ÎCCJ, Decizia nr. 151/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 291/P/2005 din 25 martie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva

magistratului S.I., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., la sesizarea petentului S.C.

S-a reținut că la data de 2 martie 2005, partea

vătămată S.C. a solicitat efectuarea de cercetări împotriva judecătorului S.I.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., constând în aplicarea greșită a legii într-o cauză civilă privindu-l pe acesta.

Astfel, la data de 10 ianuarie 2002, S.C. a solicitat

Tribunalului Galați, anularea deciziei nr. 61/1997, de desfacere a contractului

de muncă, emisă de C.G.P. Galați.

Contestația a fost respinsă prin sentința nr. 161 din

19 martie 2002 a Tribunalului Galați, pentru autoritate de lucru judecat.

Recursul declarat de contestator împotriva hotărârii

primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 779/R din 21

iunie 2002 a Curții de Apel Galați.

Petentul, prin sesizarea adresată organului de

urmărire penală, a reclamat faptul că judecătorul S.I. a participat la

judecarea contestației în fond, fără respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 179/1999

și O.U.G. nr. 20/2002, referitoare la compunerea completului de judecată.

Or, din actele dosarului rezultă că judecătorul

menționat nu a făcut parte din completul de judecată, la primul termen din 22

februarie 2002, fixat pentru judecarea contestației.

Acesta a fost ulterior desemnat să participe la

judecata contestației, ca urmare a completării dispozițiilor privitoare la

compunerea completelor de judecată, prin O.U.G. nr. 20/2002.

Prin urmare, judecătorul menționat nu și-a îndeplinit

defectuos atribuțiile de serviciu prin participarea la soluționarea contestației

formulate de S.C.

Plângerea formulată de petent a fost respinsă, ca

neîntemeiată, prin rezoluția nr. 7745/152/N/2005 din 22 iunie 2005.

Împotriva rezoluției primare de netrimitere în

judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul S.C. a formulat

plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 511 din 30 septembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată.

În motivarea acestei sentințe, instanța de fond a

reținut că susținerile petentului sunt nefondate, în raport cu dispozițiile art.

5 din O.U.G. nr. 20/2002.

Pe de altă parte, chiar dacă susținerile petentului

ar fi reale, eventuala greșeală în constituirea completului de judecată nu

constituie infracțiune, aceasta corectându-se prin exercitarea căilor de atac

prevăzute de lege.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul S.C. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de

atac.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin neîndeplinirea

din culpă a atribuțiilor de serviciu sau îndeplinirea defectuoasă a acestora.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită

din culpă și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentului.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în

succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se inexistența faptei, cu

referire la infracțiunea de neglijență în serviciu, în mod întemeiat organul de

urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de neglijență în

serviciu de către magistratul reclamat de petent, așa încât simplele afirmații

ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 249 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat,

nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent S.C. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.C.

împotriva sentinței nr. 511 din 30 septembrie 2005, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4658/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.