ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8170/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8170/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17

septembrie 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta Z.S.I. a chemat în

judecată Primarul Municipiului Cluj-Napoca și a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 4945 din

05 august 2008 emisă de pârât și acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr.

10/2001 cu privire la imobilul expropriat și demolat, situat în Municipiul

Cluj-Napoca, B-dul L.

Prin Sentința civilă

nr. 737 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a respins excepția tardivității

cererii, a admis în parte acțiunea și, în consecință, a anulat Dispoziția nr.

4945 din 5 august 2008 emisă de pârât și a stabilit măsuri reparatorii prin

echivalent în favoarea reclamantei raportat la cota de ¼ parte din

imobilul înscris inițial în CF Cluj, casă din cărămidă și teren în suprafață de

2178 mp expropriat și demolat, fiind scăzută valoarea actualizată a

despăgubirilor primite. A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de

1250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că imobilul înscris inițial în CF Cluj,

„casă din cărămidă acoperită cu țiglă cu 2 camere, cu o bucătărie și

dependințe, având separat un grajd din cărămidă, acoperit cu țiglă, apoi curte

și grădină” în suprafață de 303 stj.p., a fost proprietatea tabulară a lui

Z.S.N. și a soției sale, S.A., în părți egale. Ca urmare a decesului acesteia

din urmă, cota de ½ din casa și terenul aferent a revenit cu titlu de

moștenire în favoarea lui Z.S.M. în cotă de 5/20 parte și în favoarea lui

Z.S.N., S.Z., H.M., Z.M.S. și Z.I.S. în cotă de 3/20.

În temeiul Sentinței

civile nr. 77/1979 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, imobilul menționat

anterior s-a alipit cu imobilul cu nr. top X transcris din CF Cluj. În baza

aceleiași hotărâri judecătorești, asupra construcției și terenului în cotă de

250/2205 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui Z.S.N., S.Z.,

H.M., Z.M.S. și Z.I.S., iar asupra cotei de 1955/2205 s-a intabulat dreptul de

proprietate cu drept de cooperativizare în favoarea C.A.P. Î. Cluj.

Asupra cotei de 1/5

din construcție și din terenul aferent aparținând lui Z.I.S., ca urmare a

decesului acestuia, s-a înscris dreptul de proprietate, în părți egale, în

favoarea celorlalți coproprietari.

În baza Decretului de

expropriere nr. 89/1984 imobilul s-a dezlipit din cartea funciară menționată și

s-a transcris în CF Y Cluj.

În anexa acestui

decret figurează Z.S.N., S.Z., H.M., Z.M.S. cu o suprafață de teren ce se

expropriază de 2178 mp și construcții cu o suprafață utilă de 316 mp, situate

în Cluj-Napoca B-dul L., jud. Cluj.

În Procesul-verbal

din 05 iunie 1984 întocmit de Comisia județeană de evaluare din cadrul

Consiliului Popular al județului Cluj, figurează cele 4 persoane menționate, în

favoarea cărora s-a stabilit o despăgubire totală de 84.901 din care: 4.901 lei

pentru suprafața de 2178 mp teren și 80.000 lei plafonul maximal pentru

construcție.

În temeiul Legii nr.

10/2001, reclamanta în calitate de soție a moștenitorului Z.S.N., decedat în

1991, a solicitat despăgubiri pentru construcția demolată și teren înscris în

CF Z Cluj.

Prin Dispoziția nr.

4945 din 05 august 2008 s-a respins notificarea formulată cu motivarea că

reclamanta nu face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Din copia

certificatului de deces eliberat de Consiliul Popular al Municipiului

Cluj-Napoca rezultă dă Z.S.N., căsătorit cu reclamanta, coproprietar înscris în

cartea funciară menționată anterior, a decedat în data de 18 februarie 1991.

