ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2898/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 409 din 28

martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost

condamnată inculpata D.R., în baza art. 211 alin. (2

1

) lit. c) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 C. pen. și art. 76 lit. b) C.

pen., la 2 ani închisoare .

În baza art. 83 C. pen., a revocat

suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată

prin sentința penală nr. 1899 din 25 iulie 2001, pronunțată de Judecătoria

sector 5 București și a dispus executarea în întregime a acesteia alături de

pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpata să

execute 3 ani închisoare cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen.

De asemenea, în baza art. 88 C. pen.,

a computat din durata pedepsei aplicate reținerea inculpatei din 13 noiembrie 2003.

Aceeași instanță a luat act că

partea vătămată L.R. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 191 C. proc. pen.,

inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut următoarele:

La data de 12 noiembrie 2003,

inculpata împreună cu soțul său, martorul D.C. s-au deplasat la domiciliul

părții vătămate L.R. cu scopul de a purta o discuție în legătură cu restituirea

unei sume de 3.000.000 lei, ce o datora partea vătămată. Pe parcursul

discuțiilor s-a creat o stare tensionată între părți, motivat de împrejurarea

că partea vătămată a refuzat să dea curs solicitării inculpatei de a semna un

înscris din care să reiasă că aceasta era debitoarea unei creanțe în sumă de

3.000.000 lei. În urma acestui refuz, inculpata a smuls firul de conectare al

telefonului fix după care a luat telefonul și l-a introdus în buzunar.

S-a mai reținut că partea vătămată a

încercat să-și recupereze telefonul, dar nu a reușit, întrucât inculpata a

îmbrâncit-o și a reușit să părăsească locuința.

În urma efectuării percheziției

domiciliare în imobilul inculpatei, la 13 noiembrie 2003, a fost identificat

telefonul sustras, care a fost predat ulterior, de organele de poliție, părții

vătămate, ce nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Prima instanță a înlăturat

susținerile inculpatei și ale martorului D.C., conform cărora aceasta nu a

săvârșit fapta reținută în sarcina sa, apreciindu-le ca nesincere.

Totodată, instanța de fond a

apreciat că, în speță, vinovăția inculpatei a fost dovedită cu declarațiile

constante ale părții vătămate, ce se coroborează cu declarațiile martorei I.N.,

factorul poștal care, în timpul desfășurării incidentului dintre părți, s-a

prezentat la locuința părții vătămate înmânându-i acesteia o scrisoare și care,

a confirmat faptul că inculpata a folosit un limbaj jignitor și amenințător la

adresa lui L.R.

S-a mai reținut de către prima

instanță starea de recidivă postcondamnatorie a inculpatei D.R., prevăzută de art.

37 lit. a) C. pen., întrucât din fișa sa de cazier rezultă că prin sentința

penală nr. 1899 din 25 iulie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 5

București, modificată prin decizia penală nr. 547 din 2 aprilie 2002 pronunțată

de Curtea de Apel București, aceasta a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă

de un an închisoare cu suspendarea condiționată a executării acesteia pe durata

unui termen de încercare de 3 ani, pentru săvârșirea unor infracțiuni cu

intenție .

De asemenea, tribunalul a ținut cont

de actele medicale depuse pentru inculpată, din care a rezultat că aceasta

prezenta o tulburare mixtă de personalitate cu decompensări depresive în

antecedență, apreciind că în speță se justifică aplicarea prevederilor art. 74

și art. 76 lit. b) C. pen.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel inculpata D.R. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și

solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând că din probatoriul

administrat nu rezultă existența infracțiunii de tâlhărie.

Apelanta a mai susținut că, în

ipoteza în care cele relatate de partea vătămată ar fi conforme cu realitatea,

atunci s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunii de furt calificat, dar a

subliniat că în lipsa oricărui suport probator nu se poate dispune condamnarea

sa. De asemenea, inculpata, prin apărători a susținut că nu a săvârșit fapta cu

vinovăție, motiv pentru care a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2

lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Curtea de Apel București, secția I penală,

prin decizia penală nr. 737 din 3 octombrie 2005, a admis apelul declarat de

inculpată, a desființat în parte sentința penală nr. 409 din 28 martie 2005 pronunțată

de Tribunalul București, secția I-a penală și, rejudecând în fond, a dispus:

Reducerea pedepsei de la 2 ani

închisoare la un an închisoare aplicată inculpatei D.R. pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2

1

) lit. c) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen.,

la care a adăugat un an închisoare în urma aplicării dispozițiilor art. 83 C.

pen. și a stabilit ca aceasta să execute pedeapsa de 2 ani închisoare cu

aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen.

