Szymaniak împotriva Poloniei

SECȚIA A PATRA

DECIZIE Cererea nr. 20325/02 prezentată de Adrian SZYMANIAK împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patra), reunită la 13 iunie 2006 într-o cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza, președinte, Domnii J. Casadevall, M. Pellonpää, K. Traja, L. Garlicki, Dna L. Mijović, Domnii J. Šikuta, judecători, și dl. T.L. Early, grefier de secție. Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 8 mai 2002, Având în vedere decizia Curții de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, pronunță prezenta decizie: ÎN FAPT Reclamantul, dl. Adrian Szymaniak, este un cetățean polonez, născut în 1973 și care locuiește la Katowice.

Guvernul polonez («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Jakub Wołąsiewicz de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost arestat la 9 aprilie 1998, fiind suspectat de agresiune asupra unui polițist. La 11 aprilie 1998, tribunalul de district a ordonat plasarea sa în detenție provizorie. La 27 mai, 30 iunie, 20 iulie și 10 septembrie 1998, procurorul de district a respins cererile celui interesat care vizau înlocuirea detenției cu o măsură mai puțin severă. La 3 iulie și 28 septembrie 1998, tribunalul de district a prelungit detenția provizorie a reclamantului, observând că motivele plasării sale erau încă relevante și că eliberarea sa risca să perturbe buna desfășurare a procedurii.

La 23 septembrie 1998, procurorul de district a depus un act de acuzare împotriva reclamantului. La 12 și 26 octombrie 1998, tribunalul regional a respins noile cereri ale celui interesat motivate de o situație financiară dificilă a familiei sale datorată absenței sale și care vizau înlocuirea detenției cu o măsură mai puțin severă. Tribunalul a observat că motivul invocat de cel interesat nu era fondat, acesta din urmă constituind în realitate o sarcină suplimentară pentru părinții săi, care nu primeau niciun ajutor de la el. La 26 aprilie 1999, tribunalul regional a prelungit detenția reclamantului. La 24 septembrie 1999, tribunalul regional l-a condamnat pe cel interesat la o pedeapsă de șase ani și șase luni de închisoare.

La 27 septembrie și 20 decembrie 1999, tribunalul regional a prelungit detenția reclamantului, observând că procedura de apel era în curs și bazându-se pe necesitatea de a garanta buna desfășurare a procedurii. La fel s-a procedat la 15 martie și 27 aprilie 2000, pentru curtea de apel. La 25 mai 2000, curtea de apel a infirmat decizia de condamnare a reclamantului din 24 septembrie 1999 și a retrimis cauza pentru reexaminare. La 26 iunie și 9 august 2000, tribunalul regional a prelungit detenția provizorie a reclamantului pentru a garanta buna desfășurare a procedurii. La 18 septembrie 2000, tribunalul regional, după anchetă socială, a respins cererea de eliberare a reclamantului întemeiată pe starea de sănătate și situația financiară a părinților săi.

La 12 decembrie 2000, tribunalul de district a prelungit detenția bazându-se pe faptul că procedura după retrimitere de către curtea de apel era încă în curs, decizie confirmată în apel la 24 ianuarie 2001. La fel s-a procedat cu privire la decizia de prelungire din 26 martie 2001, confirmată la 18 aprilie 2001 și cea din 9 august 2001, confirmată la 29 august 2001. La 9 august 2001, tribunalul regional l-a condamnat din nou pe reclamant la o pedeapsă de șase ani și la o amendă. La 24 septembrie 2001, tribunalul regional a prelungit detenția reclamantului, decizie confirmată în apel la 24 octombrie 2001. Curtea de apel a respins argumentele reclamantului întemeiate pe împrejurările că motivele menținerii sale în detenție încetaseră, că de acum, datorită intervalului important de timp petrecut în închisoare, putea cere eliberarea condiționată și, în sfârșit, că se căsătorise în timpul detenției sale.

Noua decizie de prelungire a detenției din 10 decembrie 2001 a fost confirmată în apel la 23 ianuarie 2002 și cea din 20 martie 2002, la 10 aprilie 2002. La 23 mai 2002, curtea de apel a respins apelul declarat împotriva deciziei de condamnare a reclamantului din 9 august 2001 și a diminuat cuantumul pedepsei aplicate.

CAPETE DE CERERE

Invocând articolul 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Citând articolul 6 § 1, contestă desfășurarea instrucției pretinzând că martorii nu au fost audiați. ÎN DREPT Cererea a fost comunicată printr-o scrisoare din 17 mai 2005 în temeiul articolului 54 § 2 b) din regulamentul Curții Guvernului, după examinarea preliminară a admisibilității cererii sus-menționate la 12 mai 2005, pentru ca acesta să prezinte în scris observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia capetelor de cerere ale reclamantului. Printr-o scrisoare din 18 octombrie 2005, Curtea a comunicat reclamantului pentru comentarii observațiile Guvernului cu privire la admisibilitatea și temeinicia cererii.

Această scrisoare rămânând fără răspuns, Curtea l-a pus în întârziere pe reclamant, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 28 februarie 2006, să îi prezinte observațiile sale scrise ca răspuns la cele ale Guvernului. Confirmarea de primire indică faptul că reclamantul a primit această scrisoare la 6 martie 2006. Această scrisoare a rămas fără răspuns, deși atenția reclamantului fusese atrasă asupra termenilor articolului 37 § 1 (a) din Convenție. În speță, Curtea apreciază că circumstanțele permit să se concluzioneze că reclamantul nu mai intenționează să își mențină cererea. De altfel, conform articolului 37 § 1 in fine, ea apreciază că nicio circumstanță particulară atingând respectarea drepturilor garantate de Convenție și de Protocoalele sale nu justifică continuarea examinării cererii.

