ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 400/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 400/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la

26 noiembrie 2007, reclamantul S.M.R. a chemat în judecată pe pârâții Direcția

Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Internelor

și Reformei Administrative, precum și Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate

că i-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de art.

3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să fie obligate

pârâtele la plata sumei de 4 milioane euro, reprezentând despăgubiri civile

pentru daune morale, ca urmare a încălcării drepturilor menționate.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că are calitatea de procuror începând cu anul 1996

exercitându-și, pe rând, activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Constanța, ulterior la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța,

iar din anul 2002, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În luna martie a

anului 2005 a fost detașat în cadrul Ministerului Internelor și Reformei

Administrative, pe o perioadă de 3 ani, unde a ocupat, prin concurs, funcția de

director general al Direcției Generale Anticorupție.

S-a arătat că, prin

natura activității desfășurate, reclamantul și-a atras o serie de antipatii,

atât din partea celor vizați în mod direct de anchetele derulate, cât și din

partea altor personaje implicate în exercițiul autorității administrației și

internelor care și-au văzut probabil periclitate interesele personale.

Încă din toamna

anului 2006, foști angajați ai Direcției Generale Anticorupție au demarat

acțiuni de denigrare a capacităților profesionale și chiar intelectuale ale

echipei sale manageriale printr-o serie de articole de presă pline de

neadevăruri, de natură a crea o atmosferă tensionată în cadrul direcției,

publicate în cotidiene naționale și pe site-uri de internet.

A mai arătat

reclamantul că, în încercarea de a găsi sprijin în conducerea ministerului, a

constatat că se acorda mai mult credit acelor persoane, foste cadre ale Direcției,

deși a justificat fiecare decizie luată în funcția deținută.

Negăsind sprijin din

partea conducerii ministerului în continuarea activității Direcției,

reclamantul a hotărât să se retragă și să își continue activitatea de procuror

în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru

ca ulterior schimbărilor intervenite la nivelul conducerii ministerului,

începând cu luna mai a anului 2007, să fie din nou detașat prin decizie a

Consiliului Superior al Magistraturii, pe o perioada de trei ani, în cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative, unde a ocupat până la data

de 5 noiembrie 2007, funcția de consilier al Ministrului de Interne.

În

această calitate, conform atribuțiilor trasate chiar de către ministru, a formulat

o serie de propuneri reformatoare ale sistemului Ministerului Internelor și

Reformei Administrative, solicitând inclusiv verificarea unor persoane ce

ocupau funcții importante în cadrul Ministerului Internelor și Reformei

Administrative, pentru a se stabili dacă au fost sau nu cercetate pentru fapte

de corupție, pentru implicarea în evenimentele din decembrie 1989 și ulterior,

în evenimentele din ianuarie, februarie 1990, iunie 1990 și septembrie 1991

privind "mineriadele", dacă au ocupat sau nu funcții politice în

cadrul Partidului Comunist Român și dacă au fost sau nu colaboratori ai fostei

securități.

Pe fondul acestor

activități, care au atras antipatia multora în interiorul ministerului,

reclamantul a constatat că este supus unei supravegheri operative de proporții,

constând în activități de filaj și interceptare video, supraveghere care a

culminat în datele de 25 și 26 octombrie 2007 prin manifestări specifice, însă

de o evidență ieșită din comun, cu un suport logistic considerabil. Ulterior,

urmare a investigațiilor mass media și declarațiilor ministrului în cadrul unei

emisiuni de televiziune, a aflat că supravegherea operativă a fost realizată de

către o echipă a Direcției Generale de Informații și Protecție Internă din

cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Reclamantul a

susținut că, procedându-se în acest fel, au fost încălcate dispozițiile art. 3

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care au ca scop protejarea și

apărarea integrității fizice și morale a persoanei, precum și demnitatea

acesteia.

Referitor la

încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

reclamantul a arătat că dreptul la viață privată vizează apărarea persoanelor

împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea

prerogativelor ce asigură însuși conținutul acestui drept.

Faptul de a fi

supravegheat prin activități de filaj și interceptare video de către o

autoritate a statului, prin aceasta intervenindu-se în sfera intimă a

relațiilor reclamantului, atât în cadrul vieții personale cât și a vieții

socio-profesionale, reprezintă încălcări atât ale art. 8 din Convenție, dar și

încălcări ale dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile

fundamentale.

S-a susținut că

activitatea de supraveghere operativă (filaj, interceptare video) a

reclamantului nu a avut la bază niciun suport legal care să-i confere

legitimitate, nefiind supus niciunei proceduri judiciare sau extrajudiciare

care să justifice asemenea operațiuni.

Ținând cont și de

dispozițiile art. 998, 999 C. civ., reclamantul a susținut că sunt îndeplinite

condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui

prejudiciu moral, produs prin încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, existența faptei ilicite a celor ce au desfășurat,

aprobat și avizat activitatea de supraveghere operativă a sa, existența

raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și

existența vinovăției celor ce au acționat în această cauză.

De asemenea, chemarea

în judecată a pârâților s-a făcut și pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin.

(3) C. civ., față de existența raporturilor de prepușenie dintre cadrele

Direcției Generale de Informații și Protecție Internă și această Direcție,

respectiv față de faptul că săvârșirea faptelor a fost realizată în funcțiile

încredințate.

Reclamantul a depus

la dosar o precizare, arătând că daunele morale solicitate sunt în cuantum de

14.000.000 lei.

Prin Sentința nr.

1767 din 10 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

anulat cererea ca netimbrată, hotărâre care a fost desființată, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare prin Decizia nr. 447 din 29 septembrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie (soluție menținută potrivit Deciziei nr. 2257 din 14 aprilie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a considerat că cererea

reclamantului este scutită de plata taxei de timbru).