Totodată a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

Fiind nemulțumită de soluția

pronunțată, în termen legal, inculpata a declarat recurs, pentru motivele

detaliate în amplul memoriu depus la dosar și susținute oral de apărătorul său.

Inculpata, prin avocat, a solicitat

admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând drept motive

dispozițiile art. 385

9

pct.: 10, 12, 17, 17

1

și 18 C.

proc. pen. și a arătat că în cauză se impune casarea hotărârilor atacate și, pe

fond, în principal, achitarea inculpatei în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit.: a), b) și d) C. proc. pen., iar în

subsidiar, trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru a fi administrate

toate probele necesare aflării adevărului.

Recursul formulat de inculpată este

nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri,

conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu

art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că ambele instanțe au reținut în mod corect situația de fapt și au

stabilit vinovăția inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului

probator administrat în cauză, dând faptei comise de aceasta încadrarea

juridică corespunzătoare.

Deși inculpata, în fața instanțelor

anterioare, a negat constant săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, solicitând,

în principal, achitarea sa fie în temeiul art. 11pct. 2 lit. a), raportat la art.

10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., fie în temeiul art. 11pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) sau d) C. proc. pen., din ansamblu

probator administrat, rezultă, fără putință de tăgadă, că inculpata se face

vinovată de săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa.

Așa cum rezultă din probele

administrate pe parcursul urmăririi penale cât și în faza de cercetare

judecătorească, fapta inculpatei care a sustras, prin smulgerea firului de

conectare, telefonul fix și care a părăsit locuința părții vătămate

îmbrâncind-o pentru a-și asigura scăparea, constituie infracțiunea de tâlhărie

prevăzută de art.  211 alin. (2

1

) lit. c) C. pen., iar vinovăția

acesteia a fost cert dovedită cu declarațiile constante ale părții vătămate,

ale martorei I.N. ce se armonizează cu cele reținute în procesele verbale de

percheziție imobiliară și de prezentare spre recunoaștere de către partea

vătămată a telefonului sustras, întocmite de organele de poliție.

Așa fiind, în cauză nu se poate

dispune achitarea inculpatei D.R. pentru nici unul din temeiurile invocate,

întrucât fapta reținută în sarcina acesteia există, a fost săvârșită cu

vinovăție, în stare de recidivă postcondamnatorie, fiind întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

Nici motivul de casare privind

trimiterea cauzei la instanța de apel pentru a fi administrate toate probele

necesare aflării adevărului, nu poate fi primit, întrucât, în speță, ambele instanțe

au administrat un amplu probatoriu, la dosar fiind deja suficiente dovezi din

care a rezultat în mod indubitabil că situația de fapt a fost corect și

fundamentat reținută.

De asemenea, Înalta Curte constată

că raportat la gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, reflectat

de modul în care inculpata a conceput și realizat tâlhăria (prin smulgerea

firului de conectare a aparatului telefonic și apoi prin îmbrâncirea părții

vătămate, pentru a-și asigura plecarea din locuința acesteia), precum și la

datele ce caracterizează persoana inculpatei (recidivistă, cu condamnări

anterioare pentru distrugere și respectiv lovire, conform cazier judiciar, dar

în același timp cu probleme medicale grave, prezentând o tulburare mixtă de

personalitate cu decompensări depresive în antecedente, conform raportului de

expertiză medico-legală psihiatrică emis cu nr. A1/5523 din 16 martie 2004), ambele

instanțe au făcut o justă și corectă individualizare a pedepsei, dând eficiență

tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., astfel că nu se impune

reducerea acesteia.

Așa fiind, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpata D.R.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va fi obligată recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpata D.R. împotriva deciziei penale nr. 737 din 3 octombrie

2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta inculpată la plata

sumei de 120 RON (1.200.000 lei) cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

mai 2006.