ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3162/2005

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 253

din 24 iunie 2004, Tribunalul Botoșani l-a condamnat pe inculpatul B.R., pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 5 (cinci) ani

închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen. și s-a constatat că partea vătămată Z.V. nu s-a constituit

parte civilă în cauză.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut din ansamblul probatoriului administrat că, la data de 24

martie 2002, la iarmarocul organizat în comuna Ștefănești, inculpatul a furat

un trupar de la partea vătămată Zaharia Vasile și, vrând să-l păstreze a

folosit violența.

Împotriva acestei hotărâri

inculpatul a formulat apel, solicitând în principal achitarea întrucât nu a

comis fapta și, în subsidiar, reducerea pedepsei.

Curtea de Apel Suceava a

respins, ca nefondat, apelul inculpatului constatând, că instanța de fond a

stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, dând o

încadrare juridică corespunzătoare.

S-a reținut că din probele

administrate rezultă fără echivoc că inculpatul, în ziua de 24 martie 2003, a

sustras un trupar de la partea vătămată Z.V. și pentru a-l păstra a folosit

violența, vinovăția acestuia fiind pe deplin dovedită.

În ce privește

individualizarea pedepsei s-a apreciat că în cauză au fost avute în vedere toate

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și art. 52 C. pen., ținându-se seama

atât de pericolul social concret al faptei săvârșite cât și de datele ce

caracterizează persoana inculpatului, date care exclud, în opinia instanței de

control judiciar, posibilitatea reținerii în favoarea sa a unor circumstanțe

atenuante.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs inculpatul care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, reiterând motivele invocate în apel, respectiv greșita sa

condamnare pentru o faptă despre care susține că nu a comis-o solicitând în

principal achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. și

greșita individualizare a pedepsei a cărei reducere o solicită într-o cerere

subsidiară.

Recursul nu este întemeiat.

Analizând actele și

lucrările de la dosar se constată că instanțele de fond și apel au reținut o

corectă situație de fapt confirmată de probele administrate în cauză, din care

rezultă că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei pentru care a fost

trimis în judecată, care a fost încadrată în textul de lege corespunzător și

pentru care s-a aplicat o pedeapsă just individualizată cu respectarea

criteriilor arătate în art. 72 C. pen.

Susținerea inculpatului

potrivit căreia nu se face vinovat de comiterea faptei este nefondată.

În cauză au fost

administrate probe care dovedesc contrariul.

Astfel, în afară de

declarațiile părții vătămate care în mod constant a susținut că inculpatul este

cel care a comis fapta, vinovăția inculpatului este confirmată și de

declarațiile martorului Z.P., fratele părții vătămate, care dealtfel a fost

confruntat cu inculpatul, ocazie cu care acesta din urmă a revenit asupra unor

declarații anterioare, recunoscând că el a luat truparul, precum și ale

martorilor V.O.F. și J.A., care au fost de față când inculpatul a luat un

harnașament pentru cai de pe mașina expusă cu marfă aparținând părții vătămate

Z.V. și au intervenit pentru aplanarea conflictului care a avut loc cu acea

ocazie.

Dealtfel, nesinceritatea

inculpatului care a încercat să acrediteze ideea că o altă persoană a comis

fapta este dovedită cu declarația martorului C.S.G. care reaudiat în instanță a

precizat că inculpatul B.R., aflat în executarea unei pedepse în Penitenciarul

Botoșani i-a sugerat să recunoască fapta, însă în realitate martorul nu a fost

de față la comiterea faptei de către inculpat, aflând ulterior despre aceasta.

Prin urmare, existând dovezi

suficiente de vinovăție a inculpatului, motivul de casare invocat de recurent

prin care solicită a se dispune achitarea nu poate fi primit.

În ce privește motivul de

casare care vizează individualizarea pedepsei aplicate se constată că și acesta

este nefondat.

Atât instanța de fond cît și

cea de apel au făcut o corectă apreciere a criteriilor de individualizare a

pedepsei aplicate inculpatul acordând deopotrivă semnificația cuvenită atât

pericolului social al faptei reținută în sarcina sa, cît și datelor ce

caracterizează persoana inculpatului, orientându-se spre o pedeapsă situată la

limita minimă prevăzută de lege, care însă nu poate fi redusă sub această

limită prin reținerea de circumstanțe atenuante care în cauză nu-și justifică

aplicarea.

Pentru aceste considerente, având

în vedere și faptul că verificând din oficiu decizia atacată în limitele

prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică

existența și a altor motive care să ducă la casare, urmează a se constata că

recursul declarat de inculpat este nefondat și a fi respins, ca tare, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul B.R. împotriva deciziei penale nr. 393 din 13

decembrie 2004 a Curții de Apel Suceava.

Obligă recurentul inculpat

să plătească suma de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 mai 2005.