În rejudecare,

reclamantul a solicitat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., citarea în calitate

de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă

nr. 2041 din 19 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția

Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor și a respins acțiunea formulată împotriva acestui

pârât; a respins cererea formulată împotriva pârâților Ministerul

Administrației și Internelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei capacității de

folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din

cadrul Ministerului Administrației și Internelor, constatând că, potrivit art.

10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Internelor și Reformei Administrative, această direcție este o

structură specializată a ministerului care desfășoară activități de informații,

contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice,

prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind

misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative și ca atare, ea nu are

personalitate juridică, neputând sta ca parte în proces.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâtul Ministerul de Interne a arătat,

în cuprinsul întâmpinării că, în zilele de 25 - 26 octombrie 2007, s-a procedat

la desfășurarea unei operațiuni de supraveghere operativă față de reclamant în

conformitate cu prevederile legale.

Reclamantul avea

obligația de a face dovada, în considerarea calității sale procesuale, a

susținerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv a încălcărilor

drepturilor sale de către pârâți, în exercitarea activităților lor.

Conform dispozițiilor

art. 112 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) și (6) C. proc. civ., reclamantul are

obligația de a arăta dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, de a

depune la dosar înscrisurile certificate pentru conformitate, de a indica

numele și adresa martorilor.

Or, reclamantul a

arătat doar cu titlu general că solicită proba cu înscrisuri, cu martori și

interogatoriu fără a arăta în concret teza probatorie raportat la fiecare capăt

de cerere.

În acest context,

tribunalul a încuviințat proba cu înscrisuri la termenul din data de 22

octombrie 2012, însă reclamantul nu a depus la dosar nici la termenul acordat

pentru administrarea acestei probe și nici anterior vreun înscris la dosar.

În concluzie, cererea

de chemare în judecată formulată de reclamant a fost apreciată nefondată,

astfel că a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei

sentințe, precum și împotriva încheierilor premergătoare din 15 noiembrie 2010,

17 noiembrie 2010, 31 ianuarie 2011, 2 februarie 2011, 28 martie 2011, 20 iunie

2011, 10 octombrie 2011, 12 octombrie 2011, 5 decembrie 2011, 7 decembrie 2011,

6 februarie 2012, 30 aprilie 2012, 25 iunie 2012, 27 iunie 2012, 22 octombrie

2012, a formulat apel reclamantul, care a susținut că, după desființarea cu

trimitere, la primul termen din 15 noiembrie 2010, în rejudecare, a constatat

că dosarul a fost repartizat tot judecătorului care a soluționat inițial cauza,

astfel încât i-a solicitat să se abțină; ca urmare, acesta a formulat cerere de

abținere, respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 17 noiembrie 2010.

La termenul din 31

ianuarie 2011, a formulat cerere de recuzare a aceluiași judecător, cerere

respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 2 februarie 2011.

La termenul din 10

octombrie 2011, s-a respins cererea de introducere în cauză a pârâților

Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției,

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și completarea acțiunii privind încălcarea art. 5, art. 6, art. 10 și art. 17

din Convenție.

În aceste condiții, a

formulat cerere de recuzare a judecătorului, cu motivarea că i-a încălcat

dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, cerere respinsă ca

neîntemeiată prin încheierea din 12 octombrie 2011.

La termenul din 5

decembrie 2011, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a unui alt Dosar nr.

12199/3/2010, aflat pe rolul aceleiași secții a tribunalului, argumentând că

între aceste două cauze există identitate de părți și obiect; să acorde un

termen în vederea discutării conexării la dosarul cauzei și a altor cauze

aflate pe rolul Tribunalului București, ambele cereri fiind respinse, context

în care a formulat oral cerere de recuzare, respinsă de asemenea, la data de 7

decembrie 2011.

La termenul din 6

februarie 2012, reclamantul a solicitat conexarea la dosarul cauzei a Dosarelor

nr. 12176/3/2010 și nr. 504570/2010 aflate pe rolul Tribunalului București,

argumentând că între aceste două cauze există identitate de părți și obiect. Și

această cerere a fost respinsă.

La termenul din 30

aprilie 2012, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a Dosarelor nr.

4013/3/2008, nr. 12176/3/2010, nr. 13223/3/2010 și nr. 54422/3/2010,

argumentând că între aceste cauze există identitate de părți și obiect. Și

această cerere a fost respinsă.

La termenul din 25

iunie 2012, a formulat cerere de recuzare întrucât i-a fost încălcat dreptul la

apărare, dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție întrucât a

refuzat - ca instanță mai întâi învestită - să întrunească la dosarul cauzei

celelalte pricini care i-au fost înaintate în acest sens de instanțele egale în

grad, în condițiile în care toate privesc aceleași părți și au același obiect,

între ele fiind o strânsă legătură - cererea de recuzare fiind anulată prin

încheierea din 27 iunie 2012.

Prin încheierea din

22 octombrie 2012, i-a fost încuviințată reclamantului proba cu înscrisuri și a

fost respinsă proba cu interogatoriu și cu martori, așa încât la data de 16

noiembrie 2012, a formulat o nouă cerere de recuzare a aceluiași judecător.

Contrar normelor care

reglementează acest incident procedural, fără a mai fi analizată noua cerere de

recuzare, s-a pronunțat sentința ce face obiectul apelului.

A arătat apelantul că

judecătorul cauzei a pronunțat o hotărâre, în condițiile în care formulase

cerere de recuzare împotriva sa, fără ca această cerere să fie soluționată.

De asemenea, în speță

a fost pronunțată soluția fără să se fi desfășurat o cercetare judecătorească

cu privire la fapta culpabilă reclamată, săvârșită de agenți ai statului în

dauna reclamantului, faptă ce face parte dintr-un mecanism amplu de denigrare

și de distrugere a drepturilor sale și ale familiei sale.

