ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 163/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de litigii de muncă și asigurări sociale, prin încheierea de ședință din 30 aprilie 2010, a respins cererea formulată de reclamanta D.M. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că textele de lege criticate, respectiv art. 31 alin. (1) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ., nu contravin prevederilor constituționale ale art. 16, art. 21 și art. 24 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține autoarea excepției, întrucât procedura de soluționare a cererii de recuzare este o procedură necontencioasă în cadrul căreia nu se analizează fondul cauzei deduse judecății și nu presupune dezbateri contradictorii. Cererea de recuzare nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a justiției, iar nu împiedicarea accesului la justiție. În considerarea acestui principiu constituțional, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare.

Prin aceste reglementări, legiuitorul a avut în vedere instituirea unui procedeu simplu și operațional de soluționare a acestei cereri și nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea procedurii de judecată intră în competența exclusivă a sa. Totodată, prevederile de lege criticate nu contravin art. 6 din C.E.D.O., întrucât acestea se referă exclusiv la soluționarea în fond a cauzei și nu la o procedură cu caracter derogatoriu, cum este recuzarea. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs reclamantele C.E., M.G., R.G. și D.M., formulând următoarele critici: Art. 31 alin. (1) C. proc.

civ., încalcă principiul egalității în drepturi al cetățenilor, pe cel privind accesul liber la justiție și pe cel privind dreptul la apărare, deoarece prin înseși existența sa de sine stătătoare în cadrul unei procedurii aflate în plină desfășurare, nu dă posibilitatea părții care a formulat cererea de recuzare a membrilor unui complet de judecată să o susțină în cadrul unor dezbateri contradictorii. Judecarea unei cereri de recuzare, chiar dacă nu vizează fondul cauzei, trebuie să presupună dezbateri contradictorii. Prevederea că instanța decide asupra recuzării în camera de consiliu, fără prezența părților este o măsură prin ea înseși discriminatorie, împiedicând accesul la justiție precum și dreptul fundamental la apărare, încălcându-se totodată și publicitatea ședinței de judecată, acest caracter al publicității trebuind a fi manifestat sub toate aspectele, indiferent că este vorba de o cerere de recuzare.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., recurenții susțin că procedura de soluționare a cererii de recuzare contravine accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, în sensul că nu se prevede o cale efectivă de atac, dar în același timp și reală, împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea. Mai mult decât atât, dacă procesul se află în faza de recurs, încheierea nu mai poate fi atacată, pentru că, potrivit textului considerat neconstituțional, aceasta se atacă doar odată cu fondul. Acesta este un artificiu al legiuitorului prin care, odată ce leagă această încheiere de fondul unei cauze civile, se îngrădesc accesul liber la justiție precum și principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Din punctul de vedere al instanței europene, așa cum s-a stabilit în jurisprudența constantă a acesteia, art. 6 din C.E.D.O., consacră dreptul la un tribunal, ca o creație a practicii, statuând că principiul apărării de drepturi ale omului concrete și efective, nu teoretice și iluzorii își găsește aplicație cu atât mai mult atunci când este vorba despre dreptul de acces la un tribunal. Din acest punct de vedere, în concepția instanței europene de contencios al drepturilor omului, dreptul la un tribunal este o componentă esențială a sistemului de garanții instituit de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, pentru ca orice persoană care este parte într-un proces civil să beneficieze de un proces echitabil.

Din acest punct de vedere, accesul la un tribunal semnifică nu mai puțin decât posibilitatea oricărei părți dintr-un proces civil, atât de a formula o cerere de recuzare, dar mai ales de a avea posibilitatea de a o susține, nu pur și simplu, ci în cadrul unor dezbateri contradictorii. Marja de apreciere de care beneficiază fiecare stat parte a Convenției de a-și organiza și conduce sistemul juridic în deplină corelație cu interesele sale, este în acest caz depășită, întrucât prin dispozițiile art. 31 alin. (1) și ale art. 34 alin. (2) C. proc. civ., se încalcă însăși principiul exercitării concrete și efective a dreptului la un tribunal, fiind în deplină neconcordanță cu exigențele C.E.D.O. Restrângerea prevăzută de aceste două texte de lege nu este una făcută într-un scop legitim și nu poate fi în niciun caz necesară într-o societate democratică.

Un alt aspect foarte important este acela al garanțiilor explicite privitoare la desfășurarea unui proces echitabil, printre care se numără și aceea a publicității procesului. Art. 6 alin. (1) din Convenție impune în mod clar că fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale sub toate aspectele. Statuând că instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților, art. 31 alin. (1) C. proc. civ., vine în totală contradicție cu principiul anterior enunțat, de vreme ce ascunde părții care a formulat cererea de recuzare aspectele privitoare la judecata pe care o face magistratul în aprecierea condițiilor pe care le îndeplinește sau nu recuzarea supusă controlului său și care ar putea fi lipsită de obiectivitate.