În consecință,

reclamanta în calitate de soție supraviețuitoare este îndreptățită la obținerea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, doar pentru cota de

¼, nefăcând dovada vreunui partaj între coproprietari sau a dobândirii

dreptului de proprietate asupra întregului imobil.

Din expertiza tehnică

topografică administrată în cauză a rezultat că terenul cu nr. top X este

ocupat de construcții definitive sau provizorii.

Expertul I.M., în

concluziile raportului, a propus restituirea în natură a porțiunii de teren în

suprafața de 135 mp, ca fiind liberă de utilități publice sau servituți legale,

reprezentând o suprafață de teren ocupată de construcții ușoare și demontabile,

respectiv opt garaje.

Analizând punctele

10.3 și 10.4 din H.G. nr. 250/2007, tribunalul a concluzionat că în situația în

care parcările îmbracă forma garajelor amenajate în scopul de a servi

proprietarilor apartamentelor din blocurile învecinate, edificate pe

platformele betonate preexistente la momentul anului 1990, nu se impune restituirea

în natură a terenului aferent, dată fiind destinația acestora.

În atare situație,

tribunalul a stabilit îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii prin

echivalent raportat la cota de ¼ parte din imobilul litigios,

condiționată de restituirea valorii actualizate a despăgubirilor primite, în

conformitate cu art. 11 alin. (4) coroborat cu alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta Z.S.I. și pârâtul Primarul Municipiului

Cluj-Napoca, iar prin Decizia nr. 340/A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel

Cluj, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin notificarea

formulată reclamanta apelantă, în calitate de moștenitoare a coproprietarului

imobilului înscris în CF Z Cluj, Z.S.N., a solicitat despăgubiri în valoare de

50.000 RON. Din această notificare rezultă fără echivoc că reclamanta a

solicitat măsuri reparatorii numai pentru cota-parte deținută de antecesorul

său, nu și cotele-părți deținute de ceilalți proprietari tabulari.

Apoi, prin plângerea

înregistrată la data de 17 septembrie 2008, reclamanta a solicitat să i se

recunoască dreptul la despăgubiri, fără a arăta că este unică proprietară

asupra imobilului, ca urmare a unui partaj sau că a dobândit dreptul de

proprietate de la ceilalți coproprietari.

Din actul de

expropriere rezultă că imobilul a fost preluat de la Z.S.N. (antecesorul

reclamantei), Z.M.S., S.S.S. și H.S.M.. Imobilul în litigiu era coproprietatea

persoanelor mai sus enumerate după cum rezultă din extrasul de carte funciară.

Reclamanta a

solicitat prin notificare sau plângere numai cota ce-i revine în calitate de

moștenitoare a defunctului Z.S.N., respectiv ¼ din imobil și nu întreg

imobilul.

Așadar, critica

formulată în apel potrivit căreia instanța de fond nu a solicitat reclamantei

să facă dovada că a achitat celorlalți moștenitori 70.000 RON cu titlu de avans

pentru imobilul expropriat, nu poate fi primită. Reclamanta nu a invocat în

fața primei instanței faptul că a achitat vreo sumă de bani celorlalți

coproprietari ai imobilului revendicat, iar tribunalul, aplicând principiul

disponibilității, a judecat plângerea în limitele învestirii, pentru cota de

¼ din imobil.

Nu este fondată nici

critica potrivit căreia putea fi restituit în natură terenul în suprafață de

135 mp pe care se află opt garaje, deoarece garajele au fost edificate pe o

platformă de parcare existentă în anul 1990, care era prevăzută în planul de

sistematizare al zonei respective.

Exproprierea

imobilului s-a făcut pentru construirea unor blocuri de locuințe care, evident,

au fost prevăzute și cu locuri de parcare pentru autoturismele aparținând

proprietarilor apartamentelor construite.