În ce privește lipsa

capacității procesuale de folosință a pârâtei D.G.I.P.I., constatată de prima

instanță, s-a susținut că s-au încălcat grav normele legale întrucât acest

pârât, prin directorul său general, are calitatea de ordonator terțiar de

credite pentru activitatea de ordine și siguranță publică și, în consecință,

are capacitate de a fi parte în nume propriu în proces.

Prin Decizia nr.

114A/18 aprilie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant, a

desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, cu menținerea dispozițiilor referitoare la soluționarea excepției.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a declarat în mod expres apel

împotriva tuturor încheierilor premergătoare, așa încât a procedat la

analizarea criticilor concrete raportate la acestea.

Astfel, s-a constatat

că deși apelantul a menționat expres încheierea din data de 15 noiembrie 2010,

nu a expus nicio critică concretă relativ la aceasta (pe care nici nu avea, de

altfel, motive de a o critica, de vreme ce nu cuprinde decât măsura înaintării

dosarului la completul imediat următor pentru soluționarea cererii de abținere).

Cu referire la

încheierea din data de 17 noiembrie 2010, Curtea a constatat că prin aceasta

s-a soluționat cererea de abținere formulată de judecător, prin raportare la

art. 24 C. proc. civ., or, potrivit art. 34 alin. (1) C. proc. civ., încheierea

prin care s-a încuviințat sau s-a respins abținerea nu este supusă la nicio

cale de atac, ceea ce face inadmisibilă orice critică legată de această

încheiere.

Prin încheierea de

ședință din data de 31 ianuarie 2011, cauza a fost înaintată la completul ce avea

a soluționa cererea de recuzare formulată de reclamant, apelantul nedezvoltând

nicio critică legată de această încheiere prin care în mod corect instanța s-a

desesizat pentru soluționarea incidentului procedural.

În ce privește

încheierea din data de 2 februarie 2011, Curtea a constatat că în mod corect a

fost respinsă cererea de recuzare față de motivele invocate în cuprinsul

acesteia, vizând încălcarea dreptului la justiție și la un proces echitabil de

către judecătorul care a soluționat cauza pe excepția insuficientei timbrări,

întrucât aceste critici fuseseră invocate în calea de atac exercitată împotriva

respectivei sentințe, iar instanța de control judiciar se pronunțase asupra

acestor aspecte (care, în plus, nu pot constitui fundament al unei cereri de

recuzare prin raportare la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., pe care reclamantul

și-a fundamentat cererea).

Referitor la apelul

împotriva încheierii din data de 28 martie 2011, aceasta consemnează faptul că

reclamantul a solicitat termen pentru a-și angaja un apărător, solicitare ce a

fost încuviințată de către instanța de judecată, care a amânat cauza și a fixat

termen pentru data de 20 iunie 2011.

Curtea a constatat că

apelantul nu a dezvoltat nicio critică legată de această încheiere, cum de

altfel, nici nu s-ar fi impus, de vreme ce instanța încuviințase solicitarea sa

de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, demersul său apărând lipsit de

interes.

S-a considerat însă,

ca fiind greșită soluția instanței, dispusă prin încheierea din 10 octombrie

2011, prin care a fost respinsă solicitarea de completare a cadrului procesual

și a temeiului juridic, cu motivarea că prima zi de înfățișare a fost la data

de 20 iunie 2011, deși, în realitate, nu fuseseră întrunite cerințele art. 134

C. proc. civ., față de motivele de amânare a judecății care existaseră

anterior.

Au fost găsite

nefondate criticile referitoare la modalitatea de soluționare a cererilor de

conexare și de litispendență, precum și la anularea, ca netimbrate, a cererilor

de recuzare, dispusă prin încheierile din 7 decembrie 2011 și 27 iunie 2012,

care au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997.

Cu privire la

solicitarea de probatorii a reclamantului, s-a reținut că prin cererea de

chemare în judecată reclamantul a cerut proba cu înscrisuri, martori și

interogatoriu și că instanța de fond a încuviințat doar proba cu înscrisuri,

respingând proba cu interogatoriu și martori, cu motivarea că nu a fost

precizată teza probatorie.

S-a constatat că

această motivare a instanței de fond se regăsește în considerentele încheierii

de la acea dată, situație care nu se coroborează cu dispozitivul respectivei

încheieri, unde stă consemnat faptul că proba cu interogatoriu și martori au

fost respinse ca nefiind utile cauzei, existând astfel contradicție vădită

între considerentele și dispozitivul acestei încheieri.

Deși reclamantul a

arătat în cererea introductivă de instanță că în dovedirea acțiunii solicită

proba cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâților, fără a preciza cărui

capăt de cerere sunt subscrise aceste probe și nici teza probatorie,

judecătorul avea îndatorirea, în exercitarea rolului activ, reglementat de art.

129 C. proc. civ., să lămurească acest aspect și să pună în vedere

reclamantului obligațiile înscrise în art. 112 C. proc. civ.

Referitor la excepția

lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și

Protecție Internă, Curtea a reținut că a fost corect soluționată, față de

dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, din care rezultă că respectiva

direcție este o structură specializată a ministerului care desfășoară

activități specifice.

Or, atunci când

legiuitorul a înțeles să acorde personalitate juridică unei structuri din

cadrul acestui minister, aceasta a rezultat expres din cuprinsul actului

normativ (de ex., art. 12 alin. (7) din actul normativ indicat, cu referire la

Corpul Național al Polițiștilor, persoană juridică de drept public).

Ca atare,

concluzionând, instanța de apel a găsit că dintre toate criticile formulate,

fondată este cea referitoare la greșita respingere a cererii de introducere în

cauză, în calitate de pârâți, a altor persoane, întrucât aceasta a fost

formulată cu respectarea art. 134 C. proc. civ.

