ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6686/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6686/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Argeș la 21 decembrie 2007, reclamanta Autoritatea Națională a

Vămilor a chemat în judecată pe G.D.M., M.M.L., G.N., P.M. și SC A.M.S. SA,

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții, în

solidar, la plata sumei de 1.170.841,53 RON, precum și la plata majorărilor de

întârziere, începând cu data de 23 iulie 2007 și până la data plății efective.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că, prin Sentința penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a

Tribunalului București, reclamanta, în calitate de parte de responsabilă

civilmente, a fost obligată în solidar cu G.D.M., M.L.M. și P.M., să plătească

părții civile SC I.T. SRL, suma de 3.668.601.206 RON, cu titlu de despăgubiri,

sumă actualizată în raport de indicele de inflație, începând cu data de 28

decembrie 1999.

Răspunderea

reclamantei a fost angajată prin sentința penală în calitatea sa de comitent

pentru prepușii G.D.M., M.L.M. și P.M., astfel că partea civilă a pornit

executarea silită împotriva acesteia dinainte, încasându-și în totalitate

creanța actualizată, precum și cheltuielile de executare.

Ca urmare a

subrogării în drepturile creditoarei, reclamanta urmează să-și recupereze suma

plătită de la pârâți în solidar, precum și penalități de întârziere calculate

potrivit dispozițiilor C. proc. fisc.

Prin Sentința civilă

nr. 257 din 24 noiembrie 2008 a fost admisă în parte acțiunea, în sensul că

pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 3.668.601.206 RON,

actualizată în raport de indicele de inflație, începând cu data de 28 decembrie

1999 și la plata sumei de 27.999 RON, cheltuieli de executare.

Pentru a pronunța o

astfel de soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a plătit părții

civile SC I.T. SRL suma de 1.170.841,64 RON cu titlu de pretenții, reprezentând

creanța stabilită prin Sentința penală nr. 1662 din 29 decembrie 2004, în

calitate de codebitor solidar.

Plata sumei totale,

anterior menționate, a fost de natură să cauzeze în patrimoniul reclamantei un

prejudiciu potrivit art. 998 C. civ., care o îndreptățește la acțiunea în regres

împotriva pârâților, a căror solidaritate se va păstra în vederea plății

integrale a sumei.

Cu privire la

actualizarea creanței, tribunalul a reținut că în faza executării silite, suma

a fost actualizată la cererea creditoarei începând din luna decembrie 1999 și

până în mai 2007, astfel că această sumă trebuia să fie plătită de către

persoanele vinovate de producerea pagubei, părții civile, și nu de către

reclamantă.

Împotriva hotărârii

au formulat apel Autoritatea Națională a Vămilor, G.N. și M.M.L.

1) În dezvoltarea

motivelor de apel, Autoritatea Națională a Vămilor a criticat sentința pentru

aprecierea greșită a întinderii despăgubirilor solicitate, în sensul că aceasta

a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata majorărilor de întârziere,

calculate de la data de 23 iulie 2007 și până la plata efectivă, potrivit

normelor C. proc. fisc.

Privitor la plata

acestor despăgubiri, în mod greșit instanța de fond a apreciat că suma nu este

o creanță bugetară.

2) Pârâtul G.N. a

criticat sentința pentru aprecierea greșită asupra dispozițiilor art. 1108 C.

civ., atunci când s-a reținut subrogarea reclamantei în drepturile creditoarei

SC I.T. SRL, care prin sentința penală menționată a fost obligată în solidar ca

și pârâții.

Obligația pârâților

față de reclamantă după plata creanței se transforma într-o obligație

divizibilă, potrivit art. 1052 C. civ., dispoziție care a fost omisă de către

instanța de fond atunci când a păstrat solidaritatea față de toți pârâții.

3) Pârâtul M.M.L. a

criticat hotărârea pentru încălcarea competenței materiale, pentru motivul că

unul dintre pârâți are calitate de comerciant și pe cale de consecință,

litigiul dobândește aceeași natură, atrăgând competența Tribunalului Comercial.

Cu privire la

întinderea despăgubirilor, s-a arătat că nu a fost stabilită corect suma

totală, actualizarea acesteia fiind făcută pentru perioada 28 decembrie 1999 și

pe viitor, iar la întinderea pagubei nu s-a ținut cont și de culpa reclamantei,

care în procesul penal a avut calitate de parte responsabilă civilmente.

