ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5411/2005

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1461/ F din 10 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului M.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., și respectiv art. 290 C. pen. În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins acțiunea civilă formulată de partea vătămată SC R.A.I. SA București. În temeiul art. 357 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului până la concurența sumei de 14.789.808.000 lei, măsură asiguratorie dispusă prin ordonanța nr. 138.182 din 09 mai 2003 de I.P.P.R.

– Direcția Cercetări Penale, în dosarul de urmărire penală nr. 0071/2001. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: La data de 01 ianuarie 1998, între SC G.I.E. SRL București reprezentată de inculpatul M.G. și societatea M.E.I. înregistrată la Brooklyn S.U.A. reprezentată de I.S. s-a încheiat un contract de distribuție pentru produse electronice marca AKAI în România. În conformitate cu acest contract, plata pieselor electronice livrate urma să fie făcută în termenii și cu sumele menționate pe facturile emise de firma americană.

La data de 06 februarie 1998, între cele două societăți comerciale s-a semnat o „Anexă la contractul de distribuție” prin care se acorda distribuitorului român un discount de 1,5 % din valoarea totală a vânzărilor, pentru service-ul în garanție și un discount de 1 % din valoarea totală a vânzărilor, pentru cheltuielile cu publicitatea. În baza acestui contract de distribuție, în cursul anului 1998, firma americană M.E.I. a livrat către SC G.I.E. SRL piese electronice în valoare de 1.799.559 dolari S.U.A. Deoarece firma administrată de inculpatul M.G. a înregistrat anumite restanțe la plata facturilor, acestuia i s-a solicitat să încheie un contract de asigurare a riscului de neplată, pentru produsele exportate de partea americană.

În aceste condiții, între partea vătămată SC.R.A.I. SA București și inculpatul M.G., s-au derulat o serie de negocieri în vederea încheierii contractului solicitat. Premergător încheierii contractului, la solicitarea reprezentantului părții vătămate, martorul P.A., la data de 11 septembrie 1998, inculpatul M.G. a semnat în chestionar, parte integrantă din contract, în care preciza că până la data semnării acestui act între societatea sa și firma furnizoare nu existau facturi restante și neachitate, în termenele stabilite de părți. Acest chestionar semnat de inculpat trebuia să reflecte imaginea economică reală a asiguratului precum și nivelul relațiilor economice dintre asigurat și firma beneficiară a asigurării.

Constatându-se de către reprezentanții părții vătămate că din actele prezentate de inculpatul M.G., nu rezultă împrejurări care să indice o posibilă încercare de fraudare a societății de asigurări, aceștia au fost de acord cu semnarea contractului solicitat de partea americană. Astfel, la data de 28 octombrie 1998, SC G.I.E. SRL, reprezentată de inculpatul M.G., în calitate de societate asigurată, firma SC M.E.I., reprezentată de numitul I.S. în calitate de beneficiar al asigurării și partea vătămată SC.R.A.I. SA București, reprezentată de martorul T.D., în calitate de societate asiguratoare, s-a încheiat contractul de asigurare pentru riscul de neplată a contravalorii mărfurilor livrate de furnizorul extern cu nr. 603.012.

Obiectul acestui contract îl constituia asigurarea de către partea vătămată a plății mărfurilor livrate pe bază de contract, de furnizorul extern către SC G.I.E. SRL, stabilindu-se un termen de plată, 120 zile calendaristice de la data emiterii facturii. Deoarece anumite clauze din contract nu au fost agreate de societatea beneficiară a asigurării, la data de 14 noiembrie 1998, aceleași părți au semnat un nou contract, având aceeași natură juridică ca primul, care purta același număr de înregistrare 603.012, dar care prezenta ca element de noutate micșorarea perioadei de grație în efectuarea plății de la 120 zile la 60 de zile, precum și obligația pentru societatea inculpatului M.G. de a constitui în favoarea societății asiguratoare a unei ipoteci de gradul I, în termen de 30 de zile de la semnarea contractului.

După semnarea contractului, în perioada 11 decembrie 1998 – 18 martie 1999 între partea vătămată, reprezentată de martorul T.D., și inculpatul M.G. s-a purtat o întreagă corespondență legată de posibila reziliere a contractului; deoarece ipoteca prevăzută în contract nu a fost constituită, iar societatea asiguratoare a constatat că mai multe facturi, de care nu avea cunoștință, nu au fost achitate în termenele prevăzute de contractul cadru. S-a constatat că, la data de 11 septembrie 1998, SC G.I.E. SRL înregistrată față de M.E.I. un debit de 185.063 dolari S.U.A., societatea inculpatului începând să înregistreze restanțe la plată, odată cu factura nr. 40289 din 13 martie 1998 De asemenea, s-a constatat că după încheierea contractului de asigurare cu nr. 603.012 din 14 noiembrie 1998 și până la data de 18 martie 1999, inculpatul M.G., în calitate de reprezentant al SC G.I.E.

