ÎCCJ, Decizia nr. 166/2006

Asupra cererii de revizuire de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 252 din 10 octombrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 194/2005, completul de 9 judecători a respins, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 370 din 16

iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Prin sentința menționată, prima instanță a respins,

ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I., întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen., constatând că aceasta nu privește o soluție de netrimitere în

judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior.

La data de 4 ianuarie 2006, petentul a solicitat

revizuirea deciziei instanței de control judiciar.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 39 C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., „Dispozițiile

relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea

instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt

prevăzute sub sancțiunea nulității”.

Totodată, prin art. 39 din același cod s-a stabilit

că: „(1) Excepția de necompetență materială și cea de necompetență după

calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la

pronunțarea hotărârii definitive (...).

(3) Excepțiile de necompetență pot fi ridicate de

procuror, de oricare dintre părți sau puse în discuția părților, din oficiu”.

Prin urmare, în raport cu determinarea precisă a

competenței organelor de judecată prin legea procesual-penală, instanțele de

judecată au dreptul și, concomitent, obligația de a desfășura activitate în

limitele abilitării legale. Cu alte cuvinte, activitatea instanțelor de

judecată este limitată la actele procesuale și procedurale ce îi revin potrivit

normelor atributive de competență, stabilite prin legea procesual-penală, cu

excluderea de la efectuarea acestora a oricărui alt organ judiciar.

Așadar, în raport cu caracterul imperativ, de ordine

publică a normelor de competență, astfel cum acestea au fost determinate de

legea procesual-penală, este nulă orice hotărâre pronunțată cu nesocotirea lor.

Or, prin art. 401 C. proc. pen., sub denumirea marginală „Instanța competentă” s-a stabilit: „

Competentă

să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă

instanță”.

În cauză, plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., formulată de petentul A.I., a fost soluționată în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Drept urmare, conform art. 401 C. proc. pen., acestei instanțe îi revine competența examinării cererii de revizuire formulată de

petentul menționat, sub aspectul îndeplinirii condițiilor și procedurii

stabilite în Titlul II Capitolul IV Secțiunea a II-a Părții speciale din

același cod.

Așadar, excepția de necompetență materială invocată

de procuror se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

Curtea va admite excepția de necompetență materială, va scoate cauza de pe rol

și va trimite dosarul, spre soluționare, secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de neconpetență materială a completului

de 9 judecători privind soluționarea cererii formulate de petentul A.I., de

revizuire a deciziei nr. 252 din 10 octombrie 2005, pronunțată de completul de

9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 94/2005.

Scoate cauza de pe rol.

Trimite dosarul, spre soluționare, secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006

.