Prin Decizia civilă

nr. 66/A din 10 mai 2010 Curtea de Apel Pitești a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor.

Au fost admise

apelurile declarate de pârâții M.M.L. și G.N. și în consecință, schimbată

sentința, în sensul obligării pârâtului G.N. să plătească reclamantei suma de

292.710,25 RON (reactualizată cu indicele de inflație de la 23 iulie 2007 -

până la data plății efective) și obligării pârâților M.L.M., P.M. și G.D. să

plătească aceleiași reclamante, suma de 878.130,75 RON, în solidar,

reactualizată cu indicele de inflație pe același interval de timp, menționat

anterior. A fost respinsă solicitarea reclamantei privind majorările de

întârziere prevăzute de C. proc. fisc.

1) Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut caracterul nefondat al criticilor reclamantei în ce

privește natura fiscală a creanței și calculul corespunzător al majorărilor de

întârziere.

În acest sens, s-a

constatat că natura juridică a creanței este determinată de natura raportului

juridic din al cărui conținut face parte și ca atare, creanța fiscală

reprezintă un drept patrimonial ce intră în conținutul raportului juridic de

drept material fiscal, ce ia naștere între creditorul fiscal (stat, unitățile

administrativ-teritoriale) pe de o parte și contribuabili pe de altă parte.

În speță însă, nu

există un asemenea raport juridic, recuperarea creanței realizându-se ca urmare

a subrogării reclamantei în drepturile creditorului rezultate dintr-o sentință

penală cu valoare de titlu executoriu pe latura civilă a cauzei.

Astfel, raportul

juridic în baza căruia instanța penală a obligat Autoritatea Națională a

Vămilor să răspundă în solidar cu inculpații, a fost un raport juridic de drept

civil, reglementat de dispoz. art. 1000 alin. (3) C. civ., având în vedere că

la data săvârșirii faptelor penale cei trei inculpați erau salariații

reclamantei, răspunderea sa fiind o răspundere specială a comitentului pentru

faptele prepușilor, diferit de raportul inițial de drept fiscal ce s-a născut

între Autoritatea Națională Vamală și partea civilă SC I.T. SRL.

Regimul juridic al

răspunderii civile delictuale în cadrul căreia apelanta își poate recupera suma

plătită în calitatea ei de comitent și ca urmare a subrogației legale,

întemeiată pe disp. art. 1108 C. civ., presupune aplicarea regulilor prevăzute

de art. 998, 999 precum și art. 1088 din același cod, diferite în ceea ce

privește întinderea despăgubirilor față de dispozițiile cuprinse în Capitolul

III C. proc. fisc.

În raport de acest

argument, în mod corect, nu a fost calculată creanța aplicându-se penalitățile

de întârziere reglementate de dispozițiile C. proc. fisc. și regulile de drept

comun.

2) În ce privește

apelul declarat de către pârâtul G.N., pe aspectul solidarității obligației în

ce-l privește, acesta a fost apreciat ca fondat față de dispoz. art. 1053 C.

civ.

Întrucât la data

săvârșirii faptei penale, apelantul-pârât G.N. nu se afla într-un raport de

prepușenie cu Autoritatea Națională a Vămilor și având în vedere textul de lege

menționat anterior, s-a concluzionat că instanța de fond a pronunțat o soluție

nelegală pe aspectul menționat, sens în care s-a procedat la schimbarea

sentinței de primă instanță.

Numai cu privire la

ceilalți pârâți a fost menținută starea de solidaritate, față de calitatea

acestora de prepuși și de faptul că poziția comitentului nu este aceea a unui

codebitor solidar pur și simplu (solidaritatea acestuia apare numai în

raporturile cu victima, având în vedere calitatea lui de garant față de faptele

prepusului).

Cealaltă critică din

apelul aceluiași pârât - referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în

judecată întrucât reclamanta a cerut plata sumei fără a ține seama de culpa ei

în producerea prejudiciului - a fost găsită nefondată, în condițiile în care

reclamanta a fost obligată în acțiunea penală în calitate de parte responsabilă

civilmente, dedusă din poziția de comitent față de cei trei inculpați și nu

pentru fapta proprie, neputându-se așadar, reține în sarcina acesteia vreo

culpă în producerea prejudiciului.

