ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2006

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 11 februarie 2000, reclamantul C.I. în nume propriu și ca reprezentant al SC R.I. SRL Cluj Napoca a chemat în judecată pe pârâții I.G. personal și ca reprezentant al SC E. SRL Pitești pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să plătească suma de 2.200 mărci germane evaluată la 21.120.000 lei și dobânzile legale practicate de B.N.R. și cheltuielile de judecată. În motivarea acțiunii reclamanta SC R.I. SRL Cluj Napoca a efectuat pentru pârâtă un transport pe ruta Cehia-România pentru suma de 2.200 mărci germane, preț pe care nu înțelege să-l plătească. Reclamanta a solicitat și dobânzi de 40 % de la pronunțarea hotărârii și până la achitarea prețului.

Prin sentința nr. 345/ C din 21 aprilie 2000, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei 2.200 mărci germane și 3.230.000 lei cheltuieli de judecată, respingând pretențiile cu privire la dobânzi. Această sentință civilă a fost apelată de pârâți pentru motivul că hotărârea s-a pronunțat cu încălcarea normelor procedurale. Prin decizia civilă nr. 558/ A-C din 30 octombrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Pitești s-a admis apelul pârâților I.G. și SC E. SRL Pitești și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, reținându-se că pârâta a fost citată la o altă adresă față de sediul ei real așa încât soluționarea cauzei s-a făcut cu încălcarea normelor de procedură precizate de art. 85 și art. 87 alin. (2) C. civ., reținându-se necitarea legală a acestora.

În rejudecare, Tribunalul Argeș a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC R.I. SRL și lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SRL Pitești pe considerentul că nu s-a făcut dovada existenței unui contract de transport încheiat între cele două persoane juridice. S-a mai invocat din oficiu și excepția necompetenței materiale a instanței, apreciindu-se că raportul dedus judecății este un raport civil. Reprezentantul pârâtei a invocat excepția prescripției acțiunii. Prin sentința civilă nr. 752/ C din 17 septembrie 2001 Tribunalul Argeș, secția comercială și de contencios administrativ, a constatat lipsa calității procesuale active a reclamantei și lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a constatat necompetența materială a instanței și și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Pitești.

Sosit litigiul la Judecătoria Pitești această instanță a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a sa în soluționarea cauzei. Prin sentința civilă nr. 2588 din 9 martie 2002, pronunțată de Judecătoria Pitești s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș. Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Argeș a apreciat că potrivit actelor depuse la dosar, persoanele fizice implicate în proces nu au acționat în nume propriu, ci în numele celor două societăți, astfel încât litigiul este de natură comercială iar nu civilă așa cum a apreciat Tribunalul Argeș, atrăgând astfel competența materială a acestei instanțe. S-a creat astfel un conflict negativ. Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin sentința civilă nr. 14/ F din 8 mai 2002 a stabilit competența materială a soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Astfel investită, această instanță, prin sentința nr. 2593/ C din 11 noiembrie 2002 a respins acțiunea reținând precizarea reclamantului că obiectul acțiunii nu-l constituie transportul de mărfuri ci un împrumut din anul 1995, dată în raport de care acțiunea a fost introdusă în afara termenului de 3 ani prevăzut de decretul nr. 167/1958. Această sentință a fost casată de Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 336/ R-C din 17 martie 2003, în recursul declarat de SC R.I. SRL Cluj Napoca, cauza fiind trimisă spre rejudecare la același tribunal. Instanța de control judiciar și-a motivat soluția în sensul că este greșită concluzia privind prescripția dreptului la acțiune față de prevederile art. 167/1958, deoarece prin înțelegerea părților din 18 mai 1999 a avut loc o suspendare a cursului.

S-a apreciat însă că se impune ca instanța de fond să pună în discuție obiectul acțiunii față de precizarea recurenților, stabilind dacă pretențiile bănești sunt determinate de un contract de împrumut sau unul de transport. Rejudecând cauza, Tribunalul Argeș prin sentința nr. 1517/ C din 6 octombrie 2003 a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei contravaloarea transportului de 2.200 mărci germane și o dobândă de 7 % pe an până la stingerea obligației, precum și 6.746.196 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între părți s-a încheiat un contract de transport, pârâta beneficiind de prestații de 22.000 mărci germane, sumă pe care nu a probat că a achitat-o și nefiind prescrisă față de decizia Curții de Apel Pitești se impune să o achite.

În ceea ce privește cererea reconvențională s-a apreciat că nu există probe din care să rezulte exprimarea consimțământului sub influența violenței, așa încât aceste pretenții nu sunt fondate. Apelul declarat de pârâta SC E. SRL Pitești a fost admis de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 87/ A-C din 8 iunie 2005 și a schimbat sentința nr. 2517/ C pronunțată de Tribunalul Argeș la 6 octombrie 2003, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă. A luat act de renunțarea pârâtei apelante la judecarea cererii reconvenționale. A obligat pe intimații reclamanți să plătească recurentei pârâte suma de 1.030.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie instanța de control judiciar a reținut că dreptul la acțiune al reclamanților este prescris pentru următoarele considerente: Un prim act este reprezentat de înscrisul de la 28 iulie 1998, prin care pârâta se obliga „conform înțelegerii din 1995” să achite reclamantei suma de 15.000 mărci germane, restantă de 60 zile și dobânzile aferente. La 5 aprilie 1999 aceeași pârâtă, susținând că nu a putut plăti suma datorată pentru transportul Cehia-România cum se angajase era de acord să plătească 2.000 mărci germane în locul celei stabilite, cu dobânzile aferente acesteia. La 18 mai 1999, între aceleași părți se încheie o nouă înțelegere în care valoarea datoriei este estimată la 2.200 mărci germane la care se aplică și o dobândă de 7 % pe an.