RL a confirmat primirea de la firma furnizoare a unor noi cantități de piese electronice, în valoare de 498.176 dolari S.U.A., așa cum a rezultat din facturile nr. 72855 și 73099, pe care a refuzat să le achite, invocând anumite neînțelegeri de natură contractuală. La data de 19 martie 1999, firma americană M.E.I. a trimis un fax către partea vătămată prin care îi solicita plata facturilor restante, deoarece termenul de 60 de zile, în care marfa trebuia plătită, a expirat. Deoarece aceasta nu a dat curs solicitării, la 14 iunie 1999 M.E.I., în calitate de reclamantă a introdus o acțiune la Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României prin care solicita obligarea părții vătămate SC R.A.I.

SA București, la plata sumei de 448.176 dolari S.U.A., reprezentând despăgubirile datorate în baza contractului de asigurare a riscului de neplată. Prin decizia civilă nr. 2258 din 24 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a hotărât definitiv și irevocabil ca partea vătămată SC R.A.I. SA București să plătească societății SC M.E.I. suma de 448.176 dolari S.U.A., așa cum rezultă din facturile și actele prezentate în fața instanței. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă SC R.A.I. SA. În apelul său parchetul a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate deoarece, în mod greșit inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., reținându-se că nu sunt întrunite elementele laturii obiective și laturii subiective ale infracțiunii.

În apelul său, partea vătămată a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat admiterea acțiunii civile, considerând că în mod greșit Tribunalul București a apreciat raporturile juridice dintre părți ca fiind o tranzacție având ca scop stingerea datoriilor, în realitate fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare, confuzia apărând datorită faptului că prețul vânzării imobilului este aproximativ egal cu suma cu care societatea asiguratoare, apelanta, s-a constituit parte civilă în procesul penal. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 181 din 14 martie 2005, a respins, ca nefondate, ambele apeluri declarate în cauză, obligând partea civilă la 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă SC R.A.I. SA. În recursul scris, parchetul a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, deoarece, în mod greșit inculpatul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen., caz de casare prevăzut de art. 17 1 C. proc. pen. Reprezentantul parchetului susținând oral motivele de recurs formulate în scris și depuse la dosar, a arătat că adaugă la aceste motive greșita achitare a inculpatului M.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. Partea civilă, prin avocat, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de Tribunalul București și Curtea de Apel București și în rejudecare admiterea acțiunii civile așa cum a fost formulată.

Apărătorul recurentei părți civile a susținut oral motivele de recurs formulate în scris și depuse la dosar. Cu privire la recursul parchetului a solicitat admiterea acestuia. Procurorul, cu privire la recursul părții civile, a pus concluzii de admitere a acestuia. Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă SC R.A.I. SA, sunt nefondate. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, constată că criticile aduse de recurenți sunt nefondate iar sentința 1461/ F din 10 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București ca și decizia care a menținut această hotărâre sunt legale și temeinice. Astfel, Tribunalul București, ca instanță de fond, a administrat toate probele aflării adevărului, acte, înscrisuri, audieri de martori, pe baza cărora a stabilit corect situația de fapt precum și raporturile juridice existente între părți.

Între SC R.A.I. SA București și SC G.I.E. SRL (al cărui administrator și acționar era inculpatul) s-a încheiat un contract de asigurare la data de 14 septembrie 1998 care a fost înlocuit cu un alt contract de asigurare (păgubitor pentru partea vătămată), la 28 octombrie 1998. Partea vătămată a susținut că a fost indusă în eroare de către inculpat cu privire la bonitatea firmei asigurate SC G.I.E. SRL. Elementul central pe care se bazează acuzarea este un chestionar completat de inculpat care, se susține, a determinat în mod esențial încheierea contractului de asigurare.

În mod corect, instanța de fond a reținut că acest chestionar este o simplă formalitate și nu poate fi considerat ca un element fundamental și determinant în stabilirea bonității societății asigurate deoarece în contractul de asigurare la pct. 2 se arată în mod clar și expres care sunt actele care dovedesc bonitatea asiguratului și anume, ultimul bilanț contabil, ultima balanță contabilă, certificatul de înmatriculare, contul fiscal precum și alte acte financiar contabile. Aceste acte sunt de natură să îi ofere societății asiguratoare elementele doveditoare ale imaginii firmei asigurate în sensul credibilității și bonității acesteia. Chestionarul, în discuție, nu are nici un fel de forță probantă în dovedirea intenției firmei asigurate a inculpatului, fapt pentru care caracterul de mijloc fraudulos al actului respectiv nu poate fi reținut ca atare.