Corect a reținut

instanța de fond că, față de dispozițiile art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu pot fi

restituite parcările amenajate. Mai mult, din raportul de expertiză rezultă că

platforma existentă în jurul garajelor este traversată de o rețea de utilități

supra și subterane care servesc blocurile adiacente, perimetrul de acces la

intrările în imobilele învecinate, ceea ce constituie un alt impediment pentru

restituirea în natură.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârât, Curtea de Apel a reținut că, potrivit art. 4 lit. b)

din Legea nr. 10/2001, de dispozițiile Legii nr. 10/2001 beneficiază și

moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Pârâtul susține că

reclamanta nu a depus, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acte

de stare civilă din care să rezulte că este moștenitoarea vreunui coproprietar.

Această alegație este

nefondată. Reclamanta a depus la dosar acte de stare civilă, certificatul de

căsătorie din care rezultă că a fost căsătorită cu Z.S.N., precum și

certificatul de deces al acestuia, dovedindu-și calitatea de persoană

îndreptățită, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat ca

nefondată și critica vizând faptul că instanța de fond nu a cenzurat

cheltuielile de judecată, instanța de apel reținând că Decizia nr. 492/2006 a

Curții Constituționale a declarat constituționale dispozițiile art. 274 alin.

(3) C. proc. civ.

Cheltuielile de

judecată ocazionate de prezenta cauză sunt reprezentate de onorariul expertului

care a efectuat raportul de expertiză pentru a verifica dacă terenul poate fi

restituit în natură, obligație ce-i revenea pârâtului în faza administrativă și

care nu a fost îndeplinită.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta Z.S.I. și

pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

recurs, reclamanta Z.S.I. formulează următoarele critici de nelegalitate

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Reclamanta este

îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 135 mp,

instanța de apel aplicând în mod greșit dispozițiile legale în privința acestui

imobil.

Se solicită,

totodată, modificarea deciziei recurate sub aspectul cotei ce i se cuvine

reclamantei, având în vedere și avansul achitat celorlalți comoștenitori.

Municipiului Cluj-Napoca critică decizia instanței de apel pentru următoarele

considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

La baza emiterii

dispoziției contestate nu au stat acele acte prin care reclamanta să poată face

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001, și anume cele prevăzute de dispozițiile art. 3, 4, 21 și 23

din Legea nr. 10/2001.

Se mai arată că

recurentul nu este în culpă procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ. și că

instanța de apel nu a cenzurat cheltuielile de judecată. Nu se poate reține

culpa procesuală a pârâtului, având în vedere, în primul rând, că la dosarul

constituit în baza notificării nu s-au depus toate înscrisurile necesare pentru

stabilirea calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar în al doilea rând, faptul că

efectuarea expertizei a fost solicitată de reclamantă.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține următoarele:

de reclamanta Z.S.I. nu este fondat.

Situația de fapt

stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate,

nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în

condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru

motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs

să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul

administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din

O.U.G. 138/2000.

Față de natura

controlului judiciar efectuat pe calea recursului și care este exclusiv una de

legalitate, instanța de recurs urmează a verifica dacă, la situația de fapt

reținută de instanța de apel și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat

și interpretat corect dispozițiile legale incidente.

Din acest punct de vedere,

Înalta Curte constată că prin interpretarea materialului probator administrat,

instanța de apel a concluzionat că pe terenul în suprafață de 135 mp se află

opt garaje edificate pe o platformă de parcare existentă în anul 1990, care era

prevăzută în planul de sistematizare al zonei respective și că această

platformă existentă în jurul garajelor este traversată de o rețea de utilități

supra și subterane care servesc blocurile adiacente și perimetrul de acces la

intrările în imobilele învecinate.

Prevederile art. 9

din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act

normativ, și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege,

constând în prevalența restituirii în natură a imobilelor al căror regim

juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest

principiu al prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod

abuziv de stat în perioada de referință a legii, sunt reglementate situații, în

care, prin excepție, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma

măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau

servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Una dintre aceste

situații de excepție este cea prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 potrivit cu care „în cazul în care construcțiile expropriate au fost

integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi,

autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se

în echivalent”.

