ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 332/2006

deliberând asupra recursului declarat de petiționarul

L.I. împotriva sentinței penale nr. 31 din 9 august 2005 a Curții de Apel Iași,

constată următoarele:

Prin Rezoluția din 4 mai 2005, dată în dosarul nr. 52/P/2005,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a dispus neînceperea urmăririi penale

a lui D.C.T., judecător la Judecătoria Iași, față de care fuseseră efectuate acte

premergătoare în legătură cu caracterul pretins abuziv al încheierii pronunțate

la 30 mai 1997, în dosarul nr. 2891/1997, și prin care se încuviințase

scoaterea la licitație, în cadrul unei proceduri de executare silită imobiliară

a apartamentului debitorului L.I.

Ulterior, împotriva rezoluției amintite a fost

formulată de către L.I. o plângerea întemeiată pe prevederile art. 278 C. proc.

pen., și care a fost respinsă prin Rezoluția dată la 5 iulie 2005 de Procurorul

General al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași.

Ca urmare, în aceeași cauză a fost formulată de către

petiționarul L.I. o nouă plângere întemeiată pe prevederile art. 278

1

C. proc. pen., și care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași cu numărul

de dosar 4809/2005.

Prin sentința penală nr. 31 de la 9 august 2005

instanța astfel sesizată s-a pronunțat în sensul respingerii plângerii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen

legal petiționarul L.I., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, mai întâi cu numărul (vechi) de dosar

5128/2005, iar ulterior cu numărul 19013/2005.

Recursul declarat a fost motivat în mai multe etape.

În motivarea scrisă inițială a recursului s-a afirmat că

atât rezoluțiile succesive ale Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași cât și

sentința atacată au făcut o greșită aplicare a prevederilor legale privind

prescripția răspunderii penale a intimatului D.C.T.

În acest sens s-a afirmat că faptele prevăzute de

legea penală de care s-ar face vinovat intimatul au fost comise cu ocazia

încuviințării comandamentului înființat la 5 septembrie 1996 asupra imobilului

proprietatea petiționarului precum și cu prilejul pronunțării, la 30 mai 1997,

a adjudecării definitive a respectivului bun în favoarea licitatoarei SC B.C.E.B.

În aceeași ordine de idei s-a susținut că imobilul nu

putea fi vândut deoarece forma obiect de coproprietate a sa și a fiicei sale,

iar pe de altă parte era și sediul legitim al unor entități juridice care

foloseau respectivul apartament ca sediu.

Totodată s-a evidențiat că în realitate creanța pusă

în executare fusese integral plătită încă de la 2 decembrie 1995, iar

calcularea termenului de prescripție se impunea a fi făcută cu începere de la

10 noiembrie 2003 când au fost comise noi încălcări ale legii de către „grefierul

de serviciu” al Judecătoriei Iași.

Au fost menționate în acest sens emiterea, la data

amintită, a două exemplare legalizate ale actului de adjudecare, în loc de unul

precum și faptul că în textul copiilor astfel legalizate au fost operate modificări

ale unor mențiuni din respectivul act juridic, esențiale pentru identificarea

imobilului vândut.

În legătură cu acest ultim aspect s-a mai subliniat de

către recurent că respectivele corectări nu puteau fi operate de grefier nici chiar

în ipoteza în care s-ar fi referit la simple erori materiale.

Printr-o primă completare a motivelor de recurs L.I. a

afirmat că intimatul se face vinovat și de comiterea altor infracțiuni decât

acelea menționate inițial și anume:

„ - art. 288 C. pen., falsul material în înscrisuri;

- art. 289 C. pen., falsul intelectual;

- art. 290 C. pen., falsul în înscrisuri sub

semnătură privată;

- art. 291 C. pen., uzul de fals;

- art. 292 C. pen., falsul în declarații;

- art. 293 C. pen., falsul privind identitatea

- și chiar tăinuirea”

În susținerea acestor afirmații, pe care le-a

calificat a fi „încă șase capete de acuzare”, petiționarul a indicat că,

potrivit propriilor constatări, intimatul „fiind proaspăt căsătorit, locuiește mai

mult la domiciliul soției, după spusele vecinilor” și că, pe de altă parte,

folosește succesiv diverse forme de grafie a numelui său (T., T. și T.).