Împotriva deciziei au

formulat recurs reclamantul și pârâtul Departamentul de Informații și Protecție

Internă (fosta Direcție Generală de Informații și Protecție Internă) din cadrul

Ministerului Afacerilor Interne.

Recurentul-reclamant

a solicitat casarea deciziei pe aspectul soluției date excepției lipsei

capacității procesuale a Direcției Generale de Informații și Protecție Internă

și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea reluării cercetării

judecătorești.

S-a constatat de

către instanța de recurs, că motivele invocate de reclamant sunt absolut

identice cu cele din apel, în cuprinsul lor fiind reluată situația de fapt

arătată în cererea de chemare în judecată, soluțiile pronunțate de către

instanța de fond cu privire la cererile de recuzare formulate, cererile de

conexare și că, deși în cuprinsul memoriului sunt indicate dispozițiile art.

304 pct. 4, 5 și 9 C. proc. civ., această trimitere este pur formală, fără să

fie dezvoltate sau măcar indicate în concret de către recurent, ceea ce atrage

sancțiunea nulității cererii.

Recurenta pârâtă a

susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit prima zi de înfățișare,

ca fiind la data de 10 octombrie 2011.

În realitate,

tribunalul a fost cel care a apreciat corect că la termenul din 20 iunie 2011 a

fost "prima zi de înfățișare", deoarece părțile care alcătuiau cadrul

procesual, în speță Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din

cadrul M.I.R.A. (actual M.A.I.) și reclamantul S.M.R. erau legal citate și

puteau pune concluzii.

Prin Decizia nr. 3464

din 23 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat

nulitatea cererii de recurs formulate de reclamant și a admis recursul declarat

de pârât, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut că potrivit art. 134 C. proc.

civ. este socotită ca primă zi de înfățișare aceea în care părțile, legal

citate, pot pune concluzii și că în speță, reclamantul a formulat, la data de

17 iunie 2011, o primă cerere de modificare a acțiunii, solicitând introducerea

în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, cerere încuviințată de către instanța de fond prin încheierea din data

de 20 iunie 2011. Ulterior termenului din 20 iunie 2011, constatat în mod legal

ca fiind prima zi de înfățișare (consemnat ca atare și în cuprinsul încheierii

de ședință din 7 octombrie 2011), reclamantul și-a completat din nou acțiunea,

solicitând introducerea în cauză și a pârâților Guvernul României, Consiliul

Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Această nouă cerere

completatoare a fost constatată în mod corect ca fiind formulată cu

nerespectarea termenului prevăzute de art. 132 C. proc. civ., reținându-se că

prima zi de înfățișare a fost la data de 20 iunie 2011, așa încât modificarea

nu mai era posibilă la acel termen.

S-a făcut astfel, o

interpretare greșită de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 134 C.

proc. civ., atunci când s-a apreciat că tribunalul avea obligația de a comunica

mai întâi cererea modificatoare formulată de reclamant în data de 7 octombrie

2011 și de a cita pârâții astfel încât, fiind lipsă de procedură cu aceștia, nu

putea fi prima zi de înfățișare.

Reluând judecata,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a pronunțat Decizia nr. 153 A

din 15 aprilie 2014, prin care a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că reclamantul a formulat critici care

vizează încheierile premergătoare sentinței apelate și critici referitoare la

soluția pronunțată prin hotărârea atacată.

În ceea ce privește

prima categorie de motive de critică, s-a reținut că apelantul reclamant este

nemulțumit de soluția de respingere a cererii de conexare la Dosarul civil nr.

41680/3/2007, a celorlalte cauze, argumentând că există identitate de părți,

obiect și cauză în toate dosarele respective.

Pe această chestiune,

s-a reținut că prin încheierea din data de 5 decembrie 2011, reclamantul a

solicitat conexarea Dosarului civil nr. 12199/3/2010 la prezentul dosar, cerere

respinsă de prima instanță cu motivarea neîndeplinirii cerințelor legale, față

de motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată ce formează

obiectul cauzei de față și cadrul procesual din dosarul a cărui conexare se

invocă.

La termenul de

judecată din data de 06 februarie 2012, tribunalul s-a pronunțat în mod corect

asupra excepției de litispendență invocată de reclamant în privința Dosarelor

nr. 56457/3/2010 și 12176/3/2010 aflate pe rolul său, în sensul respingerii

acesteia, justificat de faptul că nu există identitate de părți, obiect și

cauză, aspecte care au fost pe larg examinate în considerentele încheierii de

ședință. Totodată, s-a respins și excepția de conexitate a celor două dosare

anterior menționate, prin raportare la motivarea în fapt și în drept a

acțiunilor introductive din cele două dosare și la lipsa identității de părți,

obiect și cauză.

De asemenea, în

încheierea de ședință din data de 30 aprilie 2012, s-a consemnat cererea

reclamantului de conexare la dosarul de față a Dosarelor civile nr.

4013/3/2008, 12199/3/1010, 13223/3/2010 și 54422/3/2010, motivat de faptul că

au același obiect, cerere respinsă de tribunal întrucât în Dosarul nr.

12199/3/2010, s-a pronunțat asupra conexării prin încheierea de la termenul de

judecată din data de 5 decembrie 2011, iar în privința celorlalte dosare, s-a

reținut că nu există o legătură strânsă între obiectul și cauza celor două

dosare, respectiv temeiurile cererilor de chemare în judecată sunt diferite.

S-a apreciat că

raționamentul care a stat la baza criticii formulate de reclamant este

defectuos, în condițiile în care deși a invocat greșita soluționare a excepției

de conexitate, a adus ca argument existența identității de părți și obiect,

cerință preluată parțial de la instituția litispendenței, dar chiar trecând

peste aceste inadvertențe, soluția instanței de fond de respingere a excepțiilor

este argumentată corect, prin raportare la criteriile stabilite de prevederile

art. 163 și art. 164 C. proc. civ.

