ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6686/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 21 decembrie 2007, reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor a chemat în judecată pe G.D.M., M.M.L., G.N., P.M. și SC A.M.S. SA, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 1.170.841,53 RON, precum și la plata majorărilor de întârziere, începând cu data de 23 iulie 2007 și până la data plății efective. În motivarea acțiunii s-a arătat că, prin Sentința penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a Tribunalului București, reclamanta, în calitate de parte de responsabilă civilmente, a fost obligată în solidar cu G.D.M., M.L.M. și P.M., să plătească părții civile SC I.T.

SRL, suma de 3.668.601.206 RON, cu titlu de despăgubiri, sumă actualizată în raport de indicele de inflație, începând cu data de 28 decembrie 1999. Răspunderea reclamantei a fost angajată prin sentința penală în calitatea sa de comitent pentru prepușii G.D.M., M.L.M. și P.M., astfel că partea civilă a pornit executarea silită împotriva acesteia dinainte, încasându-și în totalitate creanța actualizată, precum și cheltuielile de executare. Ca urmare a subrogării în drepturile creditoarei, reclamanta urmează să-și recupereze suma plătită de la pârâți în solidar, precum și penalități de întârziere calculate potrivit dispozițiilor C. proc. fisc. Prin Sentința civilă nr. 257 din 24 noiembrie 2008 a fost admisă în parte acțiunea, în sensul că pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 3.668.601.206 RON, actualizată în raport de indicele de inflație, începând cu data de 28 decembrie 1999 și la plata sumei de 27.999 RON, cheltuieli de executare.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a plătit părții civile SC I.T. SRL suma de 1.170.841,64 RON cu titlu de pretenții, reprezentând creanța stabilită prin Sentința penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004, în calitate de codebitor solidar. Plata sumei totale, anterior menționate, a fost de natură să cauzeze în patrimoniul reclamantei un prejudiciu potrivit art. 998 C. civ., care o îndreptățește la acțiunea în regres împotriva pârâților, a căror solidaritate se va păstra în vederea plății integrale a sumei. Cu privire la actualizarea creanței, tribunalul a reținut că în faza executării silite, suma a fost actualizată la cererea creditoarei începând din luna decembrie 1999 și până în mai 2007, astfel că această sumă trebuia să fie plătită de către persoanele vinovate de producerea pagubei, părții civile, și nu de către reclamantă.

Împotriva hotărârii au formulat apel Autoritatea Națională a Vămilor, G.N. și M.M.L. 1) În dezvoltarea motivelor de apel, Autoritatea Națională a Vămilor a criticat sentința pentru aprecierea greșită a întinderii despăgubirilor solicitate, în sensul că aceasta a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata majorărilor de întârziere, calculate de la data de 23 iulie 2007 și până la plata efectivă, potrivit normelor C. proc. fisc. Privitor la plata acestor despăgubiri, în mod greșit instanța de fond a apreciat că suma nu este o creanță bugetară. 2) Pârâtul G.N. a criticat sentința pentru aprecierea greșită asupra dispozițiilor art. 1108 C. civ., atunci când s-a reținut subrogarea reclamantei în drepturile creditoarei SC I.T.

SRL, care prin sentința penală menționată a fost obligată în solidar ca și pârâții. Obligația pârâților față de reclamantă după plata creanței se transforma într-o obligație divizibilă, potrivit art. 1052 C. civ., dispoziție care a fost omisă de către instanța de fond atunci când a păstrat solidaritatea față de toți pârâții. 3) Pârâtul M.M.L. a criticat hotărârea pentru încălcarea competenței materiale, pentru motivul că unul dintre pârâți are calitate de comerciant și pe cale de consecință, litigiul dobândește aceeași natură, atrăgând competența Tribunalului Comercial. Cu privire la întinderea despăgubirilor, s-a arătat că nu a fost stabilită corect suma totală, actualizarea acesteia fiind făcută pentru perioada 28 decembrie 1999 și pe viitor, iar la întinderea pagubei nu s-a ținut cont și de culpa reclamantei, care în procesul penal a avut calitate de parte responsabilă civilmente.

