ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 400/2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 26 noiembrie 2007, reclamantul S.M.R. a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, precum și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că i-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de art. 3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să fie obligate pârâtele la plata sumei de 4 milioane euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale, ca urmare a încălcării drepturilor menționate.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de procuror începând cu anul 1996 exercitându-și, pe rând, activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, ulterior la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, iar din anul 2002, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În luna martie a anului 2005 a fost detașat în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, pe o perioadă de 3 ani, unde a ocupat, prin concurs, funcția de director general al Direcției Generale Anticorupție. S-a arătat că, prin natura activității desfășurate, reclamantul și-a atras o serie de antipatii, atât din partea celor vizați în mod direct de anchetele derulate, cât și din partea altor personaje implicate în exercițiul autorității administrației și internelor care și-au văzut probabil periclitate interesele personale.

Încă din toamna anului 2006, foști angajați ai Direcției Generale Anticorupție au demarat acțiuni de denigrare a capacităților profesionale și chiar intelectuale ale echipei sale manageriale printr-o serie de articole de presă pline de neadevăruri, de natură a crea o atmosferă tensionată în cadrul direcției, publicate în cotidiene naționale și pe site-uri de internet. A mai arătat reclamantul că, în încercarea de a găsi sprijin în conducerea ministerului, a constatat că se acorda mai mult credit acelor persoane, foste cadre ale Direcției, deși a justificat fiecare decizie luată în funcția deținută.

Negăsind sprijin din partea conducerii ministerului în continuarea activității Direcției, reclamantul a hotărât să se retragă și să își continue activitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru ca ulterior schimbărilor intervenite la nivelul conducerii ministerului, începând cu luna mai a anului 2007, să fie din nou detașat prin decizie a Consiliului Superior al Magistraturii, pe o perioada de trei ani, în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, unde a ocupat până la data de 5 noiembrie 2007, funcția de consilier al Ministrului de Interne.

În această calitate, conform atribuțiilor trasate chiar de către ministru, a formulat o serie de propuneri reformatoare ale sistemului Ministerului Internelor și Reformei Administrative, solicitând inclusiv verificarea unor persoane ce ocupau funcții importante în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, pentru a se stabili dacă au fost sau nu cercetate pentru fapte de corupție, pentru implicarea în evenimentele din decembrie 1989 și ulterior, în evenimentele din ianuarie, februarie 1990, iunie 1990 și septembrie 1991 privind "mineriadele", dacă au ocupat sau nu funcții politice în cadrul Partidului Comunist Român și dacă au fost sau nu colaboratori ai fostei securități.

Pe fondul acestor activități, care au atras antipatia multora în interiorul ministerului, reclamantul a constatat că este supus unei supravegheri operative de proporții, constând în activități de filaj și interceptare video, supraveghere care a culminat în datele de 25 și 26 octombrie 2007 prin manifestări specifice, însă de o evidență ieșită din comun, cu un suport logistic considerabil. Ulterior, urmare a investigațiilor mass media și declarațiilor ministrului în cadrul unei emisiuni de televiziune, a aflat că supravegherea operativă a fost realizată de către o echipă a Direcției Generale de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Reclamantul a susținut că, procedându-se în acest fel, au fost încălcate dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care au ca scop protejarea și apărarea integrității fizice și morale a persoanei, precum și demnitatea acesteia.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a arătat că dreptul la viață privată vizează apărarea persoanelor împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuși conținutul acestui drept. Faptul de a fi supravegheat prin activități de filaj și interceptare video de către o autoritate a statului, prin aceasta intervenindu-se în sfera intimă a relațiilor reclamantului, atât în cadrul vieții personale cât și a vieții socio-profesionale, reprezintă încălcări atât ale art. 8 din Convenție, dar și încălcări ale dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale.

S-a susținut că activitatea de supraveghere operativă (filaj, interceptare video) a reclamantului nu a avut la bază niciun suport legal care să-i confere legitimitate, nefiind supus niciunei proceduri judiciare sau extrajudiciare care să justifice asemenea operațiuni. Ținând cont și de dispozițiile art. 998, 999 C. civ., reclamantul a susținut că sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu moral, produs prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, existența faptei ilicite a celor ce au desfășurat, aprobat și avizat activitatea de supraveghere operativă a sa, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celor ce au acționat în această cauză.

De asemenea, chemarea în judecată a pârâților s-a făcut și pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., față de existența raporturilor de prepușenie dintre cadrele Direcției Generale de Informații și Protecție Internă și această Direcție, respectiv față de faptul că săvârșirea faptelor a fost realizată în funcțiile încredințate. Reclamantul a depus la dosar o precizare, arătând că daunele morale solicitate sunt în cuantum de 14.000.000 lei.

Prin Sentința nr. 1767 din 10 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat cererea ca netimbrată, hotărâre care a fost desființată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare prin Decizia nr. 447 din 29 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie (soluție menținută potrivit Deciziei nr. 2257 din 14 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a considerat că cererea reclamantului este scutită de plata taxei de timbru). În rejudecare, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., citarea în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă nr. 2041 din 19 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât; a respins cererea formulată împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, constatând că, potrivit art. 10 alin. (3) din O.U.G.

nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, această direcție este o structură specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative și ca atare, ea nu are personalitate juridică, neputând sta ca parte în proces. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâtul Ministerul de Interne a arătat, în cuprinsul întâmpinării că, în zilele de 25 - 26 octombrie 2007, s-a procedat la desfășurarea unei operațiuni de supraveghere operativă față de reclamant în conformitate cu prevederile legale.

