ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 639/2011

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția

nr. 64/P/2010 din data de 1 iunie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. față de magistratul - judecător M.C.A.

și expertul topograf P.D.

Pentru a dispune astfel, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești a reținut, în esență, că persoana vătămată este

nemulțumită

că magistratul nu a luat cuvenitele măsuri pentru

sancționarea persoanelor care nu s-au prezentat în instanță - E.N. și

E.V., precum și pentru efectuarea cu întârziere a

expertizei dispusă în cauză, iar expertul a efectuat măsurătorile în teren

greșit, astfel încât partea adversă a fost favorizată.

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că

în cauză sunt

aplicabile disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece

faptele reclamate nu există.

Astfel, potrivit

disp. art. 108/1 C. proc. civ. magistratul investit cu soluționarea unei cauze

va putea sancționa fapte în legătură cu procesul ceea ce denotă că legiuitorul

nu a instituit o obligație în acest sens, aplicarea sancțiunilor fiind

facultativă.

Referitor la

faptele pretins comise de expertul topograf în lipsa unor probe concludente și

pertinente de vinovăție, în sens penal, nu s-a putut face aprecieri referitoare

la concluziile raportului de expertiză topografică.

De altfel,

apelul declarat de I.N. în dosarul

nr. 10895/281/2007,

în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 5582

din 11 mai 2009, a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 207 din 24 martie 2010 pronunțată de

Tribunalul Prahova.

Împotriva acestei ordonanțe petentul a formulat

plângere în

condițiile art. 278 C. proc. pen. la procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, iar prin rezoluția nr. 839/II/2/2010

din data de 14 iulie 2010, s-a respins plângerea formulată de petent.

S-a reținut de către procurorul general că nu sunt

indicii privind

comiterea unor fapte penale de către M.C.A. și de către P.D

care să justifice începerea procesului penal.

Simpla

nemulțumire a petiționarului potrivit căreia „decizia instanței este

greșită" nu poate conduce la concluzia că subzistă infracțiunea de abuz în

serviciu.

Judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii, iar hotărârile judecătorești pot fi

desființate numai în căile de atac reglementate de lege.

Nu au fost

evidențiate acțiuni sau inacțiuni care să intre în latura obiectivă a unei

infracțiuni de serviciu.

In ceea ce-l

privește pe expertul P.D nu au

existat de

asemenea indicii privind efectuarea necorespunzătoare a

măsurătorilor ce

au stat la baza întocmirii raportului de expertiză.

De altfel după

cum reiese din sentința civilă nr. 5582 din 04 mai 2009 a Judecătoriei

Ploiești, I.N. a formulat prin avocat obiecțiuni la raportul de expertiză ce au

fost respinse de instanță.

Împotriva celor

două acte de neurmărire penală, petentul I.N.

,

s-a adresat cu plângere în condițiile prevăzute de art. 278/1

C. proc.

pen. instanței de judecată, respectiv Curții de Apel Ploiești.

În final

instanța, prin sentința penală nr. 153 din 1 noiembrie

2010, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a

respins ca nefondată

plângerea formulată de petentul I.N., împotriva

rezoluțiilor

nr. 64/P/2010, din data de 1

iunie 2010 și nr. 839/11/2/2010, din data de

14 iulie 2010, ale

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimați M.C.A.

și P.D.

Menține

rezoluțiile atacate.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., obligă petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către

stat

Petentul a

înțeles a exercita și calea de atac a recursului.

Recurentul I.N. a

reiterat aceleași aspecte ca și în plângerile adresate organelor de urmărire

penală, susținând că documentația aprobată nu corespunde cu actele și

măsurătorile

efectuate în teren, iar

hotărârea pronunțată de instanța de fond este

greșită. Mai arată că expertul

nu a făcut măsurătoarea corectă deoarece se măsurase terenul ce îl deține el cu

moștenitorii lui I.M., cu suprafața de 2015 mp, iar expertul invocă o toleranță

la măsurătoare.

Solicită

instanței admiterea recursului și să se dispună efectuarea de cercetări cu

privire la faptele reclamate de el.

Consideră că

instanțele de judecată colaborează între ele, nu

vor să recunoască că s-a luat o hotărâre greșită, documentația este

greșită.