Transportul a avut loc în anul 1995 și necontestându-se predarea mărfii tot din acest an începea să curgă și termenul la care se referă art. 32 din C.M.R. și anume termenul de un an pentru că în cauză nu s-a susținut existența unui caz de dol sau a unei culpe echivalente acestuia. Dacă termenul a început să curgă chiar și la sfârșitul anului 1995 cel mai târziu 1 ianuarie 1997, el s-a împlinit. Chiar dacă potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se întrerupe prin recunoașterea părții în favoarea căreia el curgea în cauză este nerelevantă această instituție juridică. Nerelevanța este determinată de faptul că nu se poate întrerupe un termen care deja s-a împlinit.

Pentru a opera o întrerupere de curs trebuie ca faptul ce o generează să se producă în interiorul termenului, în caz contrar nu are ce să se mai întrerupă. Ori, prima recunoaștere în cauză s-a făcut la 28 iulie 1998, dată la care termenul de prescripție se împlinise cu mai mult de un an și jumătate în urmă. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen legal, motivat și timbrat, reclamanta SC R.I. SRL Cluj Napoca criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că: Decizia atacată este pronunțată în urma aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente, a nesocotirii dispozițiilor deciziei de casare nr. 336/R-C/2003 a Curții de Apel Pitești cât și prin interpretarea eronată a probelor dosarului.

Ca motiv de ordine publică a invocat greșita calificare a căii de atac și evident componența completului de judecată în soluționarea și pronunțarea deciziei. Față de obiectul cauzei pretenții, cât și având în vedere valoarea de sub un miliard de lei solicitată, sprijinite de principiul legalității căii de atac natura juridică corectă era cea a recursului, iar completul de judecată trebuia constituit din 3 judecători, în acest sens fiind dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ. și art. 17 din Legea nr. 92/1992, republicată. Nesocotirea prevederilor deciziei de casare nr. 336/R-C/2003 a Curții de Apel Pitești în sensul că instanța de recurs a statuat pentru neoperarea în cauză a excepției prescripției dreptului la acțiune determinată de invocarea cauzelor de suspendare și întrerupere prevăzute de decretul nr. 167/1958.

În consecință, în temeiul art. 304 pct. 3, 8 și 9, art. 312 alin. (1) și (5), art. 315 alin. (2) C. proc. civ. reclamanta SC R.I. SRL Cluj Napoca a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești, cu cheltuieli de judecată. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor dosarului nu se poate concluziona decât că pretențiile reclamanților își au cauza juridică într-un contract de transport, iar precizările ulterioare privind existența în realitate a unei convenții de împrumut sunt făcute prima dată cu ocazia exercitării căii de atac la 10 februarie 2003. Potrivit art. 294 C. proc.

civ. în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Trimiterea la acest text se impune pentru că s-a calificat prezenta cale de atac ca fiind apel, dată fiind existența cererii reconvenționale prin care se solicită anularea convenției. De principiu, cadrul procesual îl stabilește reclamanta însă raportul de accesorialitate în cauză este inversat. Faptul că după pronunțarea hotărârii ce se atacă, la al doilea termen, la instanța de control judiciar s-a renunțat la judecarea acestei cereri, nu poate avea drept consecință schimbarea naturii juridice a căii de atac, aceasta fiind dată de hotărârea pronunțată și de legea în vigoare la acea dată.

Pretențiile cu care instanțele au fost investite sunt acelea derivate dintr-un contract de transport, iar concluzia este susținută nu numai de aspectele de ordin procedural dar și de faptul că o astfel de convenție rezultă din înțelegerea părților încheiată la data de 18 mai 1999. În acest înscris se arată în mod neîndoielnic că pârâta apelantă recunoaște că în favoarea sa s-a efectuat un transport a cărui contravaloare nu a fost achitată. Transportul a avut loc în anul 1995 și necontestându-se predarea mărfii tot din acest an începea să curgă și termenul la care se referă art. 12 din C.M.R. și anume termenul de un an pentru că în cauză nu s-a susținut existența unui caz de dol sau a unei culpe echivalente acestuia.

Dacă termenul a început să curgă chiar și la sfârșitul anului 1995 cel mai târziu la 1 ianuarie 1997, el s-a împlinit chiar dacă potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 cursul prescripției se întrerupe prin recunoașterea părții în favoarea căreia el curgea, în cauză este nerelevantă această instituție juridică. Nerelevanța este determinată de faptul că nu se poate întrerupe un termen deja împlinit. Pentru a opera o întrerupere de curs trebuie ca faptul ce o generează să se producă în interiorul termenului, în caz contrar nu are ce să se mai întrerupă. Prima recunoaștere în cauză s-a făcut la 28 iulie 1998, dată la care termenul de prescripție se împlinise cu mai mult de un an și jumătate în urmă.

Așa fiind, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat ca nefondat, menținând legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții SC R.I. SRL Cluj Napoca și C.I., împotriva deciziei nr. 87/ A-C din 8 iunie 2005 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 7 martie 2006.