Reclamantul avea obligația de a face dovada, în considerarea calității sale procesuale, a susținerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv a încălcărilor drepturilor sale de către pârâți, în exercitarea activităților lor. Conform dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) și (6) C. proc. civ., reclamantul are obligația de a arăta dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, de a depune la dosar înscrisurile certificate pentru conformitate, de a indica numele și adresa martorilor. Or, reclamantul a arătat doar cu titlu general că solicită proba cu înscrisuri, cu martori și interogatoriu fără a arăta în concret teza probatorie raportat la fiecare capăt de cerere. În acest context, tribunalul a încuviințat proba cu înscrisuri la termenul din data de 22 octombrie 2012, însă reclamantul nu a depus la dosar nici la termenul acordat pentru administrarea acestei probe și nici anterior vreun înscris la dosar.

În concluzie, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost apreciată nefondată, astfel că a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierilor premergătoare din 15 noiembrie 2010, 17 noiembrie 2010, 31 ianuarie 2011, 2 februarie 2011, 28 martie 2011, 20 iunie 2011, 10 octombrie 2011, 12 octombrie 2011, 5 decembrie 2011, 7 decembrie 2011, 6 februarie 2012, 30 aprilie 2012, 25 iunie 2012, 27 iunie 2012, 22 octombrie 2012, a formulat apel reclamantul, care a susținut că, după desființarea cu trimitere, la primul termen din 15 noiembrie 2010, în rejudecare, a constatat că dosarul a fost repartizat tot judecătorului care a soluționat inițial cauza, astfel încât i-a solicitat să se abțină; ca urmare, acesta a formulat cerere de abținere, respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 17 noiembrie 2010. La termenul din 31 ianuarie 2011, a formulat cerere de recuzare a aceluiași judecător, cerere respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 2 februarie 2011. La termenul din 10 octombrie 2011, s-a respins cererea de introducere în cauză a pârâților Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și completarea acțiunii privind încălcarea art. 5, art. 6, art. 10 și art. 17 din Convenție.

În aceste condiții, a formulat cerere de recuzare a judecătorului, cu motivarea că i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, cerere respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 12 octombrie 2011. La termenul din 5 decembrie 2011, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a unui alt Dosar nr. 12199/3/2010, aflat pe rolul aceleiași secții a tribunalului, argumentând că între aceste două cauze există identitate de părți și obiect; să acorde un termen în vederea discutării conexării la dosarul cauzei și a altor cauze aflate pe rolul Tribunalului București, ambele cereri fiind respinse, context în care a formulat oral cerere de recuzare, respinsă de asemenea, la data de 7 decembrie 2011. La termenul din 6 februarie 2012, reclamantul a solicitat conexarea la dosarul cauzei a Dosarelor nr. 12176/3/2010 și nr. 504570/2010 aflate pe rolul Tribunalului București, argumentând că între aceste două cauze există identitate de părți și obiect.

Și această cerere a fost respinsă. La termenul din 30 aprilie 2012, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a Dosarelor nr. 4013/3/2008, nr. 12176/3/2010, nr. 13223/3/2010 și nr. 54422/3/2010, argumentând că între aceste cauze există identitate de părți și obiect. Și această cerere a fost respinsă.

La termenul din 25 iunie 2012, a formulat cerere de recuzare întrucât i-a fost încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție întrucât a refuzat - ca instanță mai întâi învestită - să întrunească la dosarul cauzei celelalte pricini care i-au fost înaintate în acest sens de instanțele egale în grad, în condițiile în care toate privesc aceleași părți și au același obiect, între ele fiind o strânsă legătură - cererea de recuzare fiind anulată prin încheierea din 27 iunie 2012. Prin încheierea din 22 octombrie 2012, i-a fost încuviințată reclamantului proba cu înscrisuri și a fost respinsă proba cu interogatoriu și cu martori, așa încât la data de 16 noiembrie 2012, a formulat o nouă cerere de recuzare a aceluiași judecător.

Contrar normelor care reglementează acest incident procedural, fără a mai fi analizată noua cerere de recuzare, s-a pronunțat sentința ce face obiectul apelului. A arătat apelantul că judecătorul cauzei a pronunțat o hotărâre, în condițiile în care formulase cerere de recuzare împotriva sa, fără ca această cerere să fie soluționată. De asemenea, în speță a fost pronunțată soluția fără să se fi desfășurat o cercetare judecătorească cu privire la fapta culpabilă reclamată, săvârșită de agenți ai statului în dauna reclamantului, faptă ce face parte dintr-un mecanism amplu de denigrare și de distrugere a drepturilor sale și ale familiei sale.

În ce privește lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei D.G.I.P.I., constatată de prima instanță, s-a susținut că s-au încălcat grav normele legale întrucât acest pârât, prin directorul său general, are calitatea de ordonator terțiar de credite pentru activitatea de ordine și siguranță publică și, în consecință, are capacitate de a fi parte în nume propriu în proces. Prin Decizia nr. 114A/18 aprilie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant, a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu menținerea dispozițiilor referitoare la soluționarea excepției. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a declarat în mod expres apel împotriva tuturor încheierilor premergătoare, așa încât a procedat la analizarea criticilor concrete raportate la acestea.