Subrogându-se în

drepturile creditorului prin plata creanței, potrivit art. 1108 C. civ.,

reclamanta a justificat interesul promovării acțiunii.

3) Apelul pârâtului

M.M.L., referitor la întinderea despăgubirilor și la modalitatea de actualizare

a creanței, a fost de asemenea, apreciat ca fondat.

Aceasta, întrucât

dreptul Autorității Naționale a Vămilor de a se întoarce în regres față de

pârâți, ca urmare a subrogației legale, s-a născut la 23 iulie 2007, când a

fost efectuată plata creanței către SC I.T. SRL, iar nu la data de 28 decembrie

1999, cum greșit a apreciat instanța de fond.

Reactualizarea sumei

de la data de 12 decembrie 1999 a fost făcută în considerarea prejudiciului

încercat de partea civilă, astfel că, la punerea în executare a sentinței

penale, suma a fost actualizată la valoarea de 1.170.841,64 RON.

Or, suma totală

actualizată a fost plătită de către Autoritatea Națională a Vămilor la 23 iulie

2007, moment la care în patrimoniul reclamantei s-a născut dreptul la acțiunea

în regres față de pârâți, astfel încât numai de la această dată putea cere

reactualizarea creanței.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor și de

pârâtul M.M.L.

1) Reclamanta a

formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența motivului de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Astfel, având în

vedere că autoritatea vamală a plătit societății creditoare suma actualizată,

rezultată din sentința penală, la data de 23 iulie 2007, în mod greșit nu s-a

dispus obligarea, în solidar a pârâților, la plata majorărilor de întârziere

calculate cu începere de la această dată, în conformitate cu dispozițiile C.

proc. fisc.

Instanța de apel a

apreciat eronat că natura juridică a creanței nu este una fiscală.

În realitate, creanța

fiscală și-a păstrat aceeași natură și după plata despăgubirilor către partea

civilă SC I.T. SRL.

Nu se poate susține

că raportul juridic de drept fiscal care a luat naștere între Autoritatea

Națională a Vămilor și SC I.T. SRL a încetat la data de 28 decembrie 1999, prin

plata datoriei vamale, iar după efectuarea acestei plăți, între părți a luat

naștere un alt raport juridic, de drept civil.

În calitate de

comitent, cât și de codebitor solidar, Autoritatea Națională a Vămilor are

drept de regres atât împotriva prepușilor săi, cât și împotriva codebitorului

G.N., autori ai faptei ilicite și prejudiciabile, iar temeiul legal al

dreptului de regres se găsește în dispoz. art. 1108 alin. (1) C. civ.

Astfel, după ce a

plătit creditoarei despăgubirea, recurenta-reclamantă se subrogă de drept, ex

lege, în drepturile acesteia împotriva prepușilor, având la dispoziție acțiunea

directă pe care aceasta o avea împotriva debitorilor, adică acțiunea în

repararea prejudiciului întemeiată pe dispoz. art. 998 - 999 C. civ.

În speță, sunt

întrunite toate condițiile (referitoare la prejudiciu, faptă ilicită, raport de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăție) pentru angajarea, în

solidar, a răspunderii civile delictuale a pârâților.

2) Recurentul M.M.L.

a susținut caracterul nelegal al soluției sub aspectul păstrării solidarității

acestui pârât alături de ceilalți doi pârâți.

În acest sens, s-a

arătat că Autoritatea Națională a Vămilor având calitatea de parte responsabilă

civilmente, are o răspundere proprie ce se reflectă în fapta prepușilor, foștii

săi salariați, iar în urma achitării creanței de către un debitor,

solidaritatea dintre ei dispare, deoarece acesta poate recupera de la fiecare

dintre ei numai partea datorată, în acord cu dispoz. art. 1052 C. civ.

Criticile

recurentului-pârât, neîncadrate în drept, urmează a fi examinate, în condițiile

art. 306 alin. (3) C.pr.civ., din perspectiva motivului prev. de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor dispoziții de

drept material în soluționarea cauzei.

Analizând cele două

recursuri deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul

nefondat al acestora, în sensul considerentelor ce vor urma.