Prin Decizia civilă nr. 66/A din 10 mai 2010 Curtea de Apel Pitești a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor. Au fost admise apelurile declarate de pârâții M.M.L. și G.N. și în consecință, schimbată sentința, în sensul obligării pârâtului G.N. să plătească reclamantei suma de 292.710,25 RON (reactualizată cu indicele de inflație de la 23 iulie 2007 - până la data plății efective) și obligării pârâților M.L.M., P.M. și G.D. să plătească aceleiași reclamante, suma de 878.130,75 RON, în solidar, reactualizată cu indicele de inflație pe același interval de timp, menționat anterior. A fost respinsă solicitarea reclamantei privind majorările de întârziere prevăzute de C. proc.

fisc. 1) Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul nefondat al criticilor reclamantei în ce privește natura fiscală a creanței și calculul corespunzător al majorărilor de întârziere. În acest sens, s-a constatat că natura juridică a creanței este determinată de natura raportului juridic din al cărui conținut face parte și ca atare, creanța fiscală reprezintă un drept patrimonial ce intră în conținutul raportului juridic de drept material fiscal, ce ia naștere între creditorul fiscal (stat, unitățile administrativ-teritoriale) pe de o parte și contribuabili pe de altă parte. În speță însă, nu există un asemenea raport juridic, recuperarea creanței realizându-se ca urmare a subrogării reclamantei în drepturile creditorului rezultate dintr-o sentință penală cu valoare de titlu executoriu pe latura civilă a cauzei.

Astfel, raportul juridic în baza căruia instanța penală a obligat Autoritatea Națională a Vămilor să răspundă în solidar cu inculpații, a fost un raport juridic de drept civil, reglementat de dispoz. art. 1000 alin. (3) C. civ., având în vedere că la data săvârșirii faptelor penale cei trei inculpați erau salariații reclamantei, răspunderea sa fiind o răspundere specială a comitentului pentru faptele prepușilor, diferit de raportul inițial de drept fiscal ce s-a născut între Autoritatea Națională Vamală și partea civilă SC I.T. SRL. Regimul juridic al răspunderii civile delictuale în cadrul căreia apelanta își poate recupera suma plătită în calitatea ei de comitent și ca urmare a subrogației legale, întemeiată pe disp.

art. 1108 C. civ., presupune aplicarea regulilor prevăzute de art. 998, 999 precum și art. 1088 din același cod, diferite în ceea ce privește întinderea despăgubirilor față de dispozițiile cuprinse în Capitolul III C. proc. fisc. În raport de acest argument, în mod corect, nu a fost calculată creanța aplicându-se penalitățile de întârziere reglementate de dispozițiile C. proc. fisc. și regulile de drept comun. 2) În ce privește apelul declarat de către pârâtul G.N., pe aspectul solidarității obligației în ce-l privește, acesta a fost apreciat ca fondat față de dispoz. art. 1053 C. civ. Întrucât la data săvârșirii faptei penale, apelantul-pârât G.N. nu se afla într-un raport de prepușenie cu Autoritatea Națională a Vămilor și având în vedere textul de lege menționat anterior, s-a concluzionat că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală pe aspectul menționat, sens în care s-a procedat la schimbarea sentinței de primă instanță.

Numai cu privire la ceilalți pârâți a fost menținută starea de solidaritate, față de calitatea acestora de prepuși și de faptul că poziția comitentului nu este aceea a unui codebitor solidar pur și simplu (solidaritatea acestuia apare numai în raporturile cu victima, având în vedere calitatea lui de garant față de faptele prepusului). Cealaltă critică din apelul aceluiași pârât - referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întrucât reclamanta a cerut plata sumei fără a ține seama de culpa ei în producerea prejudiciului - a fost găsită nefondată, în condițiile în care reclamanta a fost obligată în acțiunea penală în calitate de parte responsabilă civilmente, dedusă din poziția de comitent față de cei trei inculpați și nu pentru fapta proprie, neputându-se așadar, reține în sarcina acesteia vreo culpă în producerea prejudiciului.