Astfel, s-a constatat că deși apelantul a menționat expres încheierea din data de 15 noiembrie 2010, nu a expus nicio critică concretă relativ la aceasta (pe care nici nu avea, de altfel, motive de a o critica, de vreme ce nu cuprinde decât măsura înaintării dosarului la completul imediat următor pentru soluționarea cererii de abținere). Cu referire la încheierea din data de 17 noiembrie 2010, Curtea a constatat că prin aceasta s-a soluționat cererea de abținere formulată de judecător, prin raportare la art. 24 C. proc. civ., or, potrivit art. 34 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins abținerea nu este supusă la nicio cale de atac, ceea ce face inadmisibilă orice critică legată de această încheiere.

Prin încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2011, cauza a fost înaintată la completul ce avea a soluționa cererea de recuzare formulată de reclamant, apelantul nedezvoltând nicio critică legată de această încheiere prin care în mod corect instanța s-a desesizat pentru soluționarea incidentului procedural. În ce privește încheierea din data de 2 februarie 2011, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă cererea de recuzare față de motivele invocate în cuprinsul acesteia, vizând încălcarea dreptului la justiție și la un proces echitabil de către judecătorul care a soluționat cauza pe excepția insuficientei timbrări, întrucât aceste critici fuseseră invocate în calea de atac exercitată împotriva respectivei sentințe, iar instanța de control judiciar se pronunțase asupra acestor aspecte (care, în plus, nu pot constitui fundament al unei cereri de recuzare prin raportare la art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., pe care reclamantul și-a fundamentat cererea). Referitor la apelul împotriva încheierii din data de 28 martie 2011, aceasta consemnează faptul că reclamantul a solicitat termen pentru a-și angaja un apărător, solicitare ce a fost încuviințată de către instanța de judecată, care a amânat cauza și a fixat termen pentru data de 20 iunie 2011. Curtea a constatat că apelantul nu a dezvoltat nicio critică legată de această încheiere, cum de altfel, nici nu s-ar fi impus, de vreme ce instanța încuviințase solicitarea sa de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, demersul său apărând lipsit de interes. S-a considerat însă, ca fiind greșită soluția instanței, dispusă prin încheierea din 10 octombrie 2011, prin care a fost respinsă solicitarea de completare a cadrului procesual și a temeiului juridic, cu motivarea că prima zi de înfățișare a fost la data de 20 iunie 2011, deși, în realitate, nu fuseseră întrunite cerințele art. 134 C. proc.

civ., față de motivele de amânare a judecății care existaseră anterior. Au fost găsite nefondate criticile referitoare la modalitatea de soluționare a cererilor de conexare și de litispendență, precum și la anularea, ca netimbrate, a cererilor de recuzare, dispusă prin încheierile din 7 decembrie 2011 și 27 iunie 2012, care au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Cu privire la solicitarea de probatorii a reclamantului, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a cerut proba cu înscrisuri, martori și interogatoriu și că instanța de fond a încuviințat doar proba cu înscrisuri, respingând proba cu interogatoriu și martori, cu motivarea că nu a fost precizată teza probatorie.

S-a constatat că această motivare a instanței de fond se regăsește în considerentele încheierii de la acea dată, situație care nu se coroborează cu dispozitivul respectivei încheieri, unde stă consemnat faptul că proba cu interogatoriu și martori au fost respinse ca nefiind utile cauzei, existând astfel contradicție vădită între considerentele și dispozitivul acestei încheieri. Deși reclamantul a arătat în cererea introductivă de instanță că în dovedirea acțiunii solicită proba cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâților, fără a preciza cărui capăt de cerere sunt subscrise aceste probe și nici teza probatorie, judecătorul avea îndatorirea, în exercitarea rolului activ, reglementat de art. 129 C. proc.

civ., să lămurească acest aspect și să pună în vedere reclamantului obligațiile înscrise în art. 112 C. proc. civ. Referitor la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, Curtea a reținut că a fost corect soluționată, față de dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, din care rezultă că respectiva direcție este o structură specializată a ministerului care desfășoară activități specifice. Or, atunci când legiuitorul a înțeles să acorde personalitate juridică unei structuri din cadrul acestui minister, aceasta a rezultat expres din cuprinsul actului normativ (de ex., art. 12 alin. (7) din actul normativ indicat, cu referire la Corpul Național al Polițiștilor, persoană juridică de drept public).

Ca atare, concluzionând, instanța de apel a găsit că dintre toate criticile formulate, fondată este cea referitoare la greșita respingere a cererii de introducere în cauză, în calitate de pârâți, a altor persoane, întrucât aceasta a fost formulată cu respectarea art. 134 C. proc. civ. Împotriva deciziei au formulat recurs reclamantul și pârâtul Departamentul de Informații și Protecție Internă (fosta Direcție Generală de Informații și Protecție Internă) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei pe aspectul soluției date excepției lipsei capacității procesuale a Direcției Generale de Informații și Protecție Internă și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea reluării cercetării judecătorești.