Mai mult, acel chestionar, ca unic element nu poate dovedi că există o acțiune de inducere în eroare săvârșită de inculpat și nici rezultatul unei asemenea acțiuni, eventualele erori înscrise în acel chestionar trebuiau apreciate și analizate de societatea asiguratoare care era reprezentată chiar de acționarul acesteia T.D. Societatea asigurătoare își asumă un risc în momentul încheierii contractului de asigurare și pentru determinarea acestuia nu poate avea în vedere doar un simplu element, ci trebuie să analizeze, în mod diligent obiectiv și subiectiv toate informațiile pe care le are în legătură cu societatea asigurată. Neprocedând astfel, aceasta a manifestat o lipsă de diligență de minimă precauție, de neglijență, pe care acum încearcă să le transfere în sarcina inculpatului.

Referitor la existența daunei, condiție esențială pentru existența infracțiunii de înșelăciune, instanța de fond a reținut că diminuarea patrimonială definită în rechizitoriu ca fiind consecința infracțiunii de înșelăciune nu răspunde nici unui element al acestei noțiuni, având un caracter temporar, firesc în derularea activităților comerciale ale unei societăți, care de altfel, avea protecția civilă și comercială a partenerilor comerciali ai societății în cauză, și deci, și a părții civile. Este de reținut că anterior efectuării oricărei plăți efectuate de partea civilă SC R.A.I. SA inculpatul a pus sub protecție totală patrimonial părții civile încheind un contract de ipotecă, iar ulterior a acoperit suma plătită de partea civilă furnizorului M.E.I.

prin compensare totală, transferând cu titlu definitiv un spațiu comercial în valoarea de 15 miliarde lei prin contractul de vânzare-cumpărare 2486 din 28 iunie 2002 și factura 030878 din 25 aprilie 2002. În contractul de asigurare se stipulează, în mod expres dreptul de regres pe care asigurătorul îl are împotriva asiguratului pentru ceea ce a plătit și în cazul în care asiguratul nu restituie sumele pe care asiguratorul le-a plătit, acesta este îndreptățit să execute garanția materială, imobiliară a asiguratului (ipotecă de gradul I), iar pentru nerespectarea oricăreia dintre clauze asigurătorul este îndreptățit să rezilieze „cu efect imediat” contractul de asigurare. Așa fiind, latura subiectivă a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului nu este întrunită nefiind dovedită intenția calificată a inculpatului de a obține un folos injust material.

De asemenea, instanța de fond a reținut, în mod corect, că între inculpatul M.G. și SC M.E.I. SRL nu a existat o înțelegere frauduloasă, astfel că în sarcina inculpatului nu s-a putut reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. Sub aspectul celei de-a doua infracțiuni reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, instanța de fond a apreciat în mod corect că datele inserate de inculpat în chestionarul respectiv pentru asigurarea riscului de neîncasare a creanțelor nu este de natură a produce consecințe juridice având o valoare orientativă, la data completării chestionarului neputându-se stabili cu exactitate existența unor plăți neachitate la scadență de către inculpat din moment ce și SC M.E.I.

(firma furnizoare) avea datorii către societatea reprezentată de inculpat. Prin urmare instanța de fond a pronunțat sub aspectul laturii penale o soluție legală și temeinică. Referitor la recursul părții civile, Înalta Curte reține că aceasta a solicitat acoperirea unui prejudiciu în valoare de 448.176 dolari S.U.A. Solicitarea părții civile este nefondată. Prin decizia civilă 2258 din 24 aprilie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, partea civilă SC R.A.I. SA a fost obligată la plata sumei de 448.176 dolari S.U.A. către SC G.I.E. SRL, între părți existând o convenție acțiunea civilă fiind stinsă prin tranzacție. Prin contractul autentic de vânzare-cumpărare 2486 din 28 iunie 2002 partea responsabilă civilmente SC G.I.E.

SRL a transmis prin compensare totală cu debitul derivând din contractul de asigurare, dreptul de proprietate al unui imobil în valoare de 15 miliarde lei, iar conform cursului valutar la data compensării conform facturii 030878 din 25 aprilie 2002 (33.325 lei/dolari S.U.A.) valoarea imobilului a fost de 450.112 dolari S.U.A. depășind valoarea debitului decurgând din contractul de asigurare astfel cum a fost stabilită prin decizia irevocabilă a instanței supreme. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că și sub aspectul laturii civile a procesului penal instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică și în consecință, va respinge recursul părții civile, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă SC R.A.I. SA împotriva deciziei penale nr. 181 din 14 martie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpatul M.G. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 septembrie 2005.