Apelantul a susținut

eronat faptul că prin respingerea acestor cereri s-ar fi încălcat norme interne

și comunitare și pe cale de consecință dreptul la un proces echitabil, dreptul

la apărare și dreptul de acces la justiție, precum și normele de procedură ce

reglementează judecata în fond, relative la rolul activ al instanței și

drepturile sale procesuale, pentru că din maniera de rezolvare a excepțiilor

procesuale invocate nu a rezultat încălcarea vreuneia dintre garanțiile pe care

le presupune respectarea dreptului la un proces echitabil, ci dimpotrivă,

conformarea instanței tuturor rigorilor procedurale, în sensul respectării

principiilor procedurii civile: oralitatea, contradictorialitatea, dreptul la

apărare, limitele învestirii.

Referitor la

criticile aduse sentinței, s-a constatat că prima chestiune se referă la

pronunțarea soluției în condițiile în care s-a formulat o cerere de recuzare

împotriva judecătorului.

Or, din examinarea

încheierii de ședință din data de 19 noiembrie 2012, a rezultat că cererea de

recuzare formulată de reclamant a fost soluționată în sensul respingerii ca

inadmisibilă, anterior rămânerii în pronunțare asupra fondului litigiului, iar

aceasta s-a realizat în condiții procedurale, în sensul că cererea de recuzare

formulată de reclamant la data de 16 noiembrie 2012 este identică cu cea depusă

la data de 28 iunie 2012, invocându-se punctual aceleași chestiuni de fapt și

de drept, motiv pentru care a atras incidența prevederilor art. 28 alin. (3) C.

proc. civ.

Celelalte critici

aduse sentinței au susținut faptul că nu s-a efectuat o cercetare

judecătorească de către prima instanță, în condițiile în care nu s-a administrat

nicio probă.

Curtea a reținut

lipsa de justețe a afirmațiilor reclamantului, în condițiile în care din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului de fond a reieșit că reclamantul a

avut posibilitatea să propună mijloacele de probă necesare pentru dovedirea

pretențiilor sale, lucru care s-a și realizat la termenul de judecată din data

de 22 octombrie 2012, când tribunalul, analizând pertinența, utilitatea și

concludența mijloacelor de probă solicitate (înscrisuri, martori și

interogatoriu), prin raportare la prevederile art. 167 C. proc. civ. și la

obiectul litigiului, în mod justificat a încuviințat doar proba cu înscrisuri,

acordând un termen pentru a da posibilitatea reclamantului să administreze

această probă.

Or, așa cum a reieșit

din actele dosarului de fond, reclamantul nu a înțeles să depună niciun înscris

în probațiune, iar anterior termenului de judecată acordat, acesta a formulat

cerere de recuzare a completului, cerere care s-a dovedit a fi inadmisibilă,

prin raportare la dispozițiile art. 28 alin. (3) C. proc. civ.

Critica referitoare

la modalitatea de soluționare a excepției lipsei capacității de folosință a

pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (actualmente

Departamentul de Informații și Protecție Internă din cadrul M.A.I.) a fost

găsită, de asemenea, neîntemeiată prin raportare la dispozițiile art. 10 alin.

(3) din O.U.G. nr. 30/2007, potrivit cărora Departamentul de Informații și

Protecție Internă este definit ca fiind structura specializată a ministerului

care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în

vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la

adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și

informațiile clasificate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Din interpretarea

acestor dispoziții legale, rezultă că acestui departament nu i se poate

recunoaște decât statutul de structură funcțională, specializată cu atribuții

specifice, în cadrul ministerului, fără însă a constitui subiect de drept

distinct.

Având în vedere că

nici prin ordonanța menționată și nici printr-un alt act normativ, legiuitorul

nu i-a conferit în mod expres personalitate juridică, față de dispozițiile art.

1 din O.U.G. nr. 30/2007, Curtea a reținut că Ministerul Afacerilor Interne

este entitatea care are personalitate juridică și care reprezintă structurile

și departamentele din subordine.

Ca atare, au fost

găsite nerelevante susținerile reclamantului în sensul că departamentul este

ordonator terțiar de credite, această calificare nefiind de natură decât să-i

confere o competență limitată în a dispune asupra folosirii creditelor

bugetare, repartizate instituției respective, potrivit prevederilor bugetare.

În egală măsură, s-a

constatat că nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 41 alin. (2) C.

proc. civ., deoarece domeniul de aplicabilitate a acestui text de lege este

bine delimitat, el referindu-se doar la asociațiile și societățile care nu au

personalitate juridică. Or, în speță este vorba de un departament din cadrul

unui minister, iar scopul pentru care a fost edictată o astfel de normă

procedurală, acela de a da posibilitatea asociațiilor și societăților să stea

în judecată tocmai pentru a le putea fi angajată răspunderea pentru obligațiile

asumate, nu se regăsește în cauză, întrucât în cazul unor structuri funcționale

din cadrul unui minister, răspunderea revine entității cu personalitate

juridică, care își exercită de fapt atribuțiile prin intermediul aparatului

propriu (adică ministerului respectiv, în calitate de autoritate de

specialitate a administrației publice centrale).

În privința

celorlalte aspecte antamate prin cererea de apel referitoare la respingerea

cererii de introducere în cauză a altor pârâți, Curtea a constatat că au fost

tranșate prin decizia de casare, în sensul că momentul procedural al primei zi

de înfățișare a fost depășit la termenul la care s-a depus de către reclamant

cererea de completare a cadrului procesual, astfel că nu este posibilă, din

punct de vedere procesual, introducerea în cauză a altor subiecte de drept în

calitate de pârâți.

