ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3162/2005

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 253 din 24 iunie 2004, Tribunalul Botoșani l-a condamnat pe inculpatul B.R., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. și s-a constatat că partea vătămată Z.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut din ansamblul probatoriului administrat că, la data de 24 martie 2002, la iarmarocul organizat în comuna Ștefănești, inculpatul a furat un trupar de la partea vătămată Zaharia Vasile și, vrând să-l păstreze a folosit violența.

Împotriva acestei hotărâri inculpatul a formulat apel, solicitând în principal achitarea întrucât nu a comis fapta și, în subsidiar, reducerea pedepsei. Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul inculpatului constatând, că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, dând o încadrare juridică corespunzătoare. S-a reținut că din probele administrate rezultă fără echivoc că inculpatul, în ziua de 24 martie 2003, a sustras un trupar de la partea vătămată Z.V. și pentru a-l păstra a folosit violența, vinovăția acestuia fiind pe deplin dovedită. În ce privește individualizarea pedepsei s-a apreciat că în cauză au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

și art. 52 C. pen., ținându-se seama atât de pericolul social concret al faptei săvârșite cât și de datele ce caracterizează persoana inculpatului, date care exclud, în opinia instanței de control judiciar, posibilitatea reținerii în favoarea sa a unor circumstanțe atenuante. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs inculpatul care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând motivele invocate în apel, respectiv greșita sa condamnare pentru o faptă despre care susține că nu a comis-o solicitând în principal achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. și greșita individualizare a pedepsei a cărei reducere o solicită într-o cerere subsidiară. Recursul nu este întemeiat.

Analizând actele și lucrările de la dosar se constată că instanțele de fond și apel au reținut o corectă situație de fapt confirmată de probele administrate în cauză, din care rezultă că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, care a fost încadrată în textul de lege corespunzător și pentru care s-a aplicat o pedeapsă just individualizată cu respectarea criteriilor arătate în art. 72 C. pen. Susținerea inculpatului potrivit căreia nu se face vinovat de comiterea faptei este nefondată. În cauză au fost administrate probe care dovedesc contrariul.

Astfel, în afară de declarațiile părții vătămate care în mod constant a susținut că inculpatul este cel care a comis fapta, vinovăția inculpatului este confirmată și de declarațiile martorului Z.P., fratele părții vătămate, care dealtfel a fost confruntat cu inculpatul, ocazie cu care acesta din urmă a revenit asupra unor declarații anterioare, recunoscând că el a luat truparul, precum și ale martorilor V.O.F. și J.A., care au fost de față când inculpatul a luat un harnașament pentru cai de pe mașina expusă cu marfă aparținând părții vătămate Z.V. și au intervenit pentru aplanarea conflictului care a avut loc cu acea ocazie. Dealtfel, nesinceritatea inculpatului care a încercat să acrediteze ideea că o altă persoană a comis fapta este dovedită cu declarația martorului C.S.G.

care reaudiat în instanță a precizat că inculpatul B.R., aflat în executarea unei pedepse în Penitenciarul Botoșani i-a sugerat să recunoască fapta, însă în realitate martorul nu a fost de față la comiterea faptei de către inculpat, aflând ulterior despre aceasta. Prin urmare, existând dovezi suficiente de vinovăție a inculpatului, motivul de casare invocat de recurent prin care solicită a se dispune achitarea nu poate fi primit. În ce privește motivul de casare care vizează individualizarea pedepsei aplicate se constată că și acesta este nefondat.

Atât instanța de fond cît și cea de apel au făcut o corectă apreciere a criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate inculpatul acordând deopotrivă semnificația cuvenită atât pericolului social al faptei reținută în sarcina sa, cît și datelor ce caracterizează persoana inculpatului, orientându-se spre o pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege, care însă nu poate fi redusă sub această limită prin reținerea de circumstanțe atenuante care în cauză nu-și justifică aplicarea. Pentru aceste considerente, având în vedere și faptul că verificând din oficiu decizia atacată în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică existența și a altor motive care să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpat este nefondat și a fi respins, ca tare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.R. împotriva deciziei penale nr. 393 din 13 decembrie 2004 a Curții de Apel Suceava. Obligă recurentul inculpat să plătească suma de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 mai 2005.