ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6597/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4357 din 2 septembrie 2003, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea privind nulitatea relativă a actului, și a respins această cerere ca prescrisă. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de ipotecă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții au cerut să se dispună anularea contractului de ipotecă nr. 118 din 11 aprilie 1995, privitor la apartamentul nr. 43 din București, invocând faptul că au acceptat să încheie contractul de ipotecă, determinați de promisiunile făcute de soții A., care de fapt urmăreau să fraudeze banca prin înșelăciune.

Reclamanții au invocat și faptul că la încheierea contractului nu au fost respectate prevederile art. 1774 C. civ., deoarece în contract nu se arată natura și situația bunului ipotecat. Reține instanța de fond, că se invocă două motive de nulitate: dolul, care atrage nulitatea relativă a actului și neîndeplinirea unei cerințe de formă a contractului, care atrage nulitatea absolută. Referitor la dol, s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar conform art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și, raportat la precizarea făcută de reclamanți că și-au dat seama că au fost induși în eroare în anul 1998, excepția este întemeiată.

În privința formei contractului de ipotecă, se reține că imobilul este descris astfel: la paragraful al doilea din contract este individualizat prin adresă și prin natura sa, la paragraful al treilea se specifică situația juridică a bunului, iar la paragraful al patrulea se arată că bunul se află în circuitul civil și se indică valoarea lui de 32.496.000 lei Prin decizia civilă nr. 88 A din 22 ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri. Instanța de apel a reținut, că excepția privind prescripția dreptului la acțiunea în anularea contractului de ipotecă pentru motive de dol, corect a fost admisă, deoarece apelanții au cunoscut manoperele invocate încă din data de 17 septembrie 1998, când au reclamat faptele penale.

Se mai reține, că imobilul ipotecat este suficient de bine descris în contractul de ipotecă. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții care, fără să invoce vreun motiv de recurs, arată, în esență, că s-au aplicat greșit dispozițiile înscrise în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, pentru că nu s-a precizat data când au luat cunoștință de înșelăciune și nu se fac referiri la plângerea penală și nici la hotărârile de condamnare ale soților A., pentru infracțiunile de înșelăciune săvârșite împotriva mai multor bănci. Arată recurenții că, în virtutea rolului activ, instanțele trebuiau să facă adresă pentru a se confirma condamnarea soților A. pentru înșelarea celor 5 unități bancare și că s-a admis excepția prescripției fără să se arate de când începe să curgă termenul de prescripție.

Mai susțin recurenții, că în contractul de ipotecă nu există mențiunile prevăzute de art. 1774 C. civ. Nu se arată modalitatea în care bunul a fost obținut de către proprietar, vecinătățile, cota indiviză, materialele din care este construit, starea lui fizică și raportul de evaluare al biroului de credite al băncii creditoare. Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente. Criticile formulate fac posibilă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză, deoarece art. 9 din Decretul nr. 167/1958, 1774 și urm. C. civ. au fost corect aplicate în cauză. Reclamanții au invocat ca motive de anulare a contractului de ipotecă: dolul, care atrage nulitatea relativă a actului și nerespectarea dispozițiilor art. 1774 și urm. C. civ., potrivit cărora ipoteca este supusă principiului specializării.

Acțiunea în anulare pentru vicii de consimțământ este prescriptibilă, așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată, iar termenul de prescripție curge, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la data la care se naște dreptul la acțiune. Pentru situația în care se cere anularea pe motiv de dol, conform art. 9 alin. (2) din decret, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza de nulitate, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. Prin urmare, întrucât, prin lege, este stabilit un termen limită de 18 luni înăuntrul căruia persoana îndreptățită poate să cunoască motivul de nulitate, cursul prescripției extinctive începe să curgă cel mai târziu la momentul expirării termenului de 18 luni, calculat de la data încheierii actului.

Or, în speță, contractul de ipotecă fiind încheiat la data de 11 aprilie 1995, termenul de 18 luni a expirat la data de 11 octombrie 1996, iar acțiunea înregistrată la instanță la data de 13 mai 2003, a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție care, conform art. 9 alin. (2) din decret, a început să curgă cel mai târziu la data de 11 octombrie 1996. Susținerea recurenților că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, pentru că nu s-a precizat data când au luat cunoștință de înșelăciune, nu este întemeiată. Referitor la termenul de prescripție, instanța de apel a reținut că recurenții au cunoscut manoperele invocate la data de 17 septembrie 1998, când au reclamat faptele penale.

Faptul că reclamanții au formulat plângere penală, la data de 17 septembrie 1998, nu are însă relevanță în cauză, deoarece din adresa nr. 130428 din 12 februarie 2003, aflată la dosarul instanței de fond, rezultă că aceștia au sesizat organele de urmărire cu privire la fraudele comise de soții A. în raporturile acestora cu B. SA și nu pentru actele de viclenie folosite pentru inducerea în eroare a recurenților, cu ocazia încheierii contractului de ipotecă. Corect s-a reținut prin hotărârea atacată și faptul că încheierea contractului s-a făcut cu respectarea condițiilor impuse de art. 1774 și urm. C. civ. Într-adevăr, ipoteca este supusă principiului specializării, care privește determinarea imobilului asupra căruia este constituită și a creanței garantate prin ipotecă.

Acest principiu, consacrat prin art. 1774 și art. 1776 C. civ., are rolul de a oferi terțelor persoane posibilitatea de a-și da seama dacă valoarea imobilului este sau nu acoperită prin ipotecile care le grevează. Art. 1774 C. civ. prevede că în actul de constituire trebuie să se specifice natura și situația bunului ipotecat, iar art. 1776 C. civ. prevede că suma pentru care s-a constituit ipoteca trebuie să fie determinată prin act. Or, în contractul de ipotecă, încheiat de părțile din proces, se arată cu exactitate că ipoteca privește apartamentul situat la adresa înscrisă în act, se specifică faptul că imobilul nu este grevat de sarcini sau servituți, indicându-se certificatul de sarcini, se menționează că bunul se află în circuitul civil și că a fost evaluat la suma de 32.496.000 lei de către expertul băncii.

De asemenea, este determinată și creanța garantată 300.000.000 lei. Prin urmare, pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții G.A. și G.C. împotriva deciziei civile nr. 88/A din 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2004.