Prin urmare, este cazul să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și să se scoată cauza de pe rol. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție; Decide să scoată cauza de pe rol. T.L. EARLY Nicolas Bratza Grefier Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 20325/02 présentée par Adrian SZYMANIAK contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 13 juin 2006 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. J. Casadevall , M. Pellonpää , K. Traja , L. Garlicki , M me L. Mijović, MM. J. Šikuta, juges , et de M. T.L. Early, greffier de section. Vu la requête susmentionnée introduite le 8 mai 2002, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Adrian Szymaniak, est un ressortissant polonais, né en 1973 et résidant à Katowice.

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz du Ministère des Affaires Étrangères. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant fut arrêté le 9 avril 1998, étant soupçonné d’agression sur un policier. Le 11 avril 1998, le tribunal de district ordonna son placement en détention provisoire. Les 27 mai, 30 juin, 20 juillet et 10 septembre 1998, le procureur de district rejeta les demandes de l’intéressé tendant à remplacer la détention par une mesure moins sévère. Les 3 juillet et 28 septembre 1998, le tribunal de district prolongea la détention provisoire du requérant, relevant que les causes de son placement étaient toujours pertinentes et que sa remise en liberté risquait de perturber le bon déroulement de la procédure.

Le 23 septembre 1998, le procureur de district déposa un acte d’accusation à l’encontre du requérant. Les 12 et 26 octobre 1998, le tribunal régional rejeta les nouvelles demandes de l’intéressé motivées par une situation financière difficile de sa famille due à son absence et tendant à remplacer la détention par une mesure moins sévère. Le tribunal releva que le motif invoqué par l’intéressé n’était pas fondé, ce dernier constituant en réalité une charge supplémentaire pour ses parents lesquels ne recevaient aucune aide de sa part. Le 26 avril 1999, le tribunal régional prolongea la détention du requérant. Le 24 septembre 1999, le tribunal régional condamna l’intéressé à une peine de six ans et six mois de prison.

Les 27 septembre et 20 décembre 1999, le tribunal régional prolongea la détention du requérant relevant que la procédure d’appel était en cours et se fondant sur la nécessité de garantir le bon déroulement de la procédure. Il en fut de même les 15 mars et 27 avril 2000, pour la cour d’appel. Le 25 mai 2000, la cour d’appel infirma la décision de condamnation du requérant du 24 septembre 1999, et renvoya l’affaire pour réexamen. Les 26 juin et 9 août 2000, le tribunal régional prolongea la détention provisoire du requérant pour garantir le bon déroulement de la procédure. Le 18 septembre 2000, le tribunal régional, après enquête sociale, rejeta la demande de remise en liberté du requérant fondée sur l’état de santé et la situation financière de ses parents.

Le 12 décembre 2000, le tribunal de district prolongea la détention en se fondant sur le fait que la procédure après renvoi par la cour d’appel était toujours en cours, décision confirmée en appel le 24 janvier 2001. Il en fut de même quant à la décision de prolongation du 26 mars 2001, confirmée le 18 avril 2001 et celle du 9 août 2001, confirmée le 29 août 2001. Le 9 août 2001, le tribunal régional condamna de nouveau le requérant à une peine de six ans et à une amende. Le 24 septembre 2001, le tribunal régional prolongea la détention du requérant, décision confirmée en appel le 24 octobre 2001. La cour d’appel rejeta les arguments du requérant tirés des circonstances que les causes de son maintien en détention avaient cessé, que désormais du fait du laps de temps important passé en prison, il pouvait demander la remise en liberté conditionnelle et enfin qu’il s’était marié durant sa détention.

La nouvelle décision de prolonger la détention du 10 décembre 2001, fut confirmée en appel le 23 janvier 2002 et celle du 20 mars 2002, le 10 avril 2002. Le 23 mai 2002, la cour d’appel rejeta l’appel interjeté à l’encontre de la décision de condamnation du requérant du 9 août 2001 et diminua le montant de la peine infligée. GRIEFS Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire. Citant l’article 6 § 1, il conteste le déroulement de l’instruction prétendant que les témoins n’ont pas été entendus. EN DROIT La requête a été communiquée par une lettre du 17 mai 2005 en vertu de l’article 54 § 2 b) du règlement de la Cour au Gouvernement, après l’examen préliminaire de la recevabilité de la requête susmentionnée le 12 mai 2005, pour qu’il présente ses observations par écrit sur la recevabilité et le bien-fondé des griefs du requérant.

Par une lettre du 18 octobre 2005, la Cour a communiqué au requérant pour commentaires les observations du Gouvernement au sujet de la recevabilité et du bien-fondé de la requête. Cette lettre étant restée sans réponse, la Cour a mis en demeure le requérant, par une lettre recommandée avec accusé de réception du 28 février 2006, de lui présenter ses observations écrites en réponse à celles du Gouvernement. L’accusé de réception indique que le requérant a reçu cette lettre le 6 mars 2006. Cette lettre est restée sans réponse bien que l’attention du requérant ait été attirée sur les termes de l’article 37 § 1 (a) de la Convention. En l’espèce, la Cour estime que les circonstances permettent de conclure que le requérant n’entend plus maintenir sa requête.

Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1 in fine , elle estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses Protocoles ne justifie de poursuivre l’examen de la requête. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention ; Décide de rayer l’affaire du rôle.

T.L. EARLY

Nicolas Bratza Greffier Président