De asemenea,

referitor la numeroasele cereri de recuzare formulate de reclamant, s-a

constatat că soluționarea acestora s-a realizat cu observarea normelor

procedurale și ale regulamentului de ordine interioară, în sensul că acestea au

fost transmise completului imediat următor în vederea rezolvării acestor

incidente procedurale, soluția de anulare, ca netimbrate, a două dintre cereri

a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 146/1997, iar una

dintre ele a fost în mod corect respinsă ca inadmisibilă prin raportare la

dispozițiile art. 28 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul, care, de o manieră neprocedurală, ignorând

exigențele căii extraordinare de atac exercitate, a prezentat mai întâi, în mod

detaliat, situația de fapt și obiectul învestirii primei instanțe.

- Trecând la critica

deciziei din apel, reclamantul a pretins că prin soluția adoptată, i-a fost

respins apelul ca nefondat, fără administrare de probe, cu încălcarea art. 3,

5, 6, 8, 10, 13 și 17 din Convenția europeană a drepturilor omului și a

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

În susținerea

încălcării normelor din Convenție, recurentul a reluat situația de fapt,

arătând că a fost expus unui tratament degradant, prin urmărirea și

interceptarea convorbirilor telefonice, prin articolele publicate ori

emisiunile difuzate pe posturile de televiziune (art. 3); că i-a fost încălcat

dreptul la libertate și siguranță (art. 5) prin acțiunile ilegale desfășurate

de pârât, care i-au transmis un sentiment de insecuritate; că i-a fost încălcat

dreptul la un proces echitabil (art. 6 parag. 1) prin conduita Direcției

Generale de Informații și Protecție Internă care a secretizat toate

înscrisurile realizate în legătură cu activitatea de supraveghere ilegală; i-a

fost încălcat dreptul la viața privată, la familie și corespondență (art. 8)

prin activitățile de filaj și interceptare video de către o autoritate a

statului; i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare, astfel cum este

reglementat de art. 10 alin. (1) din Convenție, având în vedere că M.A.I. a

solicitat C.S.M.-ului încetarea detașării sale la acest minister, ca

repercusiune la adresa reclamantului că s-a adresat mass-media în baza Legii nr.

571/2004, în scopul de a constata activitatea de supraveghere ilegală la adresa

acestuia. Tot astfel, Statul, prin intermediul autorităților sale, i-a încălcat

reclamantului drepturile prevăzute de art. 17 din Convenție, atunci când a

distrus sau a limitat, drepturile ce îi erau recunoscute prin normele legale la

care a făcut referire în expunerea faptelor, în sensul că nu i-a respectat

drepturile de parte vătămată și de avertizor public de integritate.

- S-a arătat că

instanța de apel, la momentul rejudecării, a încălcat dreptul de apărare al

reclamantului prin aceea că la primul termen de judecată i-a respins cererea de

amânare pentru a-i da posibilitatea să fie asistat de un avocat, ceea ce l-a

determinat pe reclamant să formuleze cerere de recuzare a completului, respinsă

prin încheierea din 18 februarie 2014, care se impune a fi desființată pe calea

prezentului recurs, pentru că a nesocotit un drept procesual fundamental.

- Reclamantul a

invocat excepția de nelegală compunere a completului de judecată din apel,

conform încheierii din 15 aprilie 2014, întrucât, în condițiile în care cererea

de abținere formulată de membrii completului desemnat inițial a fost admisă de

completul imediat următor, acesta trebuia să preia dosarul potrivit art. 98 din

Regulament. Or, nu rezultă care ar fi fost motivele prevăzute de lege care ar

fi împiedicat completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare să mențină

dosarul pentru continuarea judecății.

- De asemenea, a

arătat recurentul că nu a rezultat dacă membrii completului de judecată aveau

certificat O.R.N.I.S. pentru a dezbate pe înscrisuri abuziv clasificate la

M.A.I., în condițiile în care în apel a solicitat aceleași probe, dar

dezbaterea nu a avut loc, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate.

Instanța de apel a

considerat, în mod eronat, că nu mai pot fi administrate probe noi, ceea ce

este contrar caracterului devolutiv al apelului și jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

- În privința

conexității și a litispendenței, instanța de apel nu confundă cele două

instituții, ci doar face o greșită aplicare a acestora, omițând să analizeze

strânsa legătură dintre obiect și să constate existența unei cauze juridice

comune, așa încât recursul împotriva încheierii respective trebuie admis

conform art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

- Referitor la

analiza cererilor de recuzare din 16 noiembrie 2012 și 28 iunie 2012, s-a

apreciat eronat că ar fi incidente dispozițiile art. 28 alin. (3) C. proc.

civ., întrucât fuseseră invocate situații de fapt diferite, ceea ce nu făcea

aplicabilă sancțiunea inadmisibilității, așa încât se impune casarea

încheierilor de respingere a recuzării pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- În ce privește

probatoriul cauzei, recurentul a arătat că prin încheierea din 22 octombrie

2012, tribunalul a statuat, de o manieră contradictorie, că solicitarea de

administrare a interogatoriului și martorilor nu are indicată teza probatorie,

pentru ca apoi să considere că nu au caracter util cauzei, ceea ce atrage,

pentru contradicția dintre considerentele și dispozitivul încheierii

respective, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Dacă, totuși,

tribunalul avea nelămuriri, îi putea pune în vedere reclamantului, în virtutea

rolului activ, să precizeze ce vrea să dovedească prin administrarea fiecărei

probe în parte, pentru a stărui astfel, prin toate mijloacele, pentru aflarea

adevărului, în situația contrară fiind aplicabile motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

- S-a susținut, de

asemenea, că la rejudecarea apelului s-a trecut cu multă ușurință peste

respingerea contradictorie de către tribunal a probei cu martori și

interogatoriu, iar Curtea de apel, în reluarea judecății, trebuia să dea

eficiență prevederilor art. 315 C. proc. civ., coroborate cu art. 295 C. proc.

civ. și să administreze ea însăși probele solicitate de reclamant în fața

tribunalului.