S-a constatat de către instanța de recurs, că motivele invocate de reclamant sunt absolut identice cu cele din apel, în cuprinsul lor fiind reluată situația de fapt arătată în cererea de chemare în judecată, soluțiile pronunțate de către instanța de fond cu privire la cererile de recuzare formulate, cererile de conexare și că, deși în cuprinsul memoriului sunt indicate dispozițiile art. 304 pct. 4, 5 și 9 C. proc. civ., această trimitere este pur formală, fără să fie dezvoltate sau măcar indicate în concret de către recurent, ceea ce atrage sancțiunea nulității cererii. Recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit prima zi de înfățișare, ca fiind la data de 10 octombrie 2011. În realitate, tribunalul a fost cel care a apreciat corect că la termenul din 20 iunie 2011 a fost "prima zi de înfățișare", deoarece părțile care alcătuiau cadrul procesual, în speță Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul M.I.R.A.

(actual M.A.I.) și reclamantul S.M.R. erau legal citate și puteau pune concluzii. Prin Decizia nr. 3464 din 23 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nulitatea cererii de recurs formulate de reclamant și a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că potrivit art. 134 C. proc. civ.

este socotită ca primă zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii și că în speță, reclamantul a formulat, la data de 17 iunie 2011, o primă cerere de modificare a acțiunii, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere încuviințată de către instanța de fond prin încheierea din data de 20 iunie 2011. Ulterior termenului din 20 iunie 2011, constatat în mod legal ca fiind prima zi de înfățișare (consemnat ca atare și în cuprinsul încheierii de ședință din 7 octombrie 2011), reclamantul și-a completat din nou acțiunea, solicitând introducerea în cauză și a pârâților Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Această nouă cerere completatoare a fost constatată în mod corect ca fiind formulată cu nerespectarea termenului prevăzute de art. 132 C. proc. civ., reținându-se că prima zi de înfățișare a fost la data de 20 iunie 2011, așa încât modificarea nu mai era posibilă la acel termen. S-a făcut astfel, o interpretare greșită de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 134 C. proc. civ., atunci când s-a apreciat că tribunalul avea obligația de a comunica mai întâi cererea modificatoare formulată de reclamant în data de 7 octombrie 2011 și de a cita pârâții astfel încât, fiind lipsă de procedură cu aceștia, nu putea fi prima zi de înfățișare. Reluând judecata, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a pronunțat Decizia nr. 153 A din 15 aprilie 2014, prin care a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că reclamantul a formulat critici care vizează încheierile premergătoare sentinței apelate și critici referitoare la soluția pronunțată prin hotărârea atacată. În ceea ce privește prima categorie de motive de critică, s-a reținut că apelantul reclamant este nemulțumit de soluția de respingere a cererii de conexare la Dosarul civil nr. 41680/3/2007, a celorlalte cauze, argumentând că există identitate de părți, obiect și cauză în toate dosarele respective. Pe această chestiune, s-a reținut că prin încheierea din data de 5 decembrie 2011, reclamantul a solicitat conexarea Dosarului civil nr. 12199/3/2010 la prezentul dosar, cerere respinsă de prima instanță cu motivarea neîndeplinirii cerințelor legale, față de motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei de față și cadrul procesual din dosarul a cărui conexare se invocă.

La termenul de judecată din data de 06 februarie 2012, tribunalul s-a pronunțat în mod corect asupra excepției de litispendență invocată de reclamant în privința Dosarelor nr. 56457/3/2010 și 12176/3/2010 aflate pe rolul său, în sensul respingerii acesteia, justificat de faptul că nu există identitate de părți, obiect și cauză, aspecte care au fost pe larg examinate în considerentele încheierii de ședință. Totodată, s-a respins și excepția de conexitate a celor două dosare anterior menționate, prin raportare la motivarea în fapt și în drept a acțiunilor introductive din cele două dosare și la lipsa identității de părți, obiect și cauză.

De asemenea, în încheierea de ședință din data de 30 aprilie 2012, s-a consemnat cererea reclamantului de conexare la dosarul de față a Dosarelor civile nr. 4013/3/2008, 12199/3/1010, 13223/3/2010 și 54422/3/2010, motivat de faptul că au același obiect, cerere respinsă de tribunal întrucât în Dosarul nr. 12199/3/2010, s-a pronunțat asupra conexării prin încheierea de la termenul de judecată din data de 5 decembrie 2011, iar în privința celorlalte dosare, s-a reținut că nu există o legătură strânsă între obiectul și cauza celor două dosare, respectiv temeiurile cererilor de chemare în judecată sunt diferite.

S-a apreciat că raționamentul care a stat la baza criticii formulate de reclamant este defectuos, în condițiile în care deși a invocat greșita soluționare a excepției de conexitate, a adus ca argument existența identității de părți și obiect, cerință preluată parțial de la instituția litispendenței, dar chiar trecând peste aceste inadvertențe, soluția instanței de fond de respingere a excepțiilor este argumentată corect, prin raportare la criteriile stabilite de prevederile art. 163 și art. 164 C. proc. civ.

Apelantul a susținut eronat faptul că prin respingerea acestor cereri s-ar fi încălcat norme interne și comunitare și pe cale de consecință dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție, precum și normele de procedură ce reglementează judecata în fond, relative la rolul activ al instanței și drepturile sale procesuale, pentru că din maniera de rezolvare a excepțiilor procesuale invocate nu a rezultat încălcarea vreuneia dintre garanțiile pe care le presupune respectarea dreptului la un proces echitabil, ci dimpotrivă, conformarea instanței tuturor rigorilor procedurale, în sensul respectării principiilor procedurii civile: oralitatea, contradictorialitatea, dreptul la apărare, limitele învestirii.