Subrogându-se în drepturile creditorului prin plata creanței, potrivit art. 1108 C. civ., reclamanta a justificat interesul promovării acțiunii. 3) Apelul pârâtului M.M.L., referitor la întinderea despăgubirilor și la modalitatea de actualizare a creanței, a fost de asemenea, apreciat ca fondat. Aceasta, întrucât dreptul Autorității Naționale a Vămilor de a se întoarce în regres față de pârâți, ca urmare a subrogației legale, s-a născut la 23 iulie 2007, când a fost efectuată plata creanței către SC I.T. SRL, iar nu la data de 28 decembrie 1999, cum greșit a apreciat instanța de fond. Reactualizarea sumei de la data de 12 decembrie 1999 a fost făcută în considerarea prejudiciului încercat de partea civilă, astfel că, la punerea în executare a sentinței penale, suma a fost actualizată la valoarea de 1.170.841,64 RON.

Or, suma totală actualizată a fost plătită de către Autoritatea Națională a Vămilor la 23 iulie 2007, moment la care în patrimoniul reclamantei s-a născut dreptul la acțiunea în regres față de pârâți, astfel încât numai de la această dată putea cere reactualizarea creanței. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor și de pârâtul M.M.L. 1) Reclamanta a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Astfel, având în vedere că autoritatea vamală a plătit societății creditoare suma actualizată, rezultată din sentința penală, la data de 23 iulie 2007, în mod greșit nu s-a dispus obligarea, în solidar a pârâților, la plata majorărilor de întârziere calculate cu începere de la această dată, în conformitate cu dispozițiile C. proc.

fisc. Instanța de apel a apreciat eronat că natura juridică a creanței nu este una fiscală. În realitate, creanța fiscală și-a păstrat aceeași natură și după plata despăgubirilor către partea civilă SC I.T. SRL. Nu se poate susține că raportul juridic de drept fiscal care a luat naștere între Autoritatea Națională a Vămilor și SC I.T. SRL a încetat la data de 28 decembrie 1999, prin plata datoriei vamale, iar după efectuarea acestei plăți, între părți a luat naștere un alt raport juridic, de drept civil. În calitate de comitent, cât și de codebitor solidar, Autoritatea Națională a Vămilor are drept de regres atât împotriva prepușilor săi, cât și împotriva codebitorului G.N., autori ai faptei ilicite și prejudiciabile, iar temeiul legal al dreptului de regres se găsește în dispoz.

art. 1108 alin. (1) C. civ. Astfel, după ce a plătit creditoarei despăgubirea, recurenta-reclamantă se subrogă de drept, ex lege, în drepturile acesteia împotriva prepușilor, având la dispoziție acțiunea directă pe care aceasta o avea împotriva debitorilor, adică acțiunea în repararea prejudiciului întemeiată pe dispoz. art. 998 - 999 C. civ. În speță, sunt întrunite toate condițiile (referitoare la prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăție) pentru angajarea, în solidar, a răspunderii civile delictuale a pârâților. 2) Recurentul M.M.L. a susținut caracterul nelegal al soluției sub aspectul păstrării solidarității acestui pârât alături de ceilalți doi pârâți.

În acest sens, s-a arătat că Autoritatea Națională a Vămilor având calitatea de parte responsabilă civilmente, are o răspundere proprie ce se reflectă în fapta prepușilor, foștii săi salariați, iar în urma achitării creanței de către un debitor, solidaritatea dintre ei dispare, deoarece acesta poate recupera de la fiecare dintre ei numai partea datorată, în acord cu dispoz. art. 1052 C. civ. Criticile recurentului-pârât, neîncadrate în drept, urmează a fi examinate, în condițiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., din perspectiva motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor dispoziții de drept material în soluționarea cauzei. Analizând cele două recursuri deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul considerentelor ce vor urma.

