii, petentul a menționat că

organul de urmărire penală nu a dat o soluție.

Ca atare, în raport cu situația expusă, instanța de

fond a constatat că plângerea formulată de petent nu privește unul din actele

procesuale determinate de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I. a

declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art.

385

9

C. proc. pen. Petentul a precizat că va motiva recursul după

comunicarea sentinței atacate.

Prin decizia nr. 284 din 7 noiembrie 2005, completul

de 9 judecători a respins recursul, ca nefondat, reținând următoarele:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală,

are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția

României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției,

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”,

corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin

care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și

Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”,

precum

și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei

drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție, au fost încălcate, are

dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când

încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu

evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca

urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale

reglementate în favoarea părții interesate, prin art. 275 - 278 din același cod

și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul

menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire

penală, inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale,

cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului

judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art.

278

1

C. proc. pen., formulată de persoana care își justifică

calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de

legea procesual-penală constituie un fine de neprimire a plângerii de către

instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea procesual-penală,

sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act

procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea

întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a

exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de

procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, cu plângere directă, înainte ca plângerea penală să fie

soluționată de procuror, prin rezoluție de netrimitere în judecată, confirmată

de procurorul ierarhic superior.

Prin urmare, a apreciat completul de 9 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod legal instanța sesizată a respins

plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici

unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

La data de 4 ianuarie 2006, petentul A.I. a formulat

o cerere prin care a solicitat revizuirea acestei din urmă hotărâri.

În motivarea cererii, petentul A.I. a arătat că la

pronunțarea deciziei a cărei revizuire se cere, au participat trei judecători

incompatibili, cu referire la cazul prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc. pen.,

în raport cu împrejurarea că împotriva acestora a formulat plângere penală, sub

aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

S-a mai susținut că în mod greșit s-a reținut în

decizie, nerespectarea prevederilor art. 278

1

C. proc. pen., în raport cu împrejurarea că plângerea a fost înaintată la instanță, corespunzător alin. (2)

al textului menționat, cu referire la refuzul organului de urmărire penală de a

se conforma dispozițiilor art. 277 și 278 din același cod.

În fine, revizuentul a susținut că referirile la

procedura prealabilă, ca fine de neprimire a plângerii, constituie o încălcare

a prevederilor art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

În concluzie, invocând dispozițiile art. 6, 21 și 52

din Constituția României, revizuentul a solicitat casarea deciziei atacate.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 39 C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., „Dispozițiile

relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea

instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt

prevăzute sub sancțiunea nulității”.

Totodată, prin art. 39 din același cod s-a stabilit

că: „(1) Excepția de necompetență materială și cea de necompetență după

calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la

pronunțarea hotărârii definitive.

(3) Excepțiile de necompetență pot fi ridicate de

procuror, de oricare dintre părți, sau puse în discuția părților din oficiu”.

Prin urmare, în raport cu determinarea precisă a

competenței organelor de judecată prin legea procesual-penală, instanțele de

judecată au dreptul și, concomitent, obligația de a desfășura activitate în

limitele abilitării legale. Cu alte cuvinte, activitatea instanțelor de

judecată este limitată la actele procesuale și procedurale ce îi revin potrivit

normelor atributive de competență, stabilite prin legea procesual-penală, cu

excluderea de la efectuarea acestora a oricărui alt organ judiciar.

Așadar, în raport cu caracterul imperativ, de ordine

publică a normelor de competență, astfel cum acestea au fost determinate de

legea procesual-penală, este nulă orice hotărâre pronunțată cu nesocotirea lor.

Or, prin art. 401 C. proc. pen., sub denumirea marginală „Instanța competentă”, s-a stabilit: „

Competentă

să judece cererea de revizuire, este instanța care a judecat cauza în primă

instanță”.

În cauză, plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., formulată de petentul A.I., a fost soluționată în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Drept urmare, conform art. 401 C. proc. pen., acestei instanțe îi revine competența examinării cererii de revizuire formulată de

petentul menționat, sub aspectul îndeplinirii condițiilor și procedurii

stabilite în Titlul II Capitolul IV Secțiunea a II-a a Părții speciale din

același cod.

Așadar, excepția de necompetență materială invocată

de procuror se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea

va admite excepția de necompetență materială, va scoate cauza de pe rol și va

trimite dosarul, spre soluționare, secției penale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a completului

de 9 judecători, privind soluționarea cererii formulate de petentul A.I., de

revizuire a deciziei nr. 284 din 7 noiembrie 2005, pronunțată de completul de 9

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 234/2005.

Scoate cauza de pe rol.

Trimite dosarul, spre soluționare, secției penale a

Înaltei Curți de casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.