Referitor la criticile aduse sentinței, s-a constatat că prima chestiune se referă la pronunțarea soluției în condițiile în care s-a formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului. Or, din examinarea încheierii de ședință din data de 19 noiembrie 2012, a rezultat că cererea de recuzare formulată de reclamant a fost soluționată în sensul respingerii ca inadmisibilă, anterior rămânerii în pronunțare asupra fondului litigiului, iar aceasta s-a realizat în condiții procedurale, în sensul că cererea de recuzare formulată de reclamant la data de 16 noiembrie 2012 este identică cu cea depusă la data de 28 iunie 2012, invocându-se punctual aceleași chestiuni de fapt și de drept, motiv pentru care a atras incidența prevederilor art. 28 alin. (3) C. proc.

civ. Celelalte critici aduse sentinței au susținut faptul că nu s-a efectuat o cercetare judecătorească de către prima instanță, în condițiile în care nu s-a administrat nicio probă. Curtea a reținut lipsa de justețe a afirmațiilor reclamantului, în condițiile în care din examinarea actelor și lucrărilor dosarului de fond a reieșit că reclamantul a avut posibilitatea să propună mijloacele de probă necesare pentru dovedirea pretențiilor sale, lucru care s-a și realizat la termenul de judecată din data de 22 octombrie 2012, când tribunalul, analizând pertinența, utilitatea și concludența mijloacelor de probă solicitate (înscrisuri, martori și interogatoriu), prin raportare la prevederile art. 167 C. proc.

civ. și la obiectul litigiului, în mod justificat a încuviințat doar proba cu înscrisuri, acordând un termen pentru a da posibilitatea reclamantului să administreze această probă. Or, așa cum a reieșit din actele dosarului de fond, reclamantul nu a înțeles să depună niciun înscris în probațiune, iar anterior termenului de judecată acordat, acesta a formulat cerere de recuzare a completului, cerere care s-a dovedit a fi inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile art. 28 alin. (3) C. proc. civ. Critica referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (actualmente Departamentul de Informații și Protecție Internă din cadrul M.A.I.) a fost găsită, de asemenea, neîntemeiată prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G.

nr. 30/2007, potrivit cărora Departamentul de Informații și Protecție Internă este definit ca fiind structura specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că acestui departament nu i se poate recunoaște decât statutul de structură funcțională, specializată cu atribuții specifice, în cadrul ministerului, fără însă a constitui subiect de drept distinct. Având în vedere că nici prin ordonanța menționată și nici printr-un alt act normativ, legiuitorul nu i-a conferit în mod expres personalitate juridică, față de dispozițiile art. 1 din O.U.G.

nr. 30/2007, Curtea a reținut că Ministerul Afacerilor Interne este entitatea care are personalitate juridică și care reprezintă structurile și departamentele din subordine. Ca atare, au fost găsite nerelevante susținerile reclamantului în sensul că departamentul este ordonator terțiar de credite, această calificare nefiind de natură decât să-i confere o competență limitată în a dispune asupra folosirii creditelor bugetare, repartizate instituției respective, potrivit prevederilor bugetare. În egală măsură, s-a constatat că nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., deoarece domeniul de aplicabilitate a acestui text de lege este bine delimitat, el referindu-se doar la asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică.

Or, în speță este vorba de un departament din cadrul unui minister, iar scopul pentru care a fost edictată o astfel de normă procedurală, acela de a da posibilitatea asociațiilor și societăților să stea în judecată tocmai pentru a le putea fi angajată răspunderea pentru obligațiile asumate, nu se regăsește în cauză, întrucât în cazul unor structuri funcționale din cadrul unui minister, răspunderea revine entității cu personalitate juridică, care își exercită de fapt atribuțiile prin intermediul aparatului propriu (adică ministerului respectiv, în calitate de autoritate de specialitate a administrației publice centrale).

În privința celorlalte aspecte antamate prin cererea de apel referitoare la respingerea cererii de introducere în cauză a altor pârâți, Curtea a constatat că au fost tranșate prin decizia de casare, în sensul că momentul procedural al primei zi de înfățișare a fost depășit la termenul la care s-a depus de către reclamant cererea de completare a cadrului procesual, astfel că nu este posibilă, din punct de vedere procesual, introducerea în cauză a altor subiecte de drept în calitate de pârâți.

De asemenea, referitor la numeroasele cereri de recuzare formulate de reclamant, s-a constatat că soluționarea acestora s-a realizat cu observarea normelor procedurale și ale regulamentului de ordine interioară, în sensul că acestea au fost transmise completului imediat următor în vederea rezolvării acestor incidente procedurale, soluția de anulare, ca netimbrate, a două dintre cereri a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 146/1997, iar una dintre ele a fost în mod corect respinsă ca inadmisibilă prin raportare la dispozițiile art. 28 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care, de o manieră neprocedurală, ignorând exigențele căii extraordinare de atac exercitate, a prezentat mai întâi, în mod detaliat, situația de fapt și obiectul învestirii primei instanțe.