De asemenea, dispozițiile art. 34 alin. (2) C. proc. civ., încalcă și principiul efectivității căii de atac formulate, odată cu fondul, și împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea. Este drept că același articol, în alin. (3), arată că instanța superioară de fond, când constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele și dovezile administrate la prima instanță, dar pe această cale se poate observa foarte ușor că autorul formulării cererii de recuzare care a fost respinsă a pierdut posibilitatea discutării și administrării probatoriului în fața unui (unor) judecători imparțiali (de vreme ce instanța superioară de fond, posibil chiar cea de recurs, a ajuns la concluzia că cererea de recuzare s-a respins pe nedrept).

În aceste condiții textul de lege (Codul de procedură civilă) ar fi trebuit să prevadă posibilitatea trimiterii cauzei la instanța inferioară pentru o nouă judecată în condiții considerate ca imparțiale. Altfel, o probă sau o cerere făcută de parte la instanța inferioară și respinsă de acesta, poate fi discutată, în condițiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ., pentru o primă dar și ultimă dată (situația recursului ca al doilea grad de jurisdicție), neexistând o nouă cale de recurs efectiv (în sensul Convenției C.E.D.O.) împotriva soluției astfel pronunțate. Acesta este motivul pentru care legiuitorul ar fi trebuit să prevadă posibilitatea trimiterii spre rejudecare a cauzei în care s-au constatat îndeplinite condițiile art. 34 alin. (3) C. proc.

civ., Acesta este și motivul pentru care art. 34 alin. (2) este în neconcordanță cu dispozițiile constituționale care consacră expres, în acord cu prevederile C.E.D.O. și cu practica instanței europene de contencios al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, efectivitatea dublului grad de jurisdicție. Recurentele consideră ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevederile de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 și solicită admiterea recursului, suspendarea cauzei si sesizarea Curții Constituționale in vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată. Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat este lipsit de interes, în ce le privește pe reclamantele C.E., M.G., R.G., pentru următoarele considerente: Interesul, ca și condiție de exercițiu a cererii în justiție, semnifică scopul judecății, folosul practic pe care partea îl urmărește prin inițierea demersului judiciar.

Una dintre cerințele interesului este ca acesta să fie personal și direct, în sensul că folosul practic urmărit prin cererea în justiție trebuie să aparțină titularului acesteia. În speță, recurentele-reclamante C.E., M.G., R.G. nu justifică un interes personal și direct în promovarea recursului dedus judecății, în condițiile în care nu au formulat excepția de neconstituționalitate, față de care instanța s-a pronunțat prin încheierea recurată.

În ce o privește, însă, pe reclamanta D.M., recursul declarat de aceasta este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (l) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial.

De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". În soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei; dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale care formează obiectul excepției nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În cauză, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanta D.M. are ca obiect dispozițiile art. 31 alin. (1), care prevăd că „instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultând pe judecătorul recuzat”, precum și cele ale art. 34 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul”, reclamanta considerând că aceste dispoziții legale încalcă dispozițiile art. 16, art. 21 și art. 24 din Constituția României, precum și față de cele ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Curtea de apel a respins în mod neîntemeiat cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că aceste prevederi legale nu au legătură cu obiectul dedus judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ., întrunesc condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată este că dispozițiile textelor de lege criticate nu contravin dispozițiilor art. 16, art. 21 și art. 24 din Constituția României și celor ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Astfel, soluționarea cererii de recuzare în camera de consiliu, fără prezența părților, nu încalcă dreptul la apărare, întrucât prin această cerere nu se soluționează fondul litigiului, iar prevederea are în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a acestei cereri.

Totodată, nu se poate reține nici îngrădirea exercitării accesului la justiție întrucât, potrivit art. 34 alin. (2) C. proc. civ., „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul”, cu refacerea tuturor actelor și dovezilor administrate la prima instanță, atunci când, așa cum prevede alin. (3) al aceluiași articol din cod, „instanța superioară de fond constată că, recuzarea a fost pe nedrept respinsă”. Nici prevederile art. 34 alin. (2) C. proc. civ., nu contravin dispozițiilor constituționale întrucât, instituirea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, stabilit într-un domeniu care, prin specificul său, face necesară o asemenea reglementare, nu conține nici un aspect de neconstituționalitate.

De altfel, reglementarea nu lipsește partea interesată de dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins recuzarea, iar faptul că exercițiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei nu reprezintă un impediment real, sub aspect constituțional, al exercițiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei căi de atac și să realizeze un spor de celeritate în soluționarea cauzelor. Constatând că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta D.M., va modifica încheierea recurată și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) și art. 34 alin. (2) C. proc.

civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.E., M.G., R.G. împotriva încheierii de ședință din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, ca lipsit de interes. Admite recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva aceleiași încheieri. Modifică încheierea recurată, în sensul că dispune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ. Trimite cauza pentru continuarea judecății la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.