CASE OF TİTİZ AND OTHERS v. TURKEY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE TİTİZ ȘI ALȚII v. TURKEY (Depunerea nr. 67144/01) HOTĂRÂREA STASBOURG 13 iunie 2006 FINAL 13/09/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Titiz și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca o cameră compusă din: Președintele J.-P. Costa A.B. Baka Türmen Ugrekhelidze Doamna Fura-Sandström Jočienė Popović, judecători și grefierul Secțiunii Dollé, deliberat în privat la 23 mai 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 67144/01) împotriva Republicii Turciei a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de șapte resortisanți turci, dl Hasan Titiz, dna Aliye Kaya, dl Hüseyin Titiz, dl Kenan Titiz, dl Kemal Titiz, dna Zarife Titiz și dna Elif Titiz („reclamanții”), la 15 noiembrie 2000. Reclamanții au fost reprezentați de dl Mahmut Akdoğan, un avocat care practică în Mersin. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. La 15 septembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1961, 1965, 1959, 1950, 1976, 1978 și, respectiv, 1979 și trăiesc în Mersin. La 6 iulie 1993, Hotărârea Generală a Drumurilor Naționale și Autostrăzilor a expropriat o parcelă de teren aparținând reclamanților din Mersin pentru a construi o autostrădă. Un comitet de experți a evaluat valoarea parcelei de teren și suma relevantă a fost plătită reclamanților atunci când expropriarea a avut loc. În urma solicitării predecesorului reclamantului pentru o compensare sporită, la 14 iulie 1994, Curtea Civilă Mersin i-a acordat o compensare suplimentară de 463.140.750 lira turcă (LTR), plus dobânzi la rata statutară, aplicabilă la data hotărârii instanței, care se desfășoară începând cu 6 iulie 1993, data transferului actelor de titlu pe teren. La 26 octombrie 1998, Curtea de Casație a susținut hotărârea. La 17 mai 2000, Hotărârea Generală a Drumurilor Naționale și Autostrăzilor a plătit reclamanților suma de 1,794,690,000 TRL, inclusă dobânzile. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ. Legea și practicile interne relevante sunt stabilite în hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997 (Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1997-IV). DREPTUL ÎNCĂLCAREA ALLEGATĂ A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 10. Reclamanții se plângeau că compensația suplimentară pentru expropriare, obținută de autoritățile numai după șase ani și zece luni de proceduri judiciare, a scăzut în valoare, deoarece dobânzile nejustificate plătibile nu au ținut pasul cu rata foarte ridicată de inflație în Turcia. Se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1, care se referă în măsura în care este relevantă după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu trebuie să fie privat de posesele sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.” Admisibilitatea 11. Guvernul a cerut Curții să respingă această plângere ca fiind inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție. În sensul acestei dispoziții, timpul a început să se desfășoare la 26 octombrie 1998. Cu toate acestea, reclamanții nu au depus cererea la Curte până la 15 noiembrie 2000, ceea ce este mai mult de doi ani după decizia internă finală. 12. Curtea remarcă că plângerea în fața acesteia se referă numai la întârzierea autorităților în ceea ce privește plata compensației suplimentare și a daunelor suportate de solicitanți ca urmare. 13. Plățile au fost efectuate în cele din urmă de către autoritățile la 17 mai 2000 prin depunerea cererii la Curte la 15 noiembrie 2000, reclamanții au respectat cerința prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție. Obiecția preliminară a Guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. 14. Curtea constată că, având în vedere principiile pe care le-a stabilit în jurisprudența sa (a se vedea, printre alte autorități, Akkuș, menționate mai sus) și toate dovezile de față, această plângere necesită o examinare în fond și nu există motive pentru a o declara inadmisibilă. Curtea a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în mai multe cazuri care pun probleme similare cu cele care au apărut aici (a se vedea Akkuș, citat mai sus, p. 1317, § 31). 16. După examinarea faptelor și argumentelor prezentate de Guvern, Curtea consideră că nu există nimic care să justifice o deplasare din concluziile sale în cazurile anterioare. Acesta constată că întârzierea în a plăti compensația suplimentară acordată de instanțe interne a fost atribuită autorității expropriatoare și a cauzat proprietăților o pierdere suplimentară față de cea a terenului expropriat. Ca urmare a acestei întârzieri și a lungii procedurii în ansamblu, Curtea constată că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină individuală și excesivă care a afectat echilibrul echitabil care trebuie menținut între cererile interesului general și protecția dreptului la bucuria pașnică a bunurilor. 17. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocol Nr. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 18. Reclamanții se plâng, de asemenea, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenția privind durata necorespunzătoare a procedurii judiciare. Admisibilitate 19. Guvernul a solicitat din nou Curtea să declare această plângere inadmisibilă pentru nerespectarea articolului de șase luni de la data în care Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță la 26 octombrie 1998, în timp ce cererea a fost depusă la Curte la 15 noiembrie 2000. 20. Curtea reiterează că a acceptat în cazurile de lungime a procedurii principiul conform căruia executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată parte integrantă a „procediului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hotărârile Di Pede v. Italia și Zappia v. Italia din 26 septembrie 1996, rapoarte 1996-IV, pp. 1383-1384, §§ 20-24 și, respectiv, pp. 1410-1411, §§ 16-20). 21. Curtea observă că compensația suplimentară acordată de instanțe interne a fost plătită reclamanților la 17 mai 2000. Prin urmare, consideră că „procedura” în sensul articolului 6 s-a încheiat la data respectivă. Curtea constată că cererea a fost depusă mai puțin de șase luni mai târziu la 15 noiembrie 2000. 22. În lumina celor de mai sus, Curtea respinge obiecția preliminară a Guvernului. 23. Curtea constată că plângerea privind durata procedurii nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Având în vedere concluziile sale cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 de mai sus (punctele 15-17), Curtea consideră că nu este necesară o examinare separată a cazului în temeiul articolului 6 § 1. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIUNII 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material și moral 26. Reclamanții au solicitat compensații pentru prejudiciu material în suma de 9.547 de dolari americani (USD) (aproximativ 8.450 euro - EUR). De asemenea, au solicitat compensații pentru prejudiciu moral de 5.000 USD (aproximativ 4.150 EUR). 27. Guvernul a contestat cererile lor. 28. Folosind aceeași metodă de calcul ca în Akkuș Hotărârea (citată mai sus, p. 1311, §§ 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea condamnă, în comun, reclamanții 1,280 EUR pentru prejudiciu material. 29. Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de solicitanți. Costuri și cheltuieli 30. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 509,48 USD (aproximativ 425) pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 42 USD (aproximativ 35 EUR) pentru cele suportate în fața Curții. 31. Guvernul a contestat aceste cereri. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea de costuri și cheltuieli în cadrul procedurii interne și consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 35 EUR pentru procedurile în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție; că nu este necesară examinarea separată a plângerii în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție; consideră că constatarea unei încălcări constituie, în sine, suficientă satisfacție pentru orice prejudiciu moral suportate de solicitanți; deține (a) statul pârât trebuie să plătească, în comun, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în lira nouă turcă la rata aplicabilă la data decontare: (i) 1,280 EUR (o mie două sute și opt sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile materiale; (ii) 35 EUR (cuprinse treizeci și cinci de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (iii) orice impozită care poate fi taxabilă pe sumele de mai sus; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; Președintele grefierului din Costa, Dollé J.-P., a notificat în scris la 13 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de judecată.