- Trecând la critica deciziei din apel, reclamantul a pretins că prin soluția adoptată, i-a fost respins apelul ca nefondat, fără administrare de probe, cu încălcarea art. 3, 5, 6, 8, 10, 13 și 17 din Convenția europeană a drepturilor omului și a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. În susținerea încălcării normelor din Convenție, recurentul a reluat situația de fapt, arătând că a fost expus unui tratament degradant, prin urmărirea și interceptarea convorbirilor telefonice, prin articolele publicate ori emisiunile difuzate pe posturile de televiziune (art. 3); că i-a fost încălcat dreptul la libertate și siguranță (art. 5) prin acțiunile ilegale desfășurate de pârât, care i-au transmis un sentiment de insecuritate; că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 parag.

1) prin conduita Direcției Generale de Informații și Protecție Internă care a secretizat toate înscrisurile realizate în legătură cu activitatea de supraveghere ilegală; i-a fost încălcat dreptul la viața privată, la familie și corespondență (art. 8) prin activitățile de filaj și interceptare video de către o autoritate a statului; i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare, astfel cum este reglementat de art. 10 alin. (1) din Convenție, având în vedere că M.A.I. a solicitat C.S.M.-ului încetarea detașării sale la acest minister, ca repercusiune la adresa reclamantului că s-a adresat mass-media în baza Legii nr. 571/2004, în scopul de a constata activitatea de supraveghere ilegală la adresa acestuia.

Tot astfel, Statul, prin intermediul autorităților sale, i-a încălcat reclamantului drepturile prevăzute de art. 17 din Convenție, atunci când a distrus sau a limitat, drepturile ce îi erau recunoscute prin normele legale la care a făcut referire în expunerea faptelor, în sensul că nu i-a respectat drepturile de parte vătămată și de avertizor public de integritate. - S-a arătat că instanța de apel, la momentul rejudecării, a încălcat dreptul de apărare al reclamantului prin aceea că la primul termen de judecată i-a respins cererea de amânare pentru a-i da posibilitatea să fie asistat de un avocat, ceea ce l-a determinat pe reclamant să formuleze cerere de recuzare a completului, respinsă prin încheierea din 18 februarie 2014, care se impune a fi desființată pe calea prezentului recurs, pentru că a nesocotit un drept procesual fundamental.

- Reclamantul a invocat excepția de nelegală compunere a completului de judecată din apel, conform încheierii din 15 aprilie 2014, întrucât, în condițiile în care cererea de abținere formulată de membrii completului desemnat inițial a fost admisă de completul imediat următor, acesta trebuia să preia dosarul potrivit art. 98 din Regulament. Or, nu rezultă care ar fi fost motivele prevăzute de lege care ar fi împiedicat completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare să mențină dosarul pentru continuarea judecății. - De asemenea, a arătat recurentul că nu a rezultat dacă membrii completului de judecată aveau certificat O.R.N.I.S. pentru a dezbate pe înscrisuri abuziv clasificate la M.A.I., în condițiile în care în apel a solicitat aceleași probe, dar dezbaterea nu a avut loc, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate.

Instanța de apel a considerat, în mod eronat, că nu mai pot fi administrate probe noi, ceea ce este contrar caracterului devolutiv al apelului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. - În privința conexității și a litispendenței, instanța de apel nu confundă cele două instituții, ci doar face o greșită aplicare a acestora, omițând să analizeze strânsa legătură dintre obiect și să constate existența unei cauze juridice comune, așa încât recursul împotriva încheierii respective trebuie admis conform art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. - Referitor la analiza cererilor de recuzare din 16 noiembrie 2012 și 28 iunie 2012, s-a apreciat eronat că ar fi incidente dispozițiile art. 28 alin. (3) C. proc.

civ., întrucât fuseseră invocate situații de fapt diferite, ceea ce nu făcea aplicabilă sancțiunea inadmisibilității, așa încât se impune casarea încheierilor de respingere a recuzării pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - În ce privește probatoriul cauzei, recurentul a arătat că prin încheierea din 22 octombrie 2012, tribunalul a statuat, de o manieră contradictorie, că solicitarea de administrare a interogatoriului și martorilor nu are indicată teza probatorie, pentru ca apoi să considere că nu au caracter util cauzei, ceea ce atrage, pentru contradicția dintre considerentele și dispozitivul încheierii respective, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dacă, totuși, tribunalul avea nelămuriri, îi putea pune în vedere reclamantului, în virtutea rolului activ, să precizeze ce vrea să dovedească prin administrarea fiecărei probe în parte, pentru a stărui astfel, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului, în situația contrară fiind aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. - S-a susținut, de asemenea, că la rejudecarea apelului s-a trecut cu multă ușurință peste respingerea contradictorie de către tribunal a probei cu martori și interogatoriu, iar Curtea de apel, în reluarea judecății, trebuia să dea eficiență prevederilor art. 315 C. proc. civ., coroborate cu art. 295 C. proc. civ. și să administreze ea însăși probele solicitate de reclamant în fața tribunalului.