1) Recursul reclamantei Autoritatea Națională a Vămilor: - Susținerea reclamantei referitoare la natura fiscală a creanței a cărei valorificare a urmărit-o și pe cale de consecință, necesitatea calculării majorărilor de întârziere cu referire la dispozițiile C. proc. fisc., contrazice însăși cauza juridică a demersului judiciar al acesteia. Astfel, pretinzând obligarea pârâților la plata unei sume de bani, reclamanta a avut ca fundament ce i-a legitimat demersul, calitatea sa de parte responsabilă civilmente într-o cauză penală anterioară și pe temeiul căreia a fost apoi acționată de partea civilă din hotărârea penală. Întrucât creditorul (partea civilă SC I.T. SRL din procesul penal) și-a valorificat creanța acționând partea responsabilă civilmente, Autoritatea Națională a Vămilor, aceasta a uzat ulterior de acțiunea în regres ce face obiectul prezentului dosar.

Temeiul juridic al acestui regres este reprezentat de dispoz. art. 1000 alin. (3) coroborate cu art. 998 - 999 C. civ., texte la care recurenta-reclamantă însăși face referire. Așa cum în mod corect au apreciat instanțele de fond, raportul juridic ce a luat naștere între părți prin promovarea acțiunii în regres, nu este, cum pretinde recurenta, de natură fiscală, în considerarea faptului că latura civilă a procesului penal a vizat neachitarea unor pretinse datorii vamale, puse nelegal în sarcina societății I.T. SRL. Noțiunea de creanțe fiscale presupune, în condițiile art. 21 C. proc. fisc., drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, stabilite între stat și unitățile sale administrativ-teritoriale și contribuabilii sau alte persoane juridice care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestor raporturi.

De asemenea, drepturile și obligațiile ce revin părților raporturilor de drept material fiscal se realizează în cadrul raporturilor de drept procedural fiscal care se stabilesc, în condițiile legii, între organele fiscale și contribuabili. Nu este asimilabilă însă, unei creanțe fiscale, situația în care au fost încasate sume necuvenit (în speță, taxe vamale nedatorate și pentru care a existat constituirea de parte civilă în procesul penal). Pentru asemenea sume care nu corespund unei obligații fiscale (cum s-a stabilit, cu autoritatea de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă), dreptul la restituire se naște și se valorifică în condițiile dreptului comun, fiind vorba, de fapt, de plata nedatorată și de principiul îmbogățirii fără justă cauză, care este eminamente civil, născut dintr-un fapt juridic ilicit, iar nu de un raport juridic fiscal care, prin ipoteză, este inexistent.

Așadar, nu se poate susține, cum face recurenta, că prin hotărârea pronunțată, ar fi fost transformat un raport juridic de drept fiscal, existent până la momentul la care Autoritatea Națională a Vămilor a efectuat plata către SC. I.T. SRL, într-un raport juridic de drept comun. În speță, este vorba de răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului (răspunderea pentru fapta altuia), sancționată prin intermediul unei acțiuni de drept comun, cu toate consecințele referitoare la condițiile de fond ale promovării ei și la condițiile răspunderii. Preluând, în calitatea sa de garant al prepusului, prin subrogare, drepturile și acțiunile societății creditoare, comitentul Autoritatea Națională a Vămilor are la dispoziție aceeași acțiune pe care ar fi avut-o societatea pentru recuperarea creanței sale.

Or, cum în cauză, victima prejudiciului ar fi putut acționa pe temeiul art. 998 - 999 C. civ., iar nu în condițiile C. proc. fisc., aceleași dispoziții legale pot justifica și demersul reclamantei (pe care, de altfel, aceasta și-a și fundamentat pretențiile). Faptul că actualizarea prejudiciului de la momentul producerii faptei ilicite și până la data achitării creanței de către Autoritatea Națională a Vămilor nu s-a făcut în considerarea caracterului fiscal al creanței, ci prin aplicarea coeficientului de inflație comunicat de I.N.S., reprezintă un argument în plus că, pentru o perioadă ulterioară (de la data plății creanței de către Autoritatea Națională a Vămilor și până când suma va fi recuperată de la prepuși), actualizarea nu poate fi realizată în considerarea unei pretinse naturi fiscale a datoriei.

