ÎCCJ, Decizia nr. 151/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 291/P/2005 din 25 martie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului S.I., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., la sesizarea petentului S.C. S-a reținut că la data de 2 martie 2005, partea vătămată S.C. a solicitat efectuarea de cercetări împotriva judecătorului S.I., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., constând în aplicarea greșită a legii într-o cauză civilă privindu-l pe acesta. Astfel, la data de 10 ianuarie 2002, S.C. a solicitat Tribunalului Galați, anularea deciziei nr. 61/1997, de desfacere a contractului de muncă, emisă de C.G.P.

Galați. Contestația a fost respinsă prin sentința nr. 161 din 19 martie 2002 a Tribunalului Galați, pentru autoritate de lucru judecat. Recursul declarat de contestator împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 779/R din 21 iunie 2002 a Curții de Apel Galați. Petentul, prin sesizarea adresată organului de urmărire penală, a reclamat faptul că judecătorul S.I. a participat la judecarea contestației în fond, fără respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 179/1999 și O.U.G. nr. 20/2002, referitoare la compunerea completului de judecată. Or, din actele dosarului rezultă că judecătorul menționat nu a făcut parte din completul de judecată, la primul termen din 22 februarie 2002, fixat pentru judecarea contestației.

Acesta a fost ulterior desemnat să participe la judecata contestației, ca urmare a completării dispozițiilor privitoare la compunerea completelor de judecată, prin O.U.G. nr. 20/2002. Prin urmare, judecătorul menționat nu și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu prin participarea la soluționarea contestației formulate de S.C. Plângerea formulată de petent a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 7745/152/N/2005 din 22 iunie 2005. Împotriva rezoluției primare de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul S.C. a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 511 din 30 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată.

În motivarea acestei sentințe, instanța de fond a reținut că susținerile petentului sunt nefondate, în raport cu dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 20/2002. Pe de altă parte, chiar dacă susținerile petentului ar fi reale, eventuala greșeală în constituirea completului de judecată nu constituie infracțiune, aceasta corectându-se prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul S.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin neîndeplinirea din culpă a atribuțiilor de serviciu sau îndeplinirea defectuoasă a acestora.

Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită din culpă și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constându-se inexistența faptei, cu referire la infracțiunea de neglijență în serviciu, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu de către magistratul reclamat de petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent S.C. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.C. împotriva sentinței nr. 511 din 30 septembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4658/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.