- Referitor la calitatea procesuală a D.G.I.P.I. din cadrul M.A.I., s-a arătat că aceasta este prevăzută de legea națională, câtă vreme art. 8 C. proc. civ. reglementează acțiunile împotriva Statului dar și împotriva direcțiilor generale. Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 8 C. proc. civ., referindu-se doar la art. 41 C. proc. civ., pentru a arăta că nu este aplicabil pârâtei. Or, chiar dacă pârâta nu este societate, ci o structură publică, dispozițiile legale menționate anterior sunt aplicabile și altor entități de drept, inclusiv celor de drept public. - În finalul memoriului de recurs, în aceeași manieră neprocedurală, contrară dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., recurentul a arătat că soluția din apel a încălcat numeroase reglementări naționale și internaționale (enumerate pe două pagini), fără să indice punctual în ce ar fi constat încălcarea respectivelor reglementări raportat la datele speței. Intimații Ministerul Afacerilor Interne și Departamentul de Informații și Protecția Internă au depus întâmpinări prin care au invocat, în principal, nulitatea cererii de recurs, susținând că aceasta nu indică motivele de nelegalitate strict reglementate de art. 304 C. proc. civ., ci se rezumă să reia situația de fapt arătată în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel. Deși în cuprinsul motivelor de recurs se face trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., indicarea acestora este pur formală, fără ca argumentele care să le susțină să fie dezvoltate sau măcar arătate în concret. Singura critică a deciziei din apel vizează soluționarea excepției lipsei capacității procesuale a D.G.I.P.I., respinsă corect de instanțele anterioare cu referire la dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007. Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului, față de toate aspectele și apărările formulate prin întâmpinările depuse în fazele procesuale anterioare. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, corespunde realității observația intimaților conform căreia memoriul de recurs a fost redactat fără respectarea rigorilor procedurale ale exercițiului căii extraordinare de atac a recursului, cu ignorarea dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) și art. 304 C. proc.

civ., care impun indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate și argumentele aduse în sprijinul acestora. Astfel, în cea mai mare parte, memoriul de recurs se constituie într-o înșiruire de elemente de fapt, de măsuri procesuale dispuse de instanțele anterioare și de texte de lege din reglementarea internă sau internațională, fără ca acestea să poată constitui conținutul unor motive de nelegalitate susceptibile de cenzură în faza recursului. În același timp, atunci când s-a realizat indicarea unor motive din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ., s-a făcut în mod formal, fără a fi aduse argumente în sprijinul acestora apte să se încadreze în ipoteza textelor enunțate. Totuși, procedând în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., la încadrarea aspectelor deduse judecății, instanța de recurs va reține posibilitatea analizei unora dintre criticile formulate în baza dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., în sensul și în limitele ce vor fi arătate în continuare, așa încât sancțiunea nulității recursului invocată de către intimați nu va fi aplicată asupra cererii, ci doar vor fi înlăturate din analiză acele aspecte nesusceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate strict reglementate de art. 304 C. proc. civ. - Astfel, în ce privește indicarea de către recurent a încălcării mai multor norme convenționale (art. 3, 5, 6, 8, 10, 13 și 17 din Convenția europeană), se constată că prin invocarea acestora, în realitate sunt aduse judecății în recurs situații factuale, pretinzându-se că, raportat la acele elemente de fapt ale pricinii, prin soluția adoptată au fost încălcate toate normele convenționale menționate.

Or, această susținere vine în condițiile în care cele afirmate de recurentul-reclamant n-au fost stabilite ca atare de instanțele fondului. Dimpotrivă, tribunalul a reținut că activitatea de supraveghere operativă n-a avut caracter ilicit, că s-a desfășurat în cadrul legal și că reclamantul, căruia îi revenea sarcina probațiunii, nu a făcut dovada susținerilor din cererea de chemare în judecată în legătură cu încălcarea drepturilor sale de către pârâți, în exercitarea activităților lor. Această soluție a fost confirmată în apel în cadrul căruia, deși fază devolutivă de judecată, n-au fost aduse elemente de probațiune suplimentare, apte să modifice situația de fapt reținută de prima instanță.

În acest context, susținerea încălcării normelor convenționale ca urmare a unei pretinse activități ilicite desfășurate de D.G.I.P.I., nedemonstrate însă în cauză, lasă fără suport criticile formulate cu referire la cadrul normativ convențional care ar fi fost nesocotit. - În ce privește încălcarea dreptului de apărare al reclamantului la momentul rejudecării apelului (critica vizând nesocotirea unui principiu al procesului civil fiind încadrabilă, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), se constată caracterul nefondat al acesteia. Astfel, cenzurarea de către Curtea de apel, a solicitării reclamantului de amânare a judecății pentru a-și pregăti apărarea, s-a făcut în cadrul reglementat de dispozițiile art. 156 C. proc.

civ., considerându-se că cererea nu este temeinic motivată, întrucât litigiul se afla pentru a treia rejudecare în fața instanței de apel, nu se invocaseră chestiuni de drept noi, iar timpul scurs între primirea citației și termenul de judecată a fost suficient pentru pregătirea apărării. De altfel, amânarea judecății a fost obținută de către apelant ca urmare a cererii de recuzare pe care a formulat-o tocmai pentru că instanța îi respinsese cererea vizând lipsa de apărare (așa încât judecata cauzei n-a avut loc la data de 11 februarie 2014, ci la termenul obținut, prin amânarea judecății, din 15 aprilie 2014), astfel că nu subzistă susținerea reclamantului în legătură cu imposibilitatea pregătirii apărării.

