ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 391/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 110 din 26 martie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea precizată, formulată de reclamantul P.T. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reținând, în esență, că refuzul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a înregistra dosarele aferente Dispoziției nr. 17 din 25 februarie 2008 și Dispoziției nr.18 din 25 februarie 2008 emise de Primăria Comunei Corlățel este justificat de faptul că acestea nu conțineau toate înscrisurile / actele prevăzute de pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005. În ce privește notificarea nr. 15 s-a reținut că aceasta a fost formulată de reclamant fără ca acesta să justifice calitatea de persoană îndreptățită, întrucât nu este moștenitor al autoarei și fără ca acesta să justifice o eventuală calitate de mandatar al numitei C.A.F. Împotriva sentinței civile nr. 110 din 26 martie 2009, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul P.T., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., susținând că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, în raport și de legislația incidentă în cauză, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat. Astfel s-a susținut că pentru a avea vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005, persoana care formulează notificare trebuie să fie ori proprietarul bunului trecut abuziv în proprietatea statului, ori moștenitorul legal ori testamentar al acestuia sau mandatarul persoanei îndreptățite. Reclamantul, însă, nu are nici calitatea de proprietar al imobilelor pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii și nici calitatea de moștenitor legal ori testamentar al persoanei îndreptățite C.A.F., întrucât calitatea de moștenitor nu poate fi dobândită în baza unui contract de vânzare cumpărare cu clauză de întreținere.

Nemulțumit de soluția pronunțată de instanța de control judiciar, recurentul-reclamant a formulat contestație în anulare, precizând că temeiul de drept al acesteia îl constituie dispozițiile art. 318 C. proc. civ. Astfel contestatorul a arătat, în esență, că nu a susținut că este persoana îndreptățită conform dispozițiilor Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 112/1995 sau moștenitorilor legal ori testamentar a numitei C.F. ci a precizat că este beneficiarul drepturilor ce i se cuveneau persoanei îndreptățite, ca urmare a convenției de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere. Instanța de recurs, susține contestatorul, din greșeală, a omis să analizeze și să se pronunțe dacă drepturile viitoare prevăzute de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001 pot face obiectul unor convenții, deoarece în caz afirmativ, contestatorul ar fi beneficiarul acestor drepturi.

Contestația în anulare este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Rezultă, așadar, că contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.

Greșelile de judecată săvârșite de instanța care soluționează recursul nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare. În speță, contestatorul invocă faptul că instanța de recurs ar fi omis să analizeze motivul de recurs privitor la drepturile viitoare ale recurentului, mai exact dacă aceste drepturi fac obiectul unor convenții. Instanța de control judiciar a răspuns acestei critici precizând că „pentru a avea vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 persoana care formulează notificarea trebuie să fie ori proprietarul bunului, ori moștenitorul acelui bun, trecut abuziv în proprietatea statului. La pagina 5 din Decizia nr. 5914/2009 instanța de control judiciar după ce menționează că recurentul a încheiat cu C.A.F., prin reprezentant, un contract suplimentar la contractul de vânzare cumpărare, cu obligația de întreținere, (nr. 2294/1980), prin care în schimbul întreținerii C.A.F.

transmite dobânditorului P.T. „dreptul la acțiunii pentru…. precum și toate drepturile ce i se cuvin în baza Legii nr. 18/1991 și respectiv Legii nr. 112/1995, la pag 6 din aceeași hotărâre precizează că Prefectul Județului Mehedinți prin adresele nr. 4509 și 4510 din 29 aprilie 2008 i-a comunicat recurentului cauzele pentru care notificările au fost restituite Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

La fila 8 din decizia atacată cu contestație în anulare, instanța de control judiciar după ce precizează că recurentul nu avea calitate de proprietar sau moștenitor a bunurilor pe care le solicită, referindu-se la actele adiționale la contractul de întreținere, reține că bunurile imobile a căror restituire prin echivalent o solicită recurentul nu erau în patrimoniul beneficiarei întreținerii și nu au intrat în patrimoniul acesteia până la data decesului ei, astfel că actele juridice respective nu au produs efecte translative de proprietate în beneficiul debitorului obligației de întreținere. În consecință, nefiind în ipoteza prevăzută de art. 318 teza II-a C. proc. civ., contestația în anulare este nefondată și va fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată P.T. împotriva deciziei nr. 5914 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2011