ÎCCJ, Decizia nr. 78/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1226 din 17 decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis excepția neîndeplinirii condițiilor art. 5 alin. (2) și (4) din Legea nr. 29/1990 și a respins, ca fiind prescrisă, cererea reclamantelor I.M. și N.A.C., în contradictoriu cu Ministerul Educației și Cercetării. Prin aceeași hotărâre, instanța a disjuns judecata asupra capetelor de cerere privitoare la pretenții, formulată de aceleași reclamante, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și Cercetării și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București.

S-a reținut că prin cererea formulată la data de 19 februarie 2002, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta I.M., în nume propriu și ca reprezentant judiciar convențional a fiice sale, N.A.C., a solicitat ca, pe cale de ordonanță președințială, instanța de judecată să dispună obligarea pârâtului Ministerul Educației și Cercetării, la îndeplinirea măsurilor comunicate prin răspunsul nr. 9208/B din 11 iunie 2001, privind repararea pagubelor provocate de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, precum și la plata de daune materiale și morale. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, retrăgând abuziv bursa pentru studii în străinătate acordată fiicei sale, pârâta Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București i-a produs acesteia, daune, constând în determinarea unor eforturi financiare mai mari pentru întreținerea reclamantei N.A.C., la studii în străinătate.

Reclamanta a relevat situația menționată, pârâtului Ministerului Educației și Cercetării care, prin adresa nr. 9208/B din 11 iunie 2001, a comunicat acesteia, măsurile luate, în vederea reparării pagubei produse. Deși a efectuat demersuri în acest sens, pârâtul a refuzat să dispună repararea pagubelor produse reclamantei, în modul arătat. Instanța, în raport cu natura cererii față de Ministerul Educației și Cercetării, a pus în discuție încadrarea acesteia în termenele prevăzute de art. 5 alin. (2) și (4) din Legea nr. 29/1990 și a constatat că reclamanta a sesizat instanța de judecată, cu depășirea termenelor prevăzute de textul legal menționat. Pentru a disjunge judecata capetelor de cerere privitoare la pretenții, instanța de fond a avut în vedere natura cererii de ordonanță președințială și procedura reglementată prin art. 581 C. proc.

civ. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantele au declarat recurs. Acestea au precizat că recursul privește și încheierea din 11 decembrie 2002, pronunțată de secția de contencios administrativ a Curții de Apel București, în același dosar, respectiv dosarul nr. 1987/2002. În fapt, prin încheierea atacată, instanța de judecată a înaintat dosarul, președintelui acestei secții, în vederea soluționării cererii de recuzare a completului de judecată, formulată de reclamantă, oral, în ședința de judecată, cu precizarea că cererea urmează a fi formulată și în scris. Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheiere, în ședința din Camera de consiliu din 12 decembrie 2002, apreciindu-se că din actele dosarului nu rezultă elemente care să confirme pretinsa antepronunțare a judecătorului asupra cererii reclamantei.

La termenul din 14 aprilie 2005, fixat pentru judecarea recursului, instanța de control judiciar a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei privind sesizarea Curții Constituționale, în vederea examinării constituționalității dispozițiilor art. 1 pct. 8 din Legea nr. 195/2004, în raport cu prevederile art. 74 pct. 1, art. 77 pct. 3, art. 79 pct. 1, art. 146 lit. a) și c), art. 147 pct. 2 și art. 148 pct. 5 din Constituția României. S-a reținut că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, nu are legătură cu cauza. Împotriva acestei încheieri, reclamantele au declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

S-a susținut că în mod greșit cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă, față de împrejurarea că dispozițiile privind procedura admisibilității în principiu a recursului, are legătură cu cauza și, totodată, nu există o decizie anterioară prin care să se fi constatat, în contenciosul constituțional, neconstituționalitatea actului normativ menționat. În concluzie, reclamantele au solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii menționate, în considerarea de către reclamante, a caracterului autonom al acesteia. Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății. Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare. Cu privire la încheierile prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale în etapa procesuală a recursului, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs.

Ca atare, încheierea menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă, pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în această etapă procesuală. Or, conform art. 299 C. proc. civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) din același cod. Pe de altă parte, conform art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare. Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar, prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de pârâtă apare ca fiind inadmisibil. Aceeași soluție se impune și dacă recursul declarat de reclamante, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. În acest sens, este de reținut că dispozițiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară.

Însă, prin textul menționat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 299 C. proc. civ., ci, din considerente ținând de soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, a înlăturat în acest caz, posibilitatea atacării încheierii, și cu apel. Este exclusă orice altă interpretare, în sensul admisibilității recursului, întrucât ar însemna a adăuga la lege, atribuind legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă, cu referire la modificarea art. 299 C. proc. civ. și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei. Din coroborarea textelor legale menționate rezultă că secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în etapa procesuală a recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea nr. 304/2004. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. Or, a recunoaște unei căi de atac, aptitudinea declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalității acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că modul de determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire la criticile formulate de pârâtă, privitoare la încheierea atacată, corespunzător principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, același pentru persoane aflate în situații identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, privind liberul acces la justiție, precum și a celor privind dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesual-penală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora. Or, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta I.M. , în nume propriu și ca reprezentant judiciar convențional al reclamantei N.A.C. , fiica sa, împotriva încheierii din 14 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 576/2003, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.