ÎCCJ, Decizia nr. 284/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 400 din 7

iulie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că petentul A.I. a solicitat, la data de 31 mai

2005, tragerea la răspundere penală a judecătorilor L.B., D.C., E.L., E.A.,

T.M., P.P., M.P., M.R. și A.V., toți de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Petentul a precizat că

magistrații menționați, constituiți în complet de 9 judecători, au săvârșit

infracțiunea de abuz în serviciu cu ocazia judecării cererii de revizuire ce a

făcut obiectul dosarului nr. 288/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători.

În motivarea plângerii,

petentul a menționat că organul de urmărire penală nu a dat o soluție.

Ca atare, în raport cu

situația expusă, instanța de fond a constatat că plângerea formulată de petent,

nu privește unul din actele procesuale determinate de art. 278

1

C.

proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul A.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile

de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. Petentul a precizat

că va motiva recursul, după comunicarea sentinței atacate.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278,

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de

procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese

legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data

comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278,

la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță”.

Această normă legală, vizând

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de

organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21

alin. (1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană

se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a

intereselor sale legitime”, corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din

legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează prin

Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești

stabilite de lege”,

precum și Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că

„orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta

Convenție, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe

naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au

acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc,

în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii

formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții

interesate, prin art. 275-278 din același cod și excede controlului

judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul menționat, orice alt

act procesual sau procedural al organului de urmărire penală, inclusiv

rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul

Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea

declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul

procesual prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., formulată de persoana

care își justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea

procedurii prevăzute de legea procesua-penală constituie un fine de neprimire a

plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare

a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind

desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea

procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la

nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Aceeași concluzie este

impusă și de aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1)

din Constituția României.

Ca atare, revine părții

interesate, obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale

stabilite în Codul de procedură penală.

Or, petentul a sesizat

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângere directă,

înainte ca plângerea penală să fie soluționată de procuror, prin rezoluție de

netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior.

Așa fiind, în mod legal

instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, petentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul A.I.

împotriva sentinței nr. 400 din 7 iulie 2005, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3295/2005.

Obligă petentul A.I. să plătească

statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2005.