În fine, odată cu dezbaterile asupra recursului,

desfășurate la 19 ianuarie 2006, recurentul a depus „concluzii scrise”

cuprinzând o expunere extrem de amănunțită a propriului punct de vedere privind

dinamica raporturilor civile și comerciale în legătură cu care a fost încheiat

și contractul de împrumut în baza căruia s-au fost efectuat formele de

executare silită imobiliară.

În același context a fost prezentată și evoluția unui

litigiu existent între recurent și societatea comercială în favoarea căreia a

fost adjudecat imobilul scos la licitație în anul 1997, fiind totodată

reiterate susținerile lui L.I. privind caracterul fraudulos al măsurilor de

executare silită imobiliară.

În ceea ce îl privește intimatul T.D.C. nu s-a

prezentat în fața acestei Curți dar, prin concluziile scrise depuse în dosarul

cauzei, a solicitat respingerea recursului susținând că în raport cu împlinirea

termenului de prescripție a răspunderii penale, sentința recurată este

temeinică și legală.

Recursul este nefondat.

Dispozițiile art. 275 – art. 278

1

C. proc.

pen., care reglementează materia plângerii împotriva măsurilor și actelor de

urmărire penală sunt de strictă interpretare și nu pot fi deturnate de la

finalitatea lor, de exemplu în scopul subminării autorității legitime de lucru

judecat.

Așa fiind, este irelevantă invocarea în susținerea

recursului a unor aspecte care exced cadrului procesual definit de art. 278

1

C. proc. pen., ca de exemplu:

- cele privind conflictul dintre recurent și

creditorul care a solicitat scoaterea imobilului la licitație;

- cele privind conflictul dintre recurent și societatea

comercială care a adjudecat definitiv imobilul ori

- cele privind pretinse încălcări ale legii atribuite

altor persoane decât intimatului, de pildă „grefierului de serviciu” al

Judecătoriei Iași.

De asemenea, Curtea nu are a se pronunța asupra așa

numitelor „șase capete de acuzare” suplimentare care, fiind invocate pentru

prima dată în recurs, nu au fost analizate de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Iași și nici de instanța de fond.

În același timp această Curte constată că prin

sentința recurată s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor 122 lit. d). C.

pen.

Este de observat astfel că, în raport cu prevederile

acestui din urmă text de lege și cu datele instituirii comandamentului și

respectiv a adjudecării definitive a imobilului, în speță s-a împlinit termenul

de prescripție a răspunderii penale pentru presupusa infracțiune de abuz în

serviciu invocată de petiționar.

Întrutotul legitimă este și aprecierea inserată în considerentele

sentinței referitoare la necesitatea unei minime diligențe pe care petiționarul

s-ar fi impus să o manifeste în exercitarea dreptului său de proprietate și a

drepturilor procesuale, ceea ce ar fi presupus de exemplu utilizarea acelor căi

procedurale civile specifice pe care legea le prevede atât în cazul înființării

comandamentului cât și în cazul ordonanței de adjudecare provizorii sau, după

caz, definitive a imobilului scos la licitație.

Conchizând așadar că în cauză nu sunt incidente nici

una dintre prevederile art. 385

9

C. proc. pen., Curtea va face

aplicarea art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod. în sensul

respingerii recursului ca nefondat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare

prilejuite de judecarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul L.I. împotriva sentinței penale nr. 31 din 9 august 2005 a Curții

de Apel Iași.

Obligă pe recurent să plătească statului suma de 80

lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 ianuarie 2006.