- Critica vizând nelegala compunere a completului de judecată (încadrabilă, conform art. 306 alin. (3) în dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) întrucât după soluționarea, în sensul admiterii, a cererii de abținere formulate de completul inițial învestit, dosarul trebuia să fie păstrat de completul care a judecat incidentul procedural, conform art. 98 din Regulamentul instanțelor, are, de asemenea, caracter nefondat. Potrivit dispozițiile menționate din Regulamentul de organizare a instanțelor, dacă în urma soluționării incidentelor procedurale (precum incompatibilitatea, abținerea, recuzarea) se constată că din motivele prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu.

Motivele prevăzute de lege care determină o nouă repartizare aleatorie a cauzei în astfel de situații - și despre care în mod neîntemeiat reclamantul arăta că nu rezultă în ce ar consta în speță - sunt tocmai acelea care au justificat admiterea cererilor de abținere a membrilor completului inițial. Numai prin ignorarea normei regulamentare care prevede în mod expres că în asemenea ipoteze se procedează la repartizarea aleatorie (art. 98 alin. (3) și (2) din Regulament), recurentul poate susține că de fapt, dosarul ar fi trebuit păstrat spre soluționare de completul învestit cu judecarea incidentului procedural și că ar fi trebuit să existe alte motive legale (decât cele care au stat la baza admiterii cererii de abținere) pentru a se proceda la o nouă repartizare aleatorie.

- Este, de asemenea, lipsită de temei, afirmația recurentului conform căreia legalitatea alcătuirii completului din apel ar fi fost afectată de împrejurarea că nu se cunoaște dacă judecătorii dețineau sau nu certificat O.R.N.I.S. pentru a dezbate pe înscrisuri clasificate de M.A.I. Așa cum recurentul însuși menționează, existența unor asemenea înscrisuri n-a fost supusă dezbaterii în cadrul procedurii judiciare. Susținerea că în apel a solicitat aceleași probe ca și la fond, iar ele trebuiau analizate, nu fundamentează în niciun fel critica recurentului, în condițiile în care în primă instanță acesta nu a depus niciun fel de înscris, poziție procesuală care, sub aspect probator, s-a menținut și în faza apelului.

- Criticile formulate în legătură cu modalitatea în care Curtea de apel a confirmat soluțiile date excepțiilor de conexitate și de litispendență, precum și cererilor de recuzare din 16 noiembrie 2012 și 28 iunie 2012 sunt, de asemenea, nefondate. În privința incidentelor procedurale ale conexității și litispendenței, se constată că, deși recurentul indică dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu dezvoltă argumente încadrabile în aceste motive de recurs, ci doar arată - contrar conținutului considerentelor deciziei din apel - că instanța analizează doar instituția litispendenței, omițând să verifice condițiile conexității.

Separat de faptul că susținerea recurentului este contrazisă de considerentele ample ale deciziei din apel care arată nu doar confuzia reclamantului între cele două instituții (conexitatea și litispendența), ci și de ce nu sunt întrunite cerințele acestora în speță, se constată că, oricum, aspectele deduse judecății nu se circumscriu unora de nelegalitate, ci doar de bună administrate a justiției, necenzurabile ca atare în recurs. - În ce privește cererile de recuzare din 16 noiembrie 2012 și 28 iunie 2012, constatarea de către tribunal a temeiurilor identice ale formulării lor nu putea să aibă altă consecință decât aplicarea art. 28 alin. (3) coroborat cu art. 30 alin. (4) C. proc. civ. (respectiv, stabilirea caracterului inadmisibil chiar de către instanța în fața căreia au fost formulate).

Recurentul însuși, în argumentarea criticii, arată că a fost "același gen de încălcare din partea instanței, dar comis la date diferite", care a determinat formularea celor două cereri de recuzare și ca atare, ar corespunde "unor fapte diferite, care generează cereri de recuzare diferite". În realitate, este vorba despre aceeași cerere de recuzare formulată de reclamant (ocazionată de respingerea solicitării acestuia de conexare a mai multor dosare) dedusă judecății la două date diferite, care intră astfel sub incidența art. 28 alin. (3) C. proc. civ.

(conform căruia "pentru aceleași motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiași judecător"). - Referitor la modalitatea în care prima instanță ar fi apreciat, în mod contradictoriu, asupra probatoriului solicitat - reținând în același timp, neindicarea tezei probatorii și lipsa de utilitate a parte din probele solicitate - se constată că în mod eronat recurentul pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care nu această încheiere face obiect al recursului, ci dezlegarea dată de instanța de apel criticilor aduse împotriva respectivului act procedural al primei instanțe. În același sens - și neîncadrabile de data aceasta, în prevederile invocate ale art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. - sunt criticile recurentului cu privire la lipsa de rol activ a tribunalului care ar fi trebuit să stăruie, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului, inclusiv punând în vedere reclamantului să precizeze ce dorește să dovedească prin administrarea fiecărei probe în parte. Astfel cum s-a menționat anterior, obiectul învestirii instanței de recurs nu este dat de sentința de primă instanță sau de încheierile premergătoare acesteia, ci de soluția din apel, căreia i-au fost supuse judecății criticile împotriva primei judecăți a fondului. Or, sub acest aspect, reluând argumentele în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a realizat cer