- Referitor la

calitatea procesuală a D.G.I.P.I. din cadrul M.A.I., s-a arătat că aceasta este

prevăzută de legea națională, câtă vreme art. 8 C. proc. civ. reglementează

acțiunile împotriva Statului dar și împotriva direcțiilor generale.

Instanța de apel a

ignorat dispozițiile art. 8 C. proc. civ., referindu-se doar la art. 41 C.

proc. civ., pentru a arăta că nu este aplicabil pârâtei.

Or, chiar dacă pârâta

nu este societate, ci o structură publică, dispozițiile legale menționate

anterior sunt aplicabile și altor entități de drept, inclusiv celor de drept

public.

- În finalul

memoriului de recurs, în aceeași manieră neprocedurală, contrară dispozițiilor

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurentul a arătat că

soluția din apel a încălcat numeroase reglementări naționale și internaționale

(enumerate pe două pagini), fără să indice punctual în ce ar fi constat

încălcarea respectivelor reglementări raportat la datele speței.

Intimații Ministerul

Afacerilor Interne și Departamentul de Informații și Protecția Internă au depus

întâmpinări prin care au invocat, în principal, nulitatea cererii de recurs,

susținând că aceasta nu indică motivele de nelegalitate strict reglementate de

art. 304 C. proc. civ., ci se rezumă să reia situația de fapt arătată în

cererea de chemare în judecată și în cererea de apel. Deși în cuprinsul

motivelor de recurs se face trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., indicarea acestora este pur formală, fără ca argumentele care să

le susțină să fie dezvoltate sau măcar arătate în concret.

Singura critică a

deciziei din apel vizează soluționarea excepției lipsei capacității procesuale

a D.G.I.P.I., respinsă corect de instanțele anterioare cu referire la

dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007.

Pe fond, s-a

solicitat respingerea recursului, față de toate aspectele și apărările

formulate prin întâmpinările depuse în fazele procesuale anterioare.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- În primul rând,

corespunde realității observația intimaților conform căreia memoriul de recurs

a fost redactat fără respectarea rigorilor procedurale ale exercițiului căii

extraordinare de atac a recursului, cu ignorarea dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) și art. 304 C. proc. civ., care impun indicarea punctuală a

motivelor de nelegalitate și argumentele aduse în sprijinul acestora.

Astfel, în cea mai

mare parte, memoriul de recurs se constituie într-o înșiruire de elemente de

fapt, de măsuri procesuale dispuse de instanțele anterioare și de texte de lege

din reglementarea internă sau internațională, fără ca acestea să poată

constitui conținutul unor motive de nelegalitate susceptibile de cenzură în

faza recursului. În același timp, atunci când s-a realizat indicarea unor

motive din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ., s-a făcut în mod

formal, fără a fi aduse argumente în sprijinul acestora apte să se încadreze în

ipoteza textelor enunțate.

Totuși, procedând în

condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., la încadrarea aspectelor deduse

judecății, instanța de recurs va reține posibilitatea analizei unora dintre

criticile formulate în baza dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., în sensul și

în limitele ce vor fi arătate în continuare, așa încât sancțiunea nulității

recursului invocată de către intimați nu va fi aplicată asupra cererii, ci doar

vor fi înlăturate din analiză acele aspecte nesusceptibile de încadrare în

motivele de nelegalitate strict reglementate de art. 304 C. proc. civ.

- Astfel, în ce

privește indicarea de către recurent a încălcării mai multor norme

convenționale (art. 3, 5, 6, 8, 10, 13 și 17 din Convenția europeană), se

constată că prin invocarea acestora, în realitate sunt aduse judecății în

recurs situații factuale, pretinzându-se că, raportat la acele elemente de fapt

ale pricinii, prin soluția adoptată au fost încălcate toate normele

convenționale menționate.

Or, această susținere

vine în condițiile în care cele afirmate de recurentul-reclamant n-au fost

stabilite ca atare de instanțele fondului. Dimpotrivă, tribunalul a reținut că

activitatea de supraveghere operativă n-a avut caracter ilicit, că s-a

desfășurat în cadrul legal și că reclamantul, căruia îi revenea sarcina

probațiunii, nu a făcut dovada susținerilor din cererea de chemare în judecată

în legătură cu încălcarea drepturilor sale de către pârâți, în exercitarea

activităților lor.

Această soluție a

fost confirmată în apel în cadrul căruia, deși fază devolutivă de judecată,

n-au fost aduse elemente de probațiune suplimentare, apte să modifice situația

de fapt reținută de prima instanță.

În acest context,

susținerea încălcării normelor convenționale ca urmare a unei pretinse activități

ilicite desfășurate de D.G.I.P.I., nedemonstrate însă în cauză, lasă fără

suport criticile formulate cu referire la cadrul normativ convențional care ar

fi fost nesocotit.

- În ce privește

încălcarea dreptului de apărare al reclamantului la momentul rejudecării

apelului (critica vizând nesocotirea unui principiu al procesului civil fiind

încadrabilă, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), se constată caracterul

nefondat al acesteia.

Astfel, cenzurarea de

către Curtea de apel, a solicitării reclamantului de amânare a judecății pentru

a-și pregăti apărarea, s-a făcut în cadrul reglementat de dispozițiile art. 156

C. proc. civ., considerându-se că cererea nu este temeinic motivată, întrucât

litigiul se afla pentru a treia rejudecare în fața instanței de apel, nu se

invocaseră chestiuni de drept noi, iar timpul scurs între primirea citației și

termenul de judecată a fost suficient pentru pregătirea apărării.

