CtEDO 13.06.2006 Auto

ÜNEL c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
13.06.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ÜNEL c. TURQUIE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35686/02 prezentate de Sermet Mustafa ÜNEL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 iunie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Semet Mustafa Ünel, este un resortisant turc, născut în 1959. La introducerea cererii, acesta a fost deținut la casa de hotărâre de damorum. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În perioada 1997-2000, reclamantul și-a asumat funcțiile de director general al aviației civile în apropierea Ministerului Transporturilor. La o dată nespecificată, A.Ö., proprietarul unei companii aeriene, a depus o plângere împotriva reclamantului la autoritățile naționale, susținând că a fost obligat să-i plătească sume de bani pentru a obține autorizații de zbor. La 21 ianuarie 2000, A.Ö. Procurorul a declarat că este proprietarul unei companii aeriene și a solicitat o autorizație de zbor de la solicitant, care a solicitat o compensație financiară pentru acest lucru. După ce a acceptat pentru prima dată să plătească o astfel de sumă, ar fi sesizat ulterior ministrul transporturilor cu privire la această chestiune. El a precizat că a apelat la solicitant, urmând în acest fel consiliile ministrului, în prezența sa. Cu această ocazie, reclamantul ar fi refuzat să acorde autorizațiile de zbor solicitate fără contribuție financiară, ceea ce ar fi putut auzi ministrul. În acest sens, el a acceptat să participe la o operațiune de poliție și a depus plângere împotriva reclamantului. La 22 ianuarie 2000, polițiștii au organizat o operațiune de stabilire a faptelor reprobabile ale reclamantului, iar la sfârșitul acesteia, reclamantul a fost arestat în flagrant fara a fi de acord cu acceptarea unei sume de bani înapoiate de reclamant. La 23 ianuarie 2000, reclamantul a fost pus în detenție provizorie. În februarie 2000, procurorul districtual al Republicii Dah Ankara l-a acuzat pe reclamant de corupție. La 23 noiembrie 2000, în memoriul său în apărare, reclamantul s-a plâns de refuzul instanței de judecată de a accepta cererea sa de confruntare cu A.Ö., de refuzul de a solicita forțelor de ordine înregistrările referitoare la arestarea sa, precum și de refuzul de audiere al anumitor martori, totuși prezenți în instanță. La 23 noiembrie 2000, Curtea de Casație a respins hotărârea în cauză și l-a trimis în fața instanței de primă instanță pe reclamant vinovat de corupție. La 20 iunie 2001, Curtea de Casație a respins hotărârea în cauză. La 21 septembrie 2001, în memoriul său în apărare, recurentul a fost acuzat de audierea martorilor. Această cerere a fost respinsă de instanța judecătorească de judecată, având în vedere faptul că martorii respectivi fuseseră audiați pe comisia de recurs prin instanța judecătorească a lui Kadćköy. În rechizițiile sale pe fond, procurorul a solicitat condamnarea reclamantului în temeiul art. 212 alin. (2) și 219 alin. (1) din Codul penal. În apărarea sa în fond, reclamantul a negat acuzațiile aduse împotriva sa și a susținut pur și simplu că a fost numit intermediar în cadrul unei operațiuni de închiriere de avion în numele companiei reclamantului; astfel, banii i-au fost returnați doar ca garanție. În această privință, el a citat numele și declarațiile mai multor martori care confirmă afirmațiile sale și a susținut că examinarea înregistrărilor audio și video efectuate de polițiști ar permite stabilirea veridicității declarațiilor sale. În plus, el a subliniat că acuzațiile aduse împotriva sa se bazau numai pe declarațiile contradictorii ale reclamantului, care nu fuseseră ascultate de instanță, precum și pe înregistrările operațiunilor de poliție care au dus la arestarea sa și a căror difuzare fusese respinsă de Curte în ciuda cererilor sale repetate în acest sens. De asemenea, acesta a precizat că a făcut obiectul unei anchete administrative efectuate de comisia de anchetă în apropierea Ministerului Transporturilor, după care nu i s-a atribuit niciun act de corupție. La 22 octombrie 2001, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamant vinovat de corupție și l-a condamnat la o pedeapsă de șase ani și 15 zile de închisoare, precum și la o amendă de 424 732 812 500 de lire turcești [aproximativ 292] În conformitate cu articolele 212 și 219 din Codul penal, aceasta a pronunțat, de asemenea, o interdicție definitivă de a exercita funcții publice împotriva sa. Motivația Curții se poate citi în special după cum urmează: În momentul faptelor, acuzatul (...) era director general al Comisiei pentru aviație civilă în apropierea Ministerului Transporturilor, al doilea protagonist al faptelor, A.Ö., solicitase în repetate rânduri autorizație de zbor în fața acuzatului, obținuse chiar o dată o autorizație prin acordarea de bani, (...) cerându-i acuzatului o nouă autorizație de zbor, Ö inculpatul îi cerease bani (...), fapt adus la cunoștința Ministerului Transporturilor. În prezența ministrului Transporturilor, a avut loc o conversație telefonică între acuzat și agenții prezenți acolo cu privire la oferta și acceptarea banilor, conversație care a fost ascultată de ministru. În acest sens, zece mii de dolari americani, ale căror numere de serie ale bancnotelor fuseseră anterior ridicate [furent pregătite] pentru a fi date acuzatului. La sfârșitul operațiunii pregătite de agenții competenți, acuzatul a fost arestat în timp ce a luat banii, ceea ce este stabilit de imaginile filmate, difuzate la televizor (...) în măsura în care faptele sunt stabilite în raport cu suma de bani descoperită asupra acuzatului și cu procesele-verbale ale agenților competenți cu privire la desfășurarea faptelor, acești agenți fiind auziți sub jurământ în instanță, o nouă examinare de către Curte a imaginilor filmate (...) va fi fără consecință pentru încheierea faptelor. (...) hotărârea de primă instanță a fost infirmată (...) nu pe fond, ci din cauza unei deficiențe în aplicarea articolelor de lege (...) Curtea de Casație (...) a stabilit că ....... art. 219 alin. (1) din Codul penal nu a fost aplicat în fața acuzatului. După ce a acordat pârâtului și avocaților săi un drept de apărare complementar în ceea ce privește acest articol, el a fost compensat cu deficiențele (...) Cu privire la aceasta, reclamantul s-a ocupat de casare. În memoria sa în casation, el a susgua nu a putut efectua la audiție de la mai multe înregistrări ale conversației sale telefonice. În plus, acesta a contestat refuzul instanței de judecată de a face difuzarea înregistrărilor video, de a-l auzi pe ministrul transporturilor în calitate de martor, de a face o confruntare cu reclamantul și de a permite avocatului său să-și prezinte apărarea la ultima audiere. Mai 2002, Curtea de Casație a ținut o ședință în cursul căreia procurorul general lângă Curtea de Casație va recita conținutul avizului său cu privire la recurs. La 15 mai 2002, avocatul reclamantului a luat cuvântul în ultimă instanță și a declarat că nu mai are nimic de adăugat la apărarea prezentată în memoriul său. GRIFS Invocând art. 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție, reclamantul susține că a fost privat de libertate în urma unui proces inechitabil. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. În această privință, el se plânge de refuzul instanțelor naționale de a-i acorda acces la înregistrările audio și video efectuate în timpul arestării sale. De asemenea, susține că a fost victima unui complot organizat de poliție și că a fost prezentat presei ca vinovat, imediat după arestarea sa. Pe baza art. 6 alin. (3) lit. (c) și (d) din Convenție, acesta susține că avocații săi nu au fost în măsură să-i asigure apărarea și că nu a putut să-l interogheze pe reclamant, principalul martor al faptelor în litigiu, ale cărui declarații au stat la baza urmăririi penale și a condamnării sale. De asemenea, acesta se plânge de refuzul instanțelor naționale de a proceda la audierea anumitor martori ai apărării și declară că instanțele naționale nu iau în considerare în niciun fel declarațiile care îi erau favorabile. În cele din urmă, reclamantul contestă motivația instanțelor naționale și natura pedepsei sale. Pe baza articolului 7 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea pe care a făcut-o este fără temei juridic dacă faptele pe care le-a comis nu fac parte dintr-o infracțiune. Invocând articolele 2 și 8 din Convenție, reclamantul se plânge de difuzarea de către presă, ca urmare a arestării sale, a informațiilor referitoare la viața sa personală și la patrimoniul său, care i-au afectat viața privată și de familie și l-au pus în pericol în casa în care era ținut. Invocând art. 11 din Convenție, reclamantul se plânge de refuzul Ministerului Transporturilor de a-i acorda o autorizație de a participa la o reuniune organizată la 22 ianuarie 2000 de către asociația tehnicienilor din domeniul aviației. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost deturnat din recursul său în casare. Pe baza acelorași fapte, reclamantul invocă, de asemenea, articolele 3, 9 și 10 din Convenție. ÎN DREPT Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii și a dreptului său la apărare ca urmare a refuzului instanțelor naționale de a proceda la audierea martorilor și la difuzarea de înregistrări audio și video. El susține că a fost victima unui complot și contestă motivația instanțelor naționale, precum și natura pedepsei sale. În plus, el se plânge că a fost prezentat ca vinovat presei. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 5 alineatul (1) litera (a) din convenție, recurentul invocă o încălcare a libertății sale. În această privință, Curtea constată că reclamantul a fost arestat și apoi deținut în conformitate cu căile legale și că încarcerarea sa a urmat unei condamnări pronunțate de o instanță competentă în acest sens. Pe baza articolului 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a vieții sale private și de familie. Or, Curtea arată, pe de o parte, că reclamantul nu face nicio precizare cu privire la afirmațiile conform cărora publicarea articolelor de presă în contul său ar fi adus atingere dreptului său la respectarea vieții sale private și familiale și subliniază, pe de altă parte, că la Or, la citirea înscrisurilor din dosar, acest lucru nu a fost cazul în speță. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 13 din Convenție, Curtea constată că recurentul se plânge în esență de refuzul Curii de Casație de a-și formula recursul. În această privință, acesta contestă soluția adoptată de instanțele naționale. Or, Curtea amintește că nu îi revine să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta, altfel aceasta ar fi judecat în instanță de a treia sau de a patra instanță (Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 296 C, § 44). Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În cele din urmă, recurentul invocă o încălcare a articolului 6, având în vedere lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de judecată și la adresa avocaților săi de a-și asigura apărarea, precum și o încălcare a articolelor 2, 3, 7, 9, 10 și 11 din Convenție. Or, Curtea constată că aceste obiecții sunt formulate în general și nu par să fie pe deplin justificate. În consecință, acestea sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe lipsa de echitate a procedurii în ceea ce privește dreptul său la apărare, modul de administrare a probelor și posibilitatea de a proceda la audierea martorilor, precum și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă