ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 163/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 163/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de litigii de muncă și

asigurări sociale, prin încheierea de ședință din 30 aprilie 2010, a respins cererea formulată de reclamanta D.M. privind sesizarea Curții Constituționale cu

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) și art. 34 alin.

(2) C. proc. civ.

În motivarea acestei

soluții, instanța a reținut că textele de lege criticate, respectiv art. 31 alin.

(1) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ., nu contravin prevederilor

constituționale ale art. 16, art. 21 și art. 24 din Constituția României și art.

6 alin. (1) din C.E.D.O. privind egalitatea în drepturi, accesul liber la

justiție, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, astfel cum

susține autoarea excepției, întrucât procedura de soluționare a cererii de

recuzare este o procedură necontencioasă în cadrul căreia nu se analizează

fondul cauzei deduse judecății și nu presupune dezbateri contradictorii.

Cererea de recuzare

nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea

unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului

în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale

a justiției, iar nu împiedicarea accesului la justiție.

În considerarea

acestui principiu constituțional, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării

numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare.

Prin aceste

reglementări, legiuitorul a avut în vedere instituirea unui procedeu simplu și

operațional de soluționare a acestei cereri și nu a instituit un tratament

discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații

procesuale diferite, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din

Constituție, stabilirea procedurii de judecată intră în competența exclusivă a

sa.

Totodată, prevederile

de lege criticate nu contravin art. 6 din C.E.D.O., întrucât acestea se referă

exclusiv la soluționarea în fond a cauzei și nu la o procedură cu caracter

derogatoriu, cum este recuzarea.

Împotriva acestei încheieri

au declarat recurs reclamantele C.E., M.G., R.G. și D.M., formulând următoarele

critici:

Art. 31 alin. (1) C.

proc. civ., încalcă principiul egalității în drepturi al cetățenilor, pe cel

privind accesul liber la justiție și pe cel privind dreptul la apărare,

deoarece prin înseși existența sa de sine stătătoare în cadrul unei procedurii

aflate în plină desfășurare, nu dă posibilitatea părții care a formulat cererea

de recuzare a membrilor unui complet de judecată să o susțină în cadrul unor dezbateri

contradictorii. Judecarea unei cereri de recuzare, chiar dacă nu vizează fondul

cauzei, trebuie să presupună dezbateri contradictorii. Prevederea că instanța

decide asupra recuzării în camera de consiliu, fără prezența părților este o

măsură prin ea înseși discriminatorie, împiedicând accesul la justiție precum

și dreptul fundamental la apărare, încălcându-se totodată și publicitatea

ședinței de judecată, acest caracter al publicității trebuind a fi manifestat

sub toate aspectele, indiferent că este vorba de o cerere de recuzare.

În ceea ce privește

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc.

civ., recurenții susțin că procedura de soluționare a cererii de recuzare

contravine accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, în

sensul că nu se prevede o cale efectivă de atac, dar în același timp și reală,

împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea.

Mai mult decât atât,

dacă procesul se află în faza de recurs, încheierea nu mai poate fi atacată,

pentru că, potrivit textului considerat neconstituțional, aceasta se atacă doar

odată cu fondul. Acesta este un artificiu al legiuitorului prin care, odată ce

leagă această încheiere de fondul unei cauze civile, se îngrădesc accesul liber

la justiție precum și principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Din punctul de vedere

al instanței europene, așa cum s-a stabilit în jurisprudența constantă a

acesteia, art. 6 din C.E.D.O., consacră dreptul la un tribunal, ca o creație a

practicii, statuând că principiul apărării de drepturi ale omului concrete și

efective, nu teoretice și iluzorii își găsește aplicație cu atât mai mult

atunci când este vorba despre dreptul de acces la un tribunal. Din acest punct

de vedere, în concepția instanței europene de contencios al drepturilor omului,

dreptul la un tribunal este o componentă esențială a sistemului de garanții

instituit de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, pentru ca orice

persoană care este parte într-un proces civil să beneficieze de un proces echitabil.

Din acest punct de vedere, accesul la un tribunal semnifică nu mai puțin decât

posibilitatea oricărei părți dintr-un proces civil, atât de a formula o cerere de

recuzare, dar mai ales de a avea posibilitatea de a o susține, nu pur și

simplu, ci în cadrul unor dezbateri contradictorii. Marja de apreciere de care

beneficiază fiecare stat parte a Convenției de a-și organiza și conduce

sistemul juridic în deplină corelație cu interesele sale, este în acest caz

depășită, întrucât prin dispozițiile art. 31 alin. (1) și ale art. 34 alin. (2)

C. proc. civ., se încalcă însăși principiul exercitării concrete și efective a

dreptului la un tribunal, fiind în deplină neconcordanță cu exigențele C.E.D.O.

Restrângerea prevăzută de aceste două texte de lege nu este una făcută într-un

scop legitim și nu poate fi în niciun caz necesară într-o societate

democratică.

Un alt aspect foarte

important este acela al garanțiilor explicite privitoare la desfășurarea unui

proces echitabil, printre care se numără și aceea a publicității procesului. Art.

6 alin. (1) din Convenție impune în mod clar că fiecare persoană are dreptul la

judecarea în mod public a cauzei sale sub toate aspectele. Statuând că instanța

decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților, art. 31

alin. (1) C. proc. civ., vine în totală contradicție cu principiul anterior

enunțat, de vreme ce ascunde părții care a formulat cererea de recuzare

aspectele privitoare la judecata pe care o face magistratul în aprecierea

condițiilor pe care le îndeplinește sau nu recuzarea supusă controlului său și

care ar putea fi lipsită de obiectivitate.

De asemenea,

dispozițiile art. 34 alin. (2) C. proc. civ., încalcă și principiul

efectivității căii de atac formulate, odată cu fondul, și împotriva încheierii

prin care s-a respins recuzarea. Este drept că același articol, în alin. (3),

arată că instanța superioară de fond, când constată că recuzarea a fost pe

nedrept respinsă, reface toate actele și dovezile administrate la prima

instanță, dar pe această cale se poate observa foarte ușor că autorul

formulării cererii de recuzare care a fost respinsă a pierdut posibilitatea

discutării și administrării probatoriului în fața unui (unor) judecători

imparțiali (de vreme ce instanța superioară de fond, posibil chiar cea de

recurs, a ajuns la concluzia că cererea de recuzare s-a respins pe nedrept). În

aceste condiții textul de lege (Codul de procedură civilă) ar fi trebuit să

prevadă posibilitatea trimiterii cauzei la instanța inferioară pentru o nouă

judecată în condiții considerate ca imparțiale. Altfel, o probă sau o cerere

făcută de parte la instanța inferioară și respinsă de acesta, poate fi

discutată, în condițiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ., pentru o primă dar și

ultimă dată (situația recursului ca al doilea grad de jurisdicție), neexistând

o nouă cale de recurs efectiv (în sensul Convenției C.E.D.O.) împotriva

soluției astfel pronunțate.

Acesta este motivul

pentru care legiuitorul ar fi trebuit să prevadă posibilitatea trimiterii spre

rejudecare a cauzei în care s-au constatat îndeplinite condițiile art. 34 alin.

(3) C. proc. civ., Acesta este și motivul pentru care art. 34 alin. (2) este în

neconcordanță cu dispozițiile constituționale care consacră expres, în acord cu

prevederile C.E.D.O. și cu practica instanței europene de contencios al

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, efectivitatea dublului

grad de jurisdicție.

Recurentele consideră

ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevederile de art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992 și solicită admiterea recursului, suspendarea cauzei si

sesizarea Curții Constituționale in vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate invocată.

Analizând încheierea recurată,

Înalta Curte constată că recursul declarat este lipsit de interes, în ce le

privește pe reclamantele C.E., M.G., R.G., pentru următoarele considerente:

Interesul, ca și

condiție de exercițiu a cererii în justiție, semnifică scopul judecății,

folosul practic pe care partea îl urmărește prin inițierea demersului judiciar.

Una

dintre cerințele interesului este ca acesta să fie personal și direct, în

sensul că folosul practic urmărit prin cererea în justiție trebuie să aparțină

titularului acesteia.

În speță,

recurentele-reclamante C.E., M.G., R.G. nu justifică un interes personal și

direct în promovarea recursului dedus judecății, în condițiile în care nu au

formulat excepția de neconstituționalitate, față de care instanța s-a pronunțat

prin încheierea recurată.

În ce o privește,

însă, pe reclamanta D.M., recursul declarat de aceasta este fondat, urmând a fi

admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (l) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „(1) Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea

uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de

arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața

instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul

excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie

anterioară a Curții Constituționale".

În

soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, instanța de

judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condițiilor prevăzute

expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992,

respectiv dacă excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o

ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare care

are legătură cu soluționarea cauzei; dacă este ridicată de persoanele în drept

și dacă prevederile legale care formează obiectul excepției nu au fost

constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale.

În cauză, se constată

că excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanta D.M. are ca obiect

dispozițiile art. 31 alin. (1), care prevăd că „instanța decide asupra

recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultând pe

judecătorul recuzat”, precum și cele ale art. 34 alin. (2) C. proc. civ., potrivit

cărora, „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată

cu fondul”, reclamanta considerând că aceste dispoziții legale încalcă

dispozițiile art. 16, art. 21 și art. 24 din Constituția României, precum și

față de cele ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Curtea de apel a

respins în mod neîntemeiat cererea de sesizare a Curții Constituționale,

apreciind că aceste prevederi legale nu au legătură cu obiectul dedus

judecății.

Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 31 alin. (1) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ., întrunesc condițiile de

admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Opinia

Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la excepția de neconstituționalitate

invocată este că dispozițiile textelor de lege criticate nu contravin

dispozițiilor art. 16, art. 21 și art. 24 din Constituția României și celor ale

art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Astfel,

soluționarea cererii de recuzare în camera de consiliu, fără prezența părților,

nu încalcă dreptul la apărare, întrucât prin această cerere nu se soluționează

fondul litigiului, iar prevederea are în vedere instituirea unei proceduri

simple și operative de soluționare a acestei cereri. Totodată, nu se poate

reține nici îngrădirea exercitării accesului la justiție întrucât, potrivit art.

34 alin. (2) C. proc. civ., „încheierea prin care s-a respins recuzarea se

poate ataca numai odată cu fondul”, cu refacerea tuturor actelor și dovezilor

administrate la prima instanță, atunci când, așa cum prevede alin. (3) al

aceluiași articol din cod, „instanța superioară de fond constată că, recuzarea

a fost pe nedrept respinsă”.

Nici

prevederile art. 34 alin. (2) C. proc. civ., nu contravin dispozițiilor

constituționale întrucât, instituirea unui regim juridic derogatoriu de la

dreptul comun, stabilit într-un domeniu care, prin specificul său, face

necesară o asemenea reglementare, nu conține nici un aspect de

neconstituționalitate. De altfel, reglementarea nu lipsește partea interesată

de dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins recuzarea, iar faptul că

exercițiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei nu

reprezintă un impediment real, sub aspect constituțional, al exercițiului unei

căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să

restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei căi de

atac și să realizeze un spor de celeritate în soluționarea cauzelor.

Constatând că sunt

întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din

Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta D.M.,

va modifica încheierea recurată și va dispune sesizarea Curții Constituționale

cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin.

(1) și art. 34 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții C.E., M.G., R.G. împotriva încheierii de ședință din 30

aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, ca lipsit de

interes.

Admite recursul

declarat de reclamanta D.M. împotriva aceleiași încheieri.

Modifică încheierea

recurată, în sensul că dispune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) și art. 34

alin. (2) C. proc. civ.

Trimite cauza pentru

continuarea judecății la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.