ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2898/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 409 din 28 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost condamnată inculpata D.R., în baza art. 211 alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen., la 2 ani închisoare . În baza art. 83 C. pen., a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1899 din 25 iulie 2001, pronunțată de Judecătoria sector 5 București și a dispus executarea în întregime a acesteia alături de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpata să execute 3 ani închisoare cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen.

De asemenea, în baza art. 88 C. pen., a computat din durata pedepsei aplicate reținerea inculpatei din 13 noiembrie 2003. Aceeași instanță a luat act că partea vătămată L.R. nu s-a constituit parte civilă. În baza art. 191 C. proc. pen., inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: La data de 12 noiembrie 2003, inculpata împreună cu soțul său, martorul D.C. s-au deplasat la domiciliul părții vătămate L.R. cu scopul de a purta o discuție în legătură cu restituirea unei sume de 3.000.000 lei, ce o datora partea vătămată. Pe parcursul discuțiilor s-a creat o stare tensionată între părți, motivat de împrejurarea că partea vătămată a refuzat să dea curs solicitării inculpatei de a semna un înscris din care să reiasă că aceasta era debitoarea unei creanțe în sumă de 3.000.000 lei.

În urma acestui refuz, inculpata a smuls firul de conectare al telefonului fix după care a luat telefonul și l-a introdus în buzunar. S-a mai reținut că partea vătămată a încercat să-și recupereze telefonul, dar nu a reușit, întrucât inculpata a îmbrâncit-o și a reușit să părăsească locuința. În urma efectuării percheziției domiciliare în imobilul inculpatei, la 13 noiembrie 2003, a fost identificat telefonul sustras, care a fost predat ulterior, de organele de poliție, părții vătămate, ce nu s-a constituit parte civilă în cauză. Prima instanță a înlăturat susținerile inculpatei și ale martorului D.C., conform cărora aceasta nu a săvârșit fapta reținută în sarcina sa, apreciindu-le ca nesincere.

Totodată, instanța de fond a apreciat că, în speță, vinovăția inculpatei a fost dovedită cu declarațiile constante ale părții vătămate, ce se coroborează cu declarațiile martorei I.N., factorul poștal care, în timpul desfășurării incidentului dintre părți, s-a prezentat la locuința părții vătămate înmânându-i acesteia o scrisoare și care, a confirmat faptul că inculpata a folosit un limbaj jignitor și amenințător la adresa lui L.R.

S-a mai reținut de către prima instanță starea de recidivă postcondamnatorie a inculpatei D.R., prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., întrucât din fișa sa de cazier rezultă că prin sentința penală nr. 1899 din 25 iulie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, modificată prin decizia penală nr. 547 din 2 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, aceasta a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de un an închisoare cu suspendarea condiționată a executării acesteia pe durata unui termen de încercare de 3 ani, pentru săvârșirea unor infracțiuni cu intenție . De asemenea, tribunalul a ținut cont de actele medicale depuse pentru inculpată, din care a rezultat că aceasta prezenta o tulburare mixtă de personalitate cu decompensări depresive în antecedență, apreciind că în speță se justifică aplicarea prevederilor art. 74 și art. 76 lit. b) C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata D.R. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând că din probatoriul administrat nu rezultă existența infracțiunii de tâlhărie. Apelanta a mai susținut că, în ipoteza în care cele relatate de partea vătămată ar fi conforme cu realitatea, atunci s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunii de furt calificat, dar a subliniat că în lipsa oricărui suport probator nu se poate dispune condamnarea sa. De asemenea, inculpata, prin apărători a susținut că nu a săvârșit fapta cu vinovăție, motiv pentru care a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 737 din 3 octombrie 2005, a admis apelul declarat de inculpată, a desființat în parte sentința penală nr. 409 din 28 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I-a penală și, rejudecând în fond, a dispus: Reducerea pedepsei de la 2 ani închisoare la un an închisoare aplicată inculpatei D.R. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen., la care a adăugat un an închisoare în urma aplicării dispozițiilor art. 83 C. pen. și a stabilit ca aceasta să execute pedeapsa de 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen.

Totodată a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Fiind nemulțumită de soluția pronunțată, în termen legal, inculpata a declarat recurs, pentru motivele detaliate în amplul memoriu depus la dosar și susținute oral de apărătorul său. Inculpata, prin avocat, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând drept motive dispozițiile art. 385 9 pct.: 10, 12, 17, 17 1 și 18 C. proc. pen. și a arătat că în cauză se impune casarea hotărârilor atacate și, pe fond, în principal, achitarea inculpatei în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit.: a), b) și d) C. proc. pen., iar în subsidiar, trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru a fi administrate toate probele necesare aflării adevărului.

Recursul formulat de inculpată este nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că ambele instanțe au reținut în mod corect situația de fapt și au stabilit vinovăția inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comise de aceasta încadrarea juridică corespunzătoare. Deși inculpata, în fața instanțelor anterioare, a negat constant săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, solicitând, în principal, achitarea sa fie în temeiul art. 11pct.

2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., fie în temeiul art. 11pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) sau d) C. proc. pen., din ansamblu probator administrat, rezultă, fără putință de tăgadă, că inculpata se face vinovată de săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa. Așa cum rezultă din probele administrate pe parcursul urmăririi penale cât și în faza de cercetare judecătorească, fapta inculpatei care a sustras, prin smulgerea firului de conectare, telefonul fix și care a părăsit locuința părții vătămate îmbrâncind-o pentru a-și asigura scăparea, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., iar vinovăția acesteia a fost cert dovedită cu declarațiile constante ale părții vătămate, ale martorei I.N.

ce se armonizează cu cele reținute în procesele verbale de percheziție imobiliară și de prezentare spre recunoaștere de către partea vătămată a telefonului sustras, întocmite de organele de poliție. Așa fiind, în cauză nu se poate dispune achitarea inculpatei D.R. pentru nici unul din temeiurile invocate, întrucât fapta reținută în sarcina acesteia există, a fost săvârșită cu vinovăție, în stare de recidivă postcondamnatorie, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie. Nici motivul de casare privind trimiterea cauzei la instanța de apel pentru a fi administrate toate probele necesare aflării adevărului, nu poate fi primit, întrucât, în speță, ambele instanțe au administrat un amplu probatoriu, la dosar fiind deja suficiente dovezi din care a rezultat în mod indubitabil că situația de fapt a fost corect și fundamentat reținută.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportat la gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, reflectat de modul în care inculpata a conceput și realizat tâlhăria (prin smulgerea firului de conectare a aparatului telefonic și apoi prin îmbrâncirea părții vătămate, pentru a-și asigura plecarea din locuința acesteia), precum și la datele ce caracterizează persoana inculpatei (recidivistă, cu condamnări anterioare pentru distrugere și respectiv lovire, conform cazier judiciar, dar în același timp cu probleme medicale grave, prezentând o tulburare mixtă de personalitate cu decompensări depresive în antecedente, conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică emis cu nr. A1/5523 din 16 martie 2004), ambele instanțe au făcut o justă și corectă individualizare a pedepsei, dând eficiență tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., astfel că nu se impune reducerea acesteia.

Așa fiind, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.R. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.R. împotriva deciziei penale nr. 737 din 3 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei) cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 mai 2006.