1) Recursul

reclamantei Autoritatea Națională a Vămilor:

- Susținerea

reclamantei referitoare la natura fiscală a creanței a cărei valorificare a

urmărit-o și pe cale de consecință, necesitatea calculării majorărilor de

întârziere cu referire la dispozițiile C. proc. fisc., contrazice însăși cauza

juridică a demersului judiciar al acesteia.

Astfel, pretinzând

obligarea pârâților la plata unei sume de bani, reclamanta a avut ca fundament

ce i-a legitimat demersul, calitatea sa de parte responsabilă civilmente într-o

cauză penală anterioară și pe temeiul căreia a fost apoi acționată de partea

civilă din hotărârea penală.

Întrucât creditorul

(partea civilă SC I.T. SRL din procesul penal) și-a valorificat creanța

acționând partea responsabilă civilmente, Autoritatea Națională a Vămilor,

aceasta a uzat ulterior de acțiunea în regres ce face obiectul prezentului

dosar.

Temeiul juridic al

acestui regres este reprezentat de dispoz. art. 1000 alin. (3) coroborate cu

art. 998 - 999 C. civ., texte la care recurenta-reclamantă însăși face

referire.

Așa cum în mod corect

au apreciat instanțele de fond, raportul juridic ce a luat naștere între părți

prin promovarea acțiunii în regres, nu este, cum pretinde recurenta, de natură

fiscală, în considerarea faptului că latura civilă a procesului penal a vizat

neachitarea unor pretinse datorii vamale, puse nelegal în sarcina societății

I.T. SRL.

Noțiunea de creanțe

fiscale presupune, în condițiile art. 21 C. proc. fisc., drepturi patrimoniale

care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal,

stabilite între stat și unitățile sale administrativ-teritoriale și

contribuabilii sau alte persoane juridice care dobândesc drepturi și obligații

în cadrul acestor raporturi.

De asemenea,

drepturile și obligațiile ce revin părților raporturilor de drept material

fiscal se realizează în cadrul raporturilor de drept procedural fiscal care se

stabilesc, în condițiile legii, între organele fiscale și contribuabili.

Nu este asimilabilă

însă, unei creanțe fiscale, situația în care au fost încasate sume necuvenit

(în speță, taxe vamale nedatorate și pentru care a existat constituirea de

parte civilă în procesul penal).

Pentru asemenea sume

care nu corespund unei obligații fiscale (cum s-a stabilit, cu autoritatea de

lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă), dreptul la restituire se

naște și se valorifică în condițiile dreptului comun, fiind vorba, de fapt, de

plata nedatorată și de principiul îmbogățirii fără justă cauză, care este

eminamente civil, născut dintr-un fapt juridic ilicit, iar nu de un raport

juridic fiscal care, prin ipoteză, este inexistent.

Așadar, nu se poate

susține, cum face recurenta, că prin hotărârea pronunțată, ar fi fost

transformat un raport juridic de drept fiscal, existent până la momentul la

care Autoritatea Națională a Vămilor a efectuat plata către SC. I.T. SRL,

într-un raport juridic de drept comun.

În speță, este vorba

de răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului (răspunderea

pentru fapta altuia), sancționată prin intermediul unei acțiuni de drept comun,

cu toate consecințele referitoare la condițiile de fond ale promovării ei și la

condițiile răspunderii.

Preluând, în

calitatea sa de garant al prepusului, prin subrogare, drepturile și acțiunile

societății creditoare, comitentul Autoritatea Națională a Vămilor are la

dispoziție aceeași acțiune pe care ar fi avut-o societatea pentru recuperarea

creanței sale.

Or, cum în cauză,

victima prejudiciului ar fi putut acționa pe temeiul art. 998 - 999 C. civ.,

iar nu în condițiile C. proc. fisc., aceleași dispoziții legale pot justifica

și demersul reclamantei (pe care, de altfel, aceasta și-a și fundamentat

pretențiile).

Faptul că

actualizarea prejudiciului de la momentul producerii faptei ilicite și până la

data achitării creanței de către Autoritatea Națională a Vămilor nu s-a făcut

în considerarea caracterului fiscal al creanței, ci prin aplicarea

coeficientului de inflație comunicat de I.N.S., reprezintă un argument în plus

că, pentru o perioadă ulterioară (de la data plății creanței de către

Autoritatea Națională a Vămilor și până când suma va fi recuperată de la

prepuși), actualizarea nu poate fi realizată în considerarea unei pretinse

naturi fiscale a datoriei.