Abia în această modalitate s-ar interveni natura juridică a creanței, dintr-una de drept comun într-o creanță cu caracter fiscal. De altfel, recurenta însăși este contradictorie în susținerea acestei critici, întrucât face trimitere la dispozițiile de drept comun (art. 998, 999 C. civ.), atunci când arată că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii prepușilor, ceea ce înseamnă că este vorba de o răspundere de drept comun și nu de una situată într-o materie specială, de drept fiscal. - Este de asemenea, nefondată, critica vizând înlăturarea caracterului solidar al obligării tuturor pârâților, cu referire la situația intimatului-pârât G.N. Astfel, cu privire la acest pârât, în hotărârea penală definitivă s-a reținut calitatea sa de prepus și răspunderea solidară alături de SC A.M.S.

SA Pitești, iar nu alături de Autoritatea Națională a Vămilor. Or, sub acest aspect care a tranșat latura civilă a cauzei și care se repercutează asupra modalității de desocotire ulterioară pe calea acțiunii în regres, hotărârea penală se bucură de autoritate de lucru judecat. Față de dispozitivul și considerentele Sentinței penale nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția I penală, numitul G.N. este un codebitor solidar alături de Autoritatea Națională a Vămilor și, dat fiind faptul că aceasta din urmă a plătit în întregime datoria, devin incidente dispoz. art. 1053 alin. (1) C. civ. („codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalți decât numai de la fiecare partea lui”), a căror aplicare a făcut-o în mod corect instanța de apel.

2) Recursul pârâtului M.M.L.: Susținând caracterul nelegal al deciziei din apel, pârâtul pretinde că în mod greșit a fost menținută solidaritatea între prepușii reclamantei, având în vedere că în urma achitării datoriei de către un debitor, solidaritatea dispare. Critica este nefondată și ignoră natura juridică a raportului ce se stabilește între comitent și prepus, influențând și relația juridică ulterioară efectuării plății de către comitent. Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, poziția comitentului nu este aceea a unui codebitor solidar pur și simplu întrucât comitentul este mai degrabă un garant al prepusului față de victimă (asemenea situației fidejusorului), așa încât solidaritatea comitentului cu prepușii săi funcționează numai în raporturile cu victima.

De aceea, în ipoteza în care comitentul plătește întreaga datorie, nu mai are loc o divizare a acțiunii în regres a acestuia (în termenii art. 1052, 1053 C. civ. aplicabili recursului codebitorului solidar), ci devine incident art. 1055 C. civ., ca în situația garanților-fidejusori (respectiv, „dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în față cu ceilalți codebitori răspunde pentru toată datoria, căci în raport cu el, ei nu sunt priviți decât ca fidejusori”). În aceste condiții, criticile recurentului-pârât sunt lipsite de orice fundament legal, venind să ignore reglementarea derogatorie aplicabilă în situația în care comitentul recurge la acțiunea în regres împotriva prepușilor săi.

Susținerea făcută de către recurentul-pârât, cu ocazia dezbaterilor pe fond, în sensul că la data săvârșirii faptei ilicite și producerii prejudiciului nu era angajat al reclamantei, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent. Pe de o parte, pentru că se tinde la a se demonstra contrar celor stabilite deja cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală definitivă care a statuat asupra calității sale de prepus. Pe de altă parte, este vorba despre o apărare și susținere făcute în afara termenului înăuntrul căruia puteau fi formulate criticile din recurs și care nici nu îmbracă forma unui motiv de ordine publică, pentru a putea fi luat în examinare în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse, toate criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul celor două recursuri au fost găsite nefondate, astfel încât acestea vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor și de pârâtul M.M.L. împotriva Deciziei nr. 66A din 10 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2011.