Or, față de situația

de fapt reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor

prevederi legale, criticile formulate de recurentă sub acest aspect nefiind

întemeiate.

Prin motivele de

recurs, reclamanta a solicitat și „modificarea deciziei recurate sub aspectul

cotei ce i se cuvine, având în vedere și avansul achitat celorlalți

comoștenitori”.

Înalta Curte constată

că aceasta nu este o critică care să poată fi circumscrisă prevederilor art.

304 C. proc. civ. și care să învestească în mod legal instanța de recurs cu

analiza ei.

Cerințele art. 302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de

recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea

dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin

precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste

dispoziții legale.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

formulată, pârâtul susține că în cauză nu au fost depuse „acele acte prin care

reclamanta să poată face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, și anume cele prevăzute de

dispozițiile art. 3, 4, 21 și 23 din Legea nr. 10/2001”.

Condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Nu se poate considera

că simpla indicare și redare a unor prevederi legale în cuprinsul cererii de

recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor

prevăzute de art. 302

1

C. proc. civ.

De aceea, Înalta

Curte nu se consideră legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate

din perspectiva interpretării și aplicării de către instanța de apel a

prevederilor legale indicate de recurent.

Este însă fondată

critica vizând aplicarea în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Prevederile art. 274

C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții, iar

Înalta Curte apreciază că, în cauză, o astfel de culpă procesuală nu a existat

în sarcina recurentului-pârât.

Obiectul prezentului

litigiu l-a constituit pretenția reclamantei de anulare a Dispoziției nr. 4945

din 05 august 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca și acordarea de

despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul expropriat și

demolat, situat în Municipiul Cluj-Napoca, B-dul L.

Prin dispoziția contestată,

notificarea reclamantei formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă

cu motivarea că petenta nu face dovada calității de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că

măsura respingerii notificării cuprinsă în dispoziția emisă a constituit cauza

declanșării prezentului litigiu dar, față de materialul probator administrat,

nu se poate reține o culpă a entității învestite, la data emiterii acestei

dispoziții.

Așa cum rezultă din

Adresa din 30 martie 2007 aflată la dosarul administrativ întocmit ca urmare a

notificării formulate, încă de la data de 03 aprilie 2007, entitatea învestită

a solicitat notificatoarei să depună actele necesare soluționării cererii sale,

precizând totodată care sunt înscrisurile ce ar fi trebuit anexate notificării

pentru dovedirea calității sale de persoană îndreptățită la restituire în

condițiile Legii nr. 10/2001.

Reclamanta nu a dat

curs acestei solicitării, astfel încât, la data de 05 iunie 2008, pârâtul a

emis dispoziția contestată. Prin această dispoziție s-a adoptat singura măsură

ce putea fi dispusă față de conținutul dosarului administrativ constituit și

care nu cuprindea înscrisurile necesare în dovedirea calității reclamantei de

persoană îndreptățită la restituirea imobilului solicitat (aceste înscrisuri au

fost depuse pe parcursul soluționării litigiului în fața primei instanțe).

De aceea, Înalta

Curte apreciază că nu există o culpă procesuală a pârâtului în sensul art. 274

C. proc. civ. care să atragă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de reclamantă în procedura judiciară ulterioară.

Tot astfel,

efectuarea unei expertize în faza administrativă a procedurii ar fi fost

necesară numai după dovedirea calității reclamantei de persoană îndreptățită la

restituirea imobilului solicitat.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, va modifica, în baza

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. decizia recurată în sensul că, potrivit art. 296

C. proc. civ. va admite apelul pârâtului împotriva Sentinței civile nr. 737 din

14 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj și va schimba în parte această sentință

prin respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr.

340A din 08 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că admite apelul pârâtului împotriva Sentinței civile

nr. 737 din 14 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Z.S.I.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.