ÎCCJ, Decizia nr. 40/2006

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 3 martie 2005, petentul S.J. a solicitat

trimiterea în judecată și condamnarea numitei R.L., judecător la Tribunalul

București, secția I penală, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prin îngrădirea unor drepturi în formă

calificată, arestare nelegală, tortură și lăsarea fără ajutor.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că a fost

trimis în judecată, prin rechizitoriu, deși nu a săvârșit nici o faptă penală.

Cu ocazia soluționării dosarului penal nr. 1573/2004,

aflat pe rolul Tribunalului București, secția I penală, la termenul din 13

octombrie 2004, judecătorul nu a dat curs cererilor inculpatului S.J.

La un alt termen de judecată, același magistrat a

refuzat acordarea asistenței medicale, deși avea cunoștință, din actele aflate

la dosarul cauzei, că inculpatul suferea de afecțiuni grave.

În fine, cu ocazia soluționării cauzei penale,

interesat fiind, judecătorul menționat a încălcat mai multe dispoziții

procedurale.

Prin sentința nr. 364 din 14 iunie 2005, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea petentului

S.J., ca inadmisibilă, reținând neregulata sesizare a instanței de judecată, în

sensul că, deși pentru săvârșirea faptelor reclamate, instanța este sesizată

prin rechizitoriu, petentul a formulat plângere prealabilă directă.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Fără a invoca nici unul din cazurile de casare

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., petentul a precizat că

motivele de recurs vor fi susținute în instanță, la termenul fixat pentru

soluționarea căii de atac exercitate.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub

sancțiunea nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată

corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitor la garanțiile

procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în

materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții

relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o

prevedere care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul

dispozițiilor procesuale aflate sub incidența nulității absolute rezultă din

dispozițiile art. 279, 221 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art.

264 din același cod.

Așadar, plecând de la normele menționate, în materie

penală constituie dispoziții relative la sesizarea primară a instanței de

judecată și sunt supuse nulității absolute, ca sancțiune procesuală, toate

dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea

persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței o cauză,

spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și

cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele

judecății, ca efect a acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul

S.J. privește săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, arestare nelegală, tortură și lăsarea fără ajutor.

Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele

determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora

plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut

obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice

sesizarea instanței de judecată în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat

neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul S.J. împotriva sentinței nr. 364 din 14 iunie

2005, pronunțată în dosarul nr. 1749/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de S.J. împotriva sentinței nr. 364 din 14 iunie

2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 1749/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie

2006.