Intimatul P.D a

depus la dosar o notă de ședință

și arată

că el a fost numit expert de instanță, a convocat legal părțile

din

proces, a efectuat măsurătorile, iar la raportul de expertiză s-au efectuat

obiecțiuni care au fost respinse. Solicită instanței respingerea recursului

formulat de petent și menținerea sentinței atacate întrucât este legală și

temeinică.

Examinând

recursul formulat, în raport de criticile invocate, de actele și lucrările

dosarului de urmărire penală ce a fost atașat, de dispozițiile legale incidente

în materie, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, se

constată următoarele:

Petentul a

formulat plângere împotriva celor doi intimați, fiind nemulțumit, rezumativ, că

magistratul judecător M.C.A., în dosarul civil nr. 10895/281/2007 al

Judecătoriei Ploiești, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 5582 din

11 mai 2009, nu a luat anumite măsuri pentru sancționarea persoanelor care nu

s-au prezentat în instanță - E.N. și E.V., precum și pentru efectuarea cu

întârziere a expertizei dispusă în cauză, iar expertul a efectuat măsurătorile în

teren greșit, astfel încât partea adversă a fost favorizată.

În această cauză

civilă, este de reținut că petentul I.N. a uzat de calea legală, respectiv a

declarat apel, iar acesta a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 207 din

24 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Prahova.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului de față se constată că, în realitate, petentul

este nemulțumit de soluțiile adoptate în aceste cauze civile.

Actele

premergătoare efectuate în cauză de procuror nu au evidențiat aspecte de

nelegalitate în ceea ce privește modul de

îndeplinire

a atribuțiilor de serviciu de către intimați, care să îmbrace

formă

penală sau să se circumscrie infracțiunii pentru care aceștia au fost

cercetați.

Îndeplinind funcția de judecător în cadrul

Judecătoriei Ploiești,

intimata M.C.A. a soluționat cauza, respectând

întocmai atât normele procedurale ce reglementează activitatea de judecată, cât

și normele privind atribuțiile acesteia de serviciu.

Trebuie

subliniat că soluțiile pronunțate de magistrați, în calitatea pe care o dețin,

în numele și cu respectarea legii, nu pot fi verificate și cenzurate prin

modalitatea formulării unor plângeri penale împotriva acestora, mijloc la care

părțile apelează deseori, fără a invoca argumente care să susțină o acuzație

penală. O astfel de situație se regăsește și în prezenta cauză.

Potrivit art. 17

din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, desființarea

și reformarea hotărârilor

judecătorești

sunt permise doar în cadrul căilor de atac prevăzute de

lege și

exercitate conform dispozițiilor legale.

Altfel spus, nu

este permisă imixtiunea în actul de justiție la intervenția uneia din părțile

pretins defavorizate prin hotărârile pronunțate, aceasta având la îndemână

posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare și/sau extraordinare, cenzura

unei hotărâri judecătorești realizându-se numai de către instanțele de judecată

și nu în cadrul unei anchete penale.

În cauzele

aflate spre soluționare, magistrații se supun numai legii pronunțând soluțiile

în funcție de probele administrate și în raport de propria convingere, iar

nemulțumirea părților față de soluția adoptată și etichetarea acesteia drept

abuzivă ori partinică, fără prezentarea nici unui element solid de natură să

susțină această calificare, nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii

penale a magistraților ce au pronunțat-o.

Din actele

dosarului se observă că hotărârea pronunțată de

intimată, inclusiv sub aspectul probatoriului administrat, în special a

expertizei efectuate de intimatul P.D, a fost verificată și menținută de

instanța de control judiciar, astfel că susținerea petentului în sensul

caracterului abuziv al acestora reprezintă o

simplă

speculație, insuficientă pentru a da naștere unui raport juridic

de

drept penal.

În consecință, Curtea constatând plângerea ca

fiind nefondată,

a fost respinsă conform art. 278/1 pct. 8 lit. a) C.

proc. pen., fiind menținute soluțiile de neurmărire penală dispuse în cauză, a

pronunțat o soluție care este legală și temeinică, cazuri de casare constatabile

din oficiu nu s-au evidențiat, astfel că recursul de fată

are ca și soluție respingerea sa pe considerentele

dispozițiile art. art.

385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat.

Văzând și disp. art. 192 C. proc. pen.

P

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul Mie Niculae împotriva sentinței

penale nr. 153 din 1 noiembrie 2010 a

Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de

100 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 18 februarie 2011.