SECOND SECTION

CASE OF

TİTİZ AND OTHERS v. TURKEY

(Application no. 67144/01)

JUDGMENT

STRASBOURG

13 June 2006

FINAL

13/09/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Titiz and Others v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Mrs

E.

Fura-Sandström

,

Ms

D.

Jočienė

,

Mr

D.

Popović,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 23 May 2006,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 67144/01) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by seven Turkish nationals, Mr Hasan Titiz, Ms Aliye Kaya, Mr Hüseyin Titiz, Mr Kenan Titiz, Mr Kemal Titiz, Ms Zarife Titiz and Ms Elif Titiz (“the applicants”), on 15 November 2000.

2.

The applicants were represented by Mr Mahmut Akdoğan, a lawyer practising in Mersin. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.

3.

On 15 September 2004 the Court decided to communicate the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants were born in 1961, 1965, 1959, 1950, 1976, 1978 and 1979 respectively, and live in Mersin.

5.

On 6 July 1993 the General Directorate of National Roads and Highways expropriated a plot of land belonging to the applicants in Mersin in order to build a motorway. A committee of experts assessed the value of the plot of land and the relevant amount was paid to the applicants when the expropriation took place.

6.

Following the request of the applicants’ predecessor for increased compensation, on 14 July 1994 the Mersin Civil Court awarded him additional compensation of 463,140,750 Turkish liras (TRL), plus interest at the statutory rate, applicable at the date of the court’s decision, running from 6 July 1993, the date of the transfer of the title deeds to the land.

7.

On 26 October 1998 the Court of Cassation upheld the judgment.

8.

On 17 May 2000 the General Directorate of National Roads and Highways paid the applicants the amount of TRL 1,794,690,000, interest included.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

9.

The relevant domestic law and practice are set out in the

Akkuș v.

Turkey

judgment of 9 July 1997 (

Reports of Judgments and Decisions

1997-IV).

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1

10.

The applicants complained that the additional compensation for expropriation, which they had obtained from the authorities only after six years and ten months of court proceedings, had fallen in value, since the default interest payable had not kept pace with the very high rate of inflation in Turkey. They relied on Article 1 of Protocol No. 1, which reads insofar as relevant as follows:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.”

A.

Admissibility

11.

The Government asked the Court to dismiss this complaint as inadmissible for failure to comply with the six-month time-limit under Article 35 § 1 of the Convention. For the purposes of that provision, time had started to run on 26 October 1998. However, the applicants did not lodge their application with Court until 15 November 2000, that is more than two years after the final domestic decision.

12.

The Court notes that the complaint before it concerns solely the authorities’ delay in paying the additional compensation and the damage sustained by the applicants as a result.

13.

Payment was finally made by the authorities on 17 May 2000. By lodging their application with the Court on 15 November 2000, the applicants complied with the requirement set out in Article 35 § 1 of the Convention. The preliminary objection of the Government must therefore be dismissed.

14.

The Court finds that, in the light of the principles it has established in its case-law (see, among other authorities,

Akkuș

, cited above) and of all the evidence before it, this complaint requires examination on the merits and there are no grounds for declaring it inadmissible.

B.

Merits

15.

The Court has found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 in a number of cases that raise similar issues to those arising here (see

Akkuș

, cited above, p. 1317, § 31).

16.

Having examined the facts and arguments presented by the Government, the Court considers that there is nothing to warrant a departure from its findings in the previous cases. It finds that the delay in paying the additional compensation awarded by the domestic courts was attributable to the expropriating authority and caused the owners a loss additional to that of the expropriated land. As a result of that delay and the length of the proceedings as a whole, the Court finds that the applicants have had to bear an individual and excessive burden that has upset the fair balance that must be maintained between the demands of the general interest and protection of the right to the peaceful enjoyment of possessions.

17.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol

No.

1.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

18.

The applicants also complained under Article 6 § 1 of the Convention of the unreasonable length of the court proceedings.

A.

Admissibility

19.

The Government again requested the Court to declare this complaint inadmissible for non-compliance with the six-month rule since the Court of Cassation upheld the first-instance court’s judgment on 26 October 1998, whereas the application was lodged with the Court on 15 November 2000.

20.

The Court reiterates that it has accepted in cases concerning length of proceedings the principle that enforcement of a judgment given by any court must be regarded as an integral part of the “trial” for the purposes of Article 6 (see the

Di Pede v. Italy

and

Zappia v. Italy

judgments of 26

September 1996,

Reports

1996-IV, pp. 1383-1384, §§ 20-24, and pp.

1410-1411, §§ 16-20 respectively).

21.

The Court observes that the additional compensation awarded by the domestic courts was paid to the applicants on 17 May 2000. It therefore considers that the “trial” within the meaning of Article 6 ended on that date. The Court notes that the application was lodged less than six months later on 15 November 2000.

22.

In the light of the foregoing, the Court dismisses the Government’s preliminary objection.

23.

The Court notes that the complaint concerning the length of proceedings is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §

3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds.

B.

Merits

24.

In the light of its findings with regard to Article 1 of Protocol No. 1 above (paragraphs 15-17), the Court considers that no separate examination of the case under Article 6 § 1 is necessary.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary and non-pecuniary damage

26.

The applicants sought compensation for pecuniary damage in the sum of 9,547 United States dollars (USD) (approximately 8,450 euros - EUR). They also claimed compensation for non-pecuniary damage of USD

5,000 (approximately EUR 4,150).

27.

The Government contested their claims.

28.

Using the same method of calculation as in the

Akkuș

judgment (cited above, p. 1311, §§ 35-36 and 39) and having regard to the relevant economic data, the Court awards the applicants, jointly, EUR 1,280 for pecuniary damage.

29.

The Court considers that the finding of a violation of Article 1 of Protocol No. 1 constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non

‑

pecuniary damage suffered by the applicants.

B.

Costs and expenses

30.

The applicants also claimed USD 509.48 (approximately EUR 425) for the costs and expenses incurred before the domestic courts and USD 42 (approximately EUR 35) for those incurred before the Court.

31.

The Government contested those claims.

32.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court rejects the claim for costs and expenses in the domestic proceedings and considers it reasonable to award the sum of EUR 35 for the proceedings before the Court.

C.

Default interest

33.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention;

3.

Holds

that it is unnecessary to examine separately the complaint under Article 6 § 1 of the Convention;

4.

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage sustained by the applicants;

5.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicants, jointly, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into New Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 1,280 (one thousand two hundred and eighty euros) in respect of pecuniary damage;

(ii)

EUR 35 (thirty-five euros) in respect of costs and expenses;

(iii) any taxes that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

6.

Dismisses

the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 13 June 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Registrar

President