Abia în această

modalitate s-ar interveni natura juridică a creanței, dintr-una de drept comun

într-o creanță cu caracter fiscal.

De altfel, recurenta

însăși este contradictorie în susținerea acestei critici, întrucât face

trimitere la dispozițiile de drept comun (art. 998, 999 C. civ.), atunci când

arată că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii prepușilor,

ceea ce înseamnă că este vorba de o răspundere de drept comun și nu de una

situată într-o materie specială, de drept fiscal.

- Este de asemenea,

nefondată, critica vizând înlăturarea caracterului solidar al obligării tuturor

pârâților, cu referire la situația intimatului-pârât G.N.

Astfel, cu privire la

acest pârât, în hotărârea penală definitivă s-a reținut calitatea sa de prepus

și răspunderea solidară alături de SC A.M.S. SA Pitești, iar nu alături de

Autoritatea Națională a Vămilor.

Or, sub acest aspect

care a tranșat latura civilă a cauzei și care se repercutează asupra

modalității de desocotire ulterioară pe calea acțiunii în regres, hotărârea

penală se bucură de autoritate de lucru judecat.

Față de dispozitivul

și considerentele Sentinței penale nr. 1662 din 29 decembrie 2004 a

Tribunalului București, secția I penală, numitul G.N. este un codebitor solidar

alături de Autoritatea Națională a Vămilor și, dat fiind faptul că aceasta din

urmă a plătit în întregime datoria, devin incidente dispoz. art. 1053 alin. (1)

C. civ. („codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate

repeti

de la ceilalți decât numai de la fiecare partea

lui”), a căror aplicare a făcut-o în mod corect instanța de apel.

2) Recursul pârâtului

M.M.L.:

Susținând caracterul

nelegal al deciziei din apel, pârâtul pretinde că în mod greșit a fost

menținută solidaritatea între prepușii reclamantei, având în vedere că în urma

achitării datoriei de către un debitor, solidaritatea dispare.

Critica este

nefondată și ignoră natura juridică a raportului ce se stabilește între

comitent și prepus, influențând și relația juridică ulterioară efectuării

plății de către comitent.

Așa cum în mod corect

a reținut și instanța de apel, poziția comitentului nu este aceea a unui

codebitor solidar pur și simplu întrucât comitentul este mai degrabă un garant

al prepusului față de victimă (asemenea situației fidejusorului), așa încât

solidaritatea comitentului cu prepușii săi funcționează numai în raporturile cu

victima.

De aceea, în ipoteza

în care comitentul plătește întreaga datorie, nu mai are loc o divizare a

acțiunii în regres a acestuia (în termenii art. 1052, 1053 C. civ. aplicabili

recursului codebitorului solidar), ci devine incident art. 1055 C. civ., ca în

situația garanților-fidejusori (respectiv, „dacă datoria solidară era făcută

numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în față cu ceilalți

codebitori răspunde pentru toată datoria, căci în raport cu el, ei nu sunt priviți

decât ca fidejusori”).

În aceste condiții,

criticile recurentului-pârât sunt lipsite de orice fundament legal, venind să

ignore reglementarea derogatorie aplicabilă în situația în care comitentul

recurge la acțiunea în regres împotriva prepușilor săi.

Susținerea făcută de

către recurentul-pârât, cu ocazia dezbaterilor pe fond, în sensul că la data

săvârșirii faptei ilicite și producerii prejudiciului nu era angajat al

reclamantei, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, pentru

că se tinde la a se demonstra contrar celor stabilite deja cu autoritate de

lucru judecat prin hotărârea penală definitivă care a statuat asupra calității

sale de prepus.

Pe de altă parte,

este vorba despre o apărare și susținere făcute în afara termenului înăuntrul

căruia puteau fi formulate criticile din recurs și care nici nu îmbracă forma

unui motiv de ordine publică, pentru a putea fi luat în examinare în condițiile

art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, toate criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul celor

două recursuri au fost găsite nefondate, astfel încât acestea vor fi respinse

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor

și de pârâtul M.M.L. împotriva Deciziei nr. 66A din 10 mai 2010 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2011.