ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5945/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantele G.M., D.A. și B.C.S.,

prin cererea înregistrată la 16 august 2002 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub

nr.2849, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC S. SA, SC C.C. SRL,

Primăria comunei Florești, Stoenești, Ministerul Agriculturii și Alimentației

și Autoritatea pentru privatizare și administrarea participațiilor statului, să

se declare nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare–cumpărare nr. 379

din 2 decembrie 1999 încheiat între SC S. SA, în calitate de vânzător, și SC C.

C. SRL în calitate de cumpărător, având ca obiect terenul intravilan în

suprafață de 11.171, 74 mp. Situat în comuna Florești, Stoenești, județul

Giurgiu, nulitate care să opereze în limita unei suprafețe de 2,4 ha; să se

declare nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 307/125 din 1

iunie 1999 încheiat între aceleași părți, având ca obiect construcția existentă

pe terenul mai sus menționat, compusă din parter, etaj și pivniță precum și

diferite construcții, să se dispună repunerea părților în situația anterioară

încheierii celor două contracte; să se dispună obligarea pârâtei S. SA să

restituie terenul și construcțiile prin dispoziție motivată și radierea din

Cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC C. SRL asupra

imobilului descris.

Urmare a contractului de vânzare-cumpărare

de drepturi succesorale autentificat sub nr. 3159 de la 27 august 2002 de BNR C.M.P.,

calitatea de reclamantă în cauză o are doar D.D.A.

Instanța, prin sentința civilă nr. 24

de la 20 martie 2003, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată pentru

considerentele ce se vor arăta.

Imobilele au fost preluate cu titlu

în temeiul Decretului nr. 83/1949 astfel încât sunt aplicabile dispozițiile

art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cele două contracte de vânzare-cumpărare

(active și teren) au fost încheiate în cadrul procesului de privatizare, cu

respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 450/1999.

Buna-credință a părților, raportată

la momentul încheierii primului contract de vânzare-cumpărare 1 iunie 1999, a

fost evidentă pentru că imobilul era preluat de stat în temeiul Decretului nr. 83/1949,

a trecut în proprietatea imobilelor în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990,

pe rolul instanțelor nu exista vreun litigiu prin care imobilul să fie

revendicat ori o notificare. Se mai arată că nu se poate imputa cumpărătorului

că nu a cunoscut că reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 18/1991 și

Legii nr. 169/1997, imobilul fost conac și terenul aferent.

Pârâta SC S. SA nu mai este unitate

deținătoare în sensul art. 20 din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul

revendicat nu se afla în patrimoniul său la data apariției legii. Nici pârâta

SC C. SRL nu are calitatea de unitate deținătoare întrucât este o persoană

juridică de drept privat, creat de o persoană fizică. Operând buna-credință, activul,

nu se poate dispune obligarea la restituirea în natură a imobilului a nici

uneia din pârâte. Apreciază instanța că reclamanta este îndreptățită la măsuri

reparatorii, prin echivalent, restituirea în natură a imobilului nefiind

posibilă.

Curtea de apel București, secția a IV a civilă, prin decizia

civilă nr. 1150 din 8 iunie 2004, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei

pentru considerentele ce se vor arăta.

Instanța de fond a apreciat corect

faptul preluării imobilului cu titlu în baza Decretului nr. 83/1949 pentru

completarea dispozițiilor din Legea nr. 187/1945. Se arată că la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se invocă, 1

iunie 1999 și respectiv 2 decembrie 1999 reclamanta nu obține o hotărâre

judecătorească în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 care să constate

nevalabilitatea titlului statului chiar dacă s-ar reține nevalabilitatea titlului

statului, consecințele acesteia asupra cererii de constatare a nulității

contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu nu ar fi diferite, față de

dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care sancțiunea

nulității este înlăturată dacă actul a fost încheiat cu bună–credință.

Contractele au fost încheiate cu bună credință deoarece părțile contractante nu

au putut lua cunoștință de demersurile întreprinse de reclamantă pentru

redobândirea imobilului cătă vreme manifestările exterioare ale acestei

intenții priveau procedura reglementată la care pârâtele nu au acces.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta. Prin motivele de recurs, întemeiate în baza dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., este criticată hotărârea sub următoarele aspecte:

6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1, art. 2, art. 9, art. 20, art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, raportate la art. 44 din Constituția României, art. 480, art.

481, art. 948 și art. 968 C. civ., precum și de art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 304 pct. 9).

1.1. Decretul nr. 83/1949 a fost un

act normativ neconstituțional în raport cu dispozițiile Constituției din 1948

pentru că art. 8 ocrotea proprietatea privată.

1.2. În mod greșit instanța de apel

a reținut că părțile contractante au fost de bună credință, cât timp vânzătorul

este o societate de stat, iar statul român fusese notificat de către reclamantă

cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului încă din ianuarie 1998,

notificare înregistrată la Primăria Palanca cu nr. 9 din 6 ianuarie 1998.

Chiar dacă s-ar admite buna credință

a cumpărătorului imobilului, este evident că vânzătorul, S., știa sau trebuia

să știe că imobilul fusese revendicat de foștii proprietari.

1.3. Decizia este lipsită de temei legal în ceea ce

privește cerința ca nevalabilitatea titlului statului să fi fost constatată

anterior printr-o hotărâre judecătorească, atât timp cât art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la momentul la care ar

trebui să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

privire la probele solicitate în cauză nu cuprinde motivele pe care să se

sprijine (art. 304 pct. 7).

Instanța a respins proba cu

expertiză topografică fără a preciza sau justifica în vreun fel motivele pentru

care o atare probă nu este necesară cauzei.

Proba era importantă pentru a se

determina care anume suprafețe de teren și construcții au fost înstrăinate prin

cele două contracte către C. și care suprafețe se găsesc în continuare în

proprietatea S.

Examinând recursul, în limita

motivelor întemeiate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

și în baza actelor și lucrărilor cauzei, Înalta Curte va reține cele ce

urmează:

1.1.Prin Legea nr. 187/1945, pentru

înfăptuirea reformei agrare au fost expropriate bunuri agricole aflate într-una

din situațiile descrise la art. 3 lit. a)-h) bunuri trecute în proprietatea

statului fără acordarea vreunei despăgubiri proprietarilor (art. 7).

Ulterior, prin Decretul nr. 83/1949

au fost completate unele dispoziții din Legea nr. 187/1945, în sensul că au

fost trecute în proprietatea statului și fermele model constituie prin efectul

acelei legi, tot fără acordare de despăgubiri.

Potrivit Avizului nr. 274 de la 26

august1946 emis de Comisia centrală de reformă agrară ferma rezervată autorilor

recurentei era în suprafață de 52 ha, din care cca. 31 ha teren arabil în

comuna Palanca, în care sunt cuprinse conacul, casa de locuit și terenul

înconjurător ca și celelalte clădiri, curte și grădină, diferența de teren

aflându-se în comuna Ciuperceni.

Legea nr. 213/1998, prin art. 6

alin. (3) a consacrat admisibilitatea verificării pe cale judiciară a

valabilității preluării de către stat a bunurilor, fără nici o distincție,

funcție de natura juridică a actului de preluare sau de autoritatea care a

dispus măsura.

Verificând titlul statului, instanța

va constata că preluarea abuzivă s-a făcut fără titlu. Decretul nr. 83/1949 era

în contradicție cu dispozițiile art. 8 din legea fundamentată din 1948 care

reglementau și ocroteau dreptul de proprietate privată precum și cu

dispozițiile art. 10 din aceiași Constituție în conformitate cu care

exproprierile puteau fi făcute doar „pentru cauză de utilitate publică pe baza

unei legi și cu o dreaptă și probabilă despăgubire”

Trecerea în proprietatea statului

s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri și fără existența unei cauze de

utilitate publică.

Rezultă că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în conformitate cu care

„actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite

de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună

credință”.

1.2. SC S. SA a dobândit dreptul de

proprietate asupra a 11.171,74 mp. în baza Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1477/1999 eliberat de Ministerul Agriculturii

și a fost înscris în C.F. conform încheierii de 8 noiembrie 1999 pronunțată de

Judecătoria Bolintin Vale.

Primăria comunei Stoenești, căreia

autoarele recurentei, îi solicitaseră reconstituirea dreptului de proprietate

pentru suprafața de 40 ha și a unui conac cu 2 ha și 3990 teren intravilan încă

din 6 ianuarie 1998, menționează că terenul (11.171,74 mp) nu face obiectul

unor litigii sau revendicări motiv pentru care s-a emis Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate.

Imobilul format din 11.171,74 mp.

Teren curte-construcții și clădirea, în temeiul Legii nr. 133/1999 și H.G. nr. 55

și 450/1999 și aprobării FPS prin nota nr. 282 din 20 mai 1999, SC S. a vândut

imobilul către SC C.C. SRL București.

Se constată astfel că ambele părți

contractante, atât vânzătorul cât și cumpărătorul, au fost de bună credință în

momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, câtă vreme Primăria

Palanca nu a încunoștiințat S. despre existența notificării cu nr. 9 din 6

ianuarie 1998.

1.3. Dispozițiile art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 nu cuprind dispoziții exprese cu privire la momentul la

care trebuia să se constate nevalabilitatea titlului statului, astfel încât

susținerea instanței de apel cu privire la necesitatea existenței probabile a

unei hotărâri judecătorești este lipsită de suport legal.

dispozițiile art. 287 pct. 4 C. proc. civ., a menționat dovezile invocate în

susținerea apelului, în cadrul probatoriului solicitat fiind și expertiza

topografică având drept obiectiv identificarea imobilului.

Prin încheierea de ședință de la 17

februarie 2004, proba a fost respinsă fără a se preciza motivele ce au condus

la o atare soluție.

Proba cu expertiză topografică era

necesară a fi administrată câtă vreme există neconcordanțe între suprafața

indicată în contractul de vânzare-cumpărare, 8762, și suprafața menționată de

SC S. de 244mp.

Numai după identificarea terenului

și construcției, instanța putea să se pronunțe asupra nulității parțiale a

contractelor de vânzare, în sensul de a se verifica în teren obiectul vânzării.

Cum în recurs, în conformitate cu

dispozițiile art. 305 C. proc. civ., nu se pot produce probe noi, cu excepția

înscrisurilor, instanța, în baza dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., va

admite recursul în limitele și pentru motivele arătate va casa decizia și va

trimite cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta D.D.A. împotriva deciziei nr. 1150 din 8 iunie 2004 a Curții de Apel

București, secția IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 iulie 2005.