De altfel, amânarea

judecății a fost obținută de către apelant ca urmare a cererii de recuzare pe

care a formulat-o tocmai pentru că instanța îi respinsese cererea vizând lipsa

de apărare (așa încât judecata cauzei n-a avut loc la data de 11 februarie

2014, ci la termenul obținut, prin amânarea judecății, din 15 aprilie 2014),

astfel că nu subzistă susținerea reclamantului în legătură cu imposibilitatea

pregătirii apărării.

- Critica vizând

nelegala compunere a completului de judecată (încadrabilă, conform art. 306

alin. (3) în dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) întrucât după

soluționarea, în sensul admiterii, a cererii de abținere formulate de completul

inițial învestit, dosarul trebuia să fie păstrat de completul care a judecat

incidentul procedural, conform art. 98 din Regulamentul instanțelor, are, de

asemenea, caracter nefondat.

Potrivit dispozițiile

menționate din Regulamentul de organizare a instanțelor, dacă în urma

soluționării incidentelor procedurale (precum incompatibilitatea, abținerea,

recuzarea) se constată că din motivele prevăzute de lege, completul căruia i-a

fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se

repartizează aleatoriu.

Motivele prevăzute de

lege care determină o nouă repartizare aleatorie a cauzei în astfel de situații

- și despre care în mod neîntemeiat reclamantul arăta că nu rezultă în ce ar

consta în speță - sunt tocmai acelea care au justificat admiterea cererilor de

abținere a membrilor completului inițial.

Numai prin ignorarea

normei regulamentare care prevede în mod expres că în asemenea ipoteze se

procedează la repartizarea aleatorie (art. 98 alin. (3) și (2) din Regulament),

recurentul poate susține că de fapt, dosarul ar fi trebuit păstrat spre

soluționare de completul învestit cu judecarea incidentului procedural și că ar

fi trebuit să existe alte motive legale (decât cele care au stat la baza

admiterii cererii de abținere) pentru a se proceda la o nouă repartizare

aleatorie.

- Este, de asemenea,

lipsită de temei, afirmația recurentului conform căreia legalitatea alcătuirii

completului din apel ar fi fost afectată de împrejurarea că nu se cunoaște dacă

judecătorii dețineau sau nu certificat O.R.N.I.S. pentru a dezbate pe

înscrisuri clasificate de M.A.I.

Așa cum recurentul

însuși menționează, existența unor asemenea înscrisuri n-a fost supusă

dezbaterii în cadrul procedurii judiciare. Susținerea că în apel a solicitat

aceleași probe ca și la fond, iar ele trebuiau analizate, nu fundamentează în

niciun fel critica recurentului, în condițiile în care în primă instanță acesta

nu a depus niciun fel de înscris, poziție procesuală care, sub aspect probator,

s-a menținut și în faza apelului.

- Criticile formulate

în legătură cu modalitatea în care Curtea de apel a confirmat soluțiile date

excepțiilor de conexitate și de litispendență, precum și cererilor de recuzare

din 16 noiembrie 2012 și 28 iunie 2012 sunt, de asemenea, nefondate.

În privința

incidentelor procedurale ale conexității și litispendenței, se constată că,

deși recurentul indică dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu

dezvoltă argumente încadrabile în aceste motive de recurs, ci doar arată -

contrar conținutului considerentelor deciziei din apel - că instanța analizează

doar instituția litispendenței, omițând să verifice condițiile conexității.

Separat de faptul că

susținerea recurentului este contrazisă de considerentele ample ale deciziei

din apel care arată nu doar confuzia reclamantului între cele două instituții

(conexitatea și litispendența), ci și de ce nu sunt întrunite cerințele

acestora în speță, se constată că, oricum, aspectele deduse judecății nu se

circumscriu unora de nelegalitate, ci doar de bună administrate a justiției,

necenzurabile ca atare în recurs.

- În ce privește

cererile de recuzare din 16 noiembrie 2012 și 28 iunie 2012, constatarea de

către tribunal a temeiurilor identice ale formulării lor nu putea să aibă altă

consecință decât aplicarea art. 28 alin. (3) coroborat cu art. 30 alin. (4) C.

proc. civ. (respectiv, stabilirea caracterului inadmisibil chiar de către

instanța în fața căreia au fost formulate).

Recurentul însuși, în

argumentarea criticii, arată că a fost "același gen de încălcare din

partea instanței, dar comis la date diferite", care a determinat

formularea celor două cereri de recuzare și ca atare, ar corespunde "unor

fapte diferite, care generează cereri de recuzare diferite".

În realitate, este

vorba despre aceeași cerere de recuzare formulată de reclamant (ocazionată de

respingerea solicitării acestuia de conexare a mai multor dosare) dedusă

judecății la două date diferite, care intră astfel sub incidența art. 28 alin.

(3) C. proc. civ. (conform căruia "pentru aceleași motive de recuzare nu

se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiași judecător").

- Referitor la

modalitatea în care prima instanță ar fi apreciat, în mod contradictoriu,

asupra probatoriului solicitat - reținând în același timp, neindicarea tezei

probatorii și lipsa de utilitate a parte din probele solicitate - se constată

că în mod eronat recurentul pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care nu această încheiere face

obiect al recursului, ci dezlegarea dată de instanța de apel criticilor aduse

împotriva respectivului act procedural al primei instanțe.

În același sens - și

neîncadrabile de data aceasta, în prevederile invocate ale art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ. - sunt criticile recurentului cu privire la lipsa de rol activ a

tribunalului care ar fi trebuit să stăruie, prin toate mijloacele, pentru

aflarea adevărului, inclusiv punând în vedere reclamantului să precizeze ce

dorește să dovedească prin administrarea fiecărei probe în parte.

Astfel cum s-a

menționat anterior, obiectul învestirii instanței de recurs nu este dat de

sentința de primă instanță sau de încheierile premergătoare acesteia, ci de

soluția din apel, căreia i-au fost supuse judecății criticile împotriva primei

judecăți a fondului.

Or, sub acest aspect,